INTERVIU FNT Regizorii Andrei şi Andreea Grosu: „Pare ireal că de 10 ani statul român nu simte nevoia să sprijine un demers cultural valoros“

Andrei şi Andreea Grosu, fondatorii Unteatru, vorbesc, într-un interviu pentru „Adevărul“, despre cele două spectacole care le-au fost selectate în Festivalul Naţional de Teatru (FNT), „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“, respectiv „Before Breakfast“.

Unteatru se apropie de sărbătorirea unui deceniu de când aduce publicului bucureştean spectacole de teatru de calitate, în ciuda lipsei de ajutor din partea statului. 

Întrebaţi cum se simt când se gândesc că urmează această aniversare, Andrei şi Andreea Grosu răspund simplu: „Învingători“, asta pentru că numai ei cunosc cu adevărat eforturile imense pe care le-au făcut pentru a face ca proiectul lor să meargă mai departe. 

În interviul pentru „Adevărul“, cei doi vorbesc despre proiectul lor, dar şi despre felul în care au abordat cele două piese de a căror montare s-au ocupat, „Cui i-e frică de Virginia Woolf“, de Edward Albee, şi „Before Breakfast“, de Eugene O’Neill. Spectacolele au fost realizate în colaborare cu două teatre din ţară, „Radu Stanca“ din Sibiu, respectiv  „Maria Filotti“ din Brăila. 

„Adevărul“: „Cui i-e frică de Virginia Woolf” este unul dintre cele două spectacole pe care le aveţi în FNT în acest an. Vă doreaţi mult să aduceţi la viaţă textul lui Edward Albee. De ce acest text acum, cum l-ati abordat?

Andrei şi Andreea Grosu: Ne gândeam de ceva vreme la textul lui Albee, însă nu ştiam care va fi anotimpul lui. Când a venit momentul întâlnirii cu Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu am ştiut că vrem să lucram cu actorii de la Sibiu textul ăsta. Pe Ofelia Popii si pe Marius Turdeanu îi urmărim de foarte mult timp şi îi iubeam de la distanţă, acum îi iubim de aproape. Şi pe ei, şi pe cei doi tineri pe care i-am cunoscut anul acesta la Sibiu. 

Noi am citit textul într-un sens în care ni s-a arătat universalitatea lui, nu credem că are valabilitatea unei epoci, pe noi ne-a interesat lupta unor oameni pentru supravieţuire atunci când totul e pe punctul de a se pierde. 

Aţi ales o anumita simplitate. Cum reflecta aceasta ideea textului? V-a inspirat vreo ecranizare? 

Ajungem la lucruri simple şi la o curăţenie a lucrului cu un text după ce trecem printr-un proces de complicare şi răsturnare a tuturor ideilor. Cu siguranţă simplitatea cu care ne place să abordăm lucrul e ceva propriu nouă, nu ţine de nimic din exterior, are legatură cu plăcerea de construi şi de a imagina nevăzutele.                   (Sursă foto dreapta sus: yorick.ro)

Ce anume vi s-a părut a fi cel mai dificil în montarea spectacolului? Cum ati lucrat cu trupa de acolo, cum v-aţi regăsit în atmosfera festivalului?

Cel mai dificil a fost să ne oprim. E un spectacol la care ţinem foarte mult. Am fi vrut să mai dureze, a fost o întâlnire foarte bună în care am descoperit multe despre noi. Ne simţim mereu minunat la festival, dar anul ăsta am avut un sentiment nou, am simţit că aparţinem, ne-au făcut să ne simţim ca acasă. Pe tot parcursul repetiţiilor ne-am simţit adoptaţi cu totul, parte din echipa lor, iar asta e foarte rar.

Ofelia Popii şi Marius Turdeanu, în „Cui i-e frică de Virginia Woolf?“ (Foto: Adi Bulboacă) 

În cadrul ediţiei FNT din acest an, a mai fost selectat un spectacol regizat de voi, „Before Breakfast“, de Eugene O’Neill. Cum a fost colaborarea cu teatrul din Brăila?

„Before Breakfast“ are o poveste atipică de lucru. Am început să lucrăm în Bucuresti, în vacanţa de vară, am continuat la munte, la casa scenografului nostru, Vladimir Turturică, iar la Brăila am ajuns când trebuia să intrăm la scenă. Am avut libertatea de a construi un spectacol pe care îl gândeam de multă vreme. A fost o colaborare din care a ieşit un spectacol la care ţinem, foarte tare. Teatrul din Brăila are o echipă foarte bună cu care ne bucurăm să lucrăm şi noi la Unteatru.

De regulă, în acest spectacol soţul, Alfred, lipseşte. Cum se face că aţi decis ca alături de doamna Rowland să apară şi subiectul reproşurilor sale?

Pentru noi ambele poveşti au fost la fel de importante, şi a ei, şi a lui, am vrut să vedem cât de departe poţi să mergi pentru iubire. Până la autodistrugere. Sau până la distrugerea a tot ce iubeşti. Paradoxal ,aici iubirea e ca o boală care macină dinăuntru tot.

Mihaela Trofimov şi Richard Bovnoczki, în „Before Breakfast“ (Foto: Adi Bulboacă)

Cum se schimă procesul de regie în momentul în care recuzita este una de dimensiuni reduse, aşa cum este în acest caz?

Recuzita e în raport cu nevoile spectacolului. Ea are dimensiuni reduse pentru că asta ne-am dorit,  procesul e invers. 

Vara următoare Unteatru va împlini 10 ani. Cum vă simţiţi când vă gândiţi că se apropie deja un deceniu de când aţi ridicat şi dezvoltat acest spaţiu dedicat teatrului?  

Învingători. Pentru ca rezistăm, pentru că facem totul pentru el, pentru că pare ireal că de 10 ani statul român nu simte nevoia să sprijine un demers cultural valoros care serveşte comunitatea şi care face eforturi uriaşe pentru a merge mai departe. 

Cum vă luptati sa ramaneti „independenţi"? Care sunt problemele majore pe care le întâmpinaţi în acest moment? Care ar fi partea plină a paharului, dincolo de toate dificultăţile?

Suntem un teatru privat, ne-am dori să nu mai fim independenţi financiar, dar se pare că vine la pachet cu cealaltă libertate. Partea plină a paharului e mereu legată de tot ce ţine de oameni şi de legăturile dintre oamenii unteatru- rezultatul acestor legături fiind spectacole valoroase ale echipei unteatru.