INTERVIU Dramaturgul Radu F. Alexandru:  „Televiziunea a distrus generaţii de actori“

INTERVIU Dramaturgul Radu F. Alexandru:  „Televiziunea a distrus generaţii de actori“

Dramaturgul Radu F. Alexandru

Dramaturgul Radu F. Alexandru, care a lansat recent volumul de teatru „Ultima dorinţă. Comédii“, vorbeşte despre influenţa nefastă a televiziunii, despre lipsa de profesionalism şi de rigoare a unoractori care ajung să se ţină de cioace pe scenă.

Volumul „Ultima dorinţă. Comédii“, publicat de Editura Polirom, cuprinde cinci piese care vorbesc cu un umor amar despre lumea înconjurătoare şi despre criza omului contemporan. Temele abordate de dramaturg sunt legate de familie, politică şi moarte, în această carte care include piesele „În oglindă“, „Viaţa de familie văzută din interior“, „La vita è bella“, „Luminiţa de la capătul tunelului“ şi „Viaţa la Mica publicitate“. De formaţie matematician, Radu F. Alexandru (75 de ani) are o anumită rigoare şi disciplină în tot ceea ce face, păstrându-şi o eleganţa şi distincţie în toate ipostazele sale publice. Specialist în comunicare audiovizuală, dramaturg, scenarist, prozator, Radu F. Alexandru a fost şi senator, publicist şi profesor la facultatea de teatru. Adresându-se mai mult minţii decât inimii, piesele lui Radu F. Alexandru te încântă în mod paradoxal tocmai datorită jubilaţiei sarcastice care însoţeşte fiecare situaţie şi fiecare replică, consideră regizorul Silviu Purcărete.

 „Weekend Adevărul“: De ce aţi ales acest titlu: „Ultima dorinţă“?

Radu F. Alexandru: Fiecare cuvânt pe care îl spun stă, inevitabil, sub semnul unui subiectivism de care ar fi caraghios să spun că reuşesc să mă eliberez. Îndrăznesc  să spun că „Ultima dorinţă“ e cel mai important lucru pe care eu l-am scris până în acest moment. Ce înseamnă cel mai important? Toate piesele scrise sunt piese la care ţin. Cred că „Ultima dorinţă“ este o provocare făcută din inimă care sună în felul următor: „Uite, eu îmi pun nişte întrebări la care nu sunt sigur că am găsit răspunsul. Gândeşte-te şi tu, dacă ţi-ai pus vreodată aceste întrebări, dacă merită să-ţi pui aceste întrebări. Dacă da, vino cu mine“. Nu fac nicio afirmaţie, în piesele mele aduc întrebări, experienţe de viaţă care mie mi se pare că pot marca vieţile celor care le-au trăit. Sunt experienţe de viaţă după care poţi să rămâi jos sau să te ridici, să mergi mai departe câştigând o lecţie de viaţă extraordinară.

În replici, se rostesc adevăruri crude.

Sunt întâmplări cruciale. Sunt întâmplări care merg cu tine. Mă dau pe mâna tuturor celor care citesc piesele sau care vor veni la teatru să vadă spectacolele după piesele mele. Le spun: „Asta e în capul meu, tu ce crezi?“. Şi el va putea să spună: „Pe mine nu mă interesează“. Sau, din contră, poate să spună: „Omule, îţi mulţumesc că m-ai condus spre întrebările astea“.

O dată cu scrierea piesei „La vita è bella“, v-aţi gândit la filmul lui Roberto Benigni?

Da, sigur că da. Numai că filmul lui Benigni era un film sau o experienţă tragică, metamorfozată pentru a putea fi suportată, pusă pe portativ într-o cheie în aparenţă comică. Piesele din „Viaţa de familie văzută din interior“ vorbesc despre viaţa de azi în România. E ca un insectar, cu nişte personaje care mişună în jurul nostru, care ne umplu viaţa. Se produce o rumoare permanentă, am încercat să mă apropii de aceste personaje şi să le spun: „Eu asta cred despre voi“.

Vă inspiră personajele şi poveştile reale? Cât e ficţiune, cât e realitate?

De multe ori mi s-a întâmplat, e absolut incredibil, dar lucruri ficţionale am înţeles că există în realitate. M-au întrebat unii după ce au citit piesele: „De unde ştii? Asta mi s-a întâmplat mie“. Sau: „La mine în bloc e o familie care e exact în situaţia asta“. Este personificarea unei iluzii şi a unei promisiuni, a unui om care îţi spune „Aici se întrevede luminiţa de la capătul tunelului“, el vorbind chiar de fanta de lumină. Şi eu spun: „Prietene, uite cum arată astăzi chipul în materialitatea acestei luminiţe“.

„Nu sunt un cotropitor al personajelor“

Aţi făcut facultatea de matematică, după care pe cea de filosofie. Faptul că aţi făcut matematică în ce mod v-a influenţat?

Nu pot să-mi dau seama. Când am terminat liceul, profesorul de matematică îmi spunea să merg la matematică, iar profesorul de limba română, celebrul Alexandru Mitru, îmi spunea să fac filologie. Nu aş putea să spun că, făcând matematica, am urmat o vocaţie, nu am fost un om cu vocaţie de matematician, iar scrisul, repet, a apărut ca o necesitate. E ca atunci când te duci la un psihoterapeut şi îi spui: „Nu mă găsesc, nu ştiu ce e cu mine“. El îţi propune diferite terapii. Aşa mi s-a întâmplat şi mie, cineva mi-a propus: „Scrie!“. Nu am fost un copil precoce, nu am scris în viaţa mea o poezie. Într-un moment de mare dificultate, cineva mi-a spus: „De ce nu scrii? Spune ce ţi se întâmplă“.

Cât timp vă dedicaţi scrisului şi lecturii?

Nu există o zi să nu citesc. Scrisul este ca sarcina la femei. Dacă vrei copilul, te rogi la Dumnezeu şi îi spui: „Doamne, vreau un copil“. Şi aştepţi să primeşti un răspuns.

Nu sunt habotnic, nu sunt fundamentalist, nu cred în Dumnezeul evreilor. Cred în Dumnezeu. Scrisul, cu siguranţă, înseamnă şi un mesaj şoptit de inspiraţie.

Când v-aţi apucat de scris?

Eram pe la 20 de ani. Eram student. Mi-am dat seama că dialogul era lucrul pe care îl doream, de asta m-am apucat să scriu teatru. Nu doream să vorbesc pentru mine, voiam să vorbesc cu spectatorii, să am în faţă interlocutorii. Eu când merg la spectacolele mele mă interesează, fireşte, ce se întâmplă pe scenă, dar aproape mai mult mă interesează ce se întâmplă în sală, dacă textul are priză la public. Mă interesează felul în care spectatorul vine cu mine şi felul în care mă confirmă.

Pe dumneavoastră ce vă inspiră? Ştiţi de la început cum va fi finalul unei piese?

Nu sunt un cotropitor al personajelor. Am avut imensa bucurie să mă ducă personajele pe mine, să fiu primul lor spectator. Eu văd spectacolul şi văd scenariul de film la care lucrez, nu pun replica în gura personajului. Replicile sunt cele ale personajului meu, nu ale mele.

Când scriu, replicile astea îmi vin în minte, personajele sunt vii şi asta se simte. Ei nu rostesc numai vorbe: actorii care joacă vorbesc despre ei, sunt personaje nu pentru că au fost distribuiţi, ci pentru că devin o parte din piesă.

„Nu fac un teatru facil“

Aţi lucrat bine cu regizorii, care devin, la rândul lor, autori de spectacol?

Normal. Am avut şansa să lucrez cu mulţi dintre cei mai buni regizori şi în film, şi în teatru. Aş minţi dacă aş spune că toate experienţele au fost călătorii de nuntă. Eu consider că, până la urmă, autorul are un cuvânt de spus. Iar cuvântul acela, cu toate tonalităţile pe care le poate provoca, trebuie să ajungă la spectator. Sunt situaţii în care regizorul încalecă autorul, textul şi transformă lucrurile. Aici fac o precizare. Eu scriu un anumit gen de teatru, nu fac un teatru facil. Nu înşir vorbe pe hârtie. Dacă există o calitate în ceea ce scriu, aceea constă în întrebările pe care le adresez spectatorului. Este important ca aceste întrebări să ajungă cât mai limpezi la spectatori, întrebările să fie potenţate, spectatorul să ajungă să le poată percepe în calitatea lor, iar acestea să nu devină un pretext pentru tot felul de exhibiţionisme. În momentul de faţă există această modă a regizorului care îi spune dramaturgului: „Măi băiete“ – acel „băiete“ poate fi de la Shakespeare până la Radu F. Alexandru – „hai, destul ai scris, e rândul meu“. În acest caz, îi răspund: „Va fi rândul tău când vei scrie piesa, când vei avea discursul şi mesajul tău“.

Eu îi propun regizorului să mergem împreună pe drumul creării unui spectacol.

Aţi simţit uneori distorsionat acest mesaj din cauza regizorului?

O partitură muzicală poate fi interpretată în aşa fel, încât să-ţi curgă lacrimi de emoţie pe faţă sau să-i întorci spatele. Eu pot să spun aceleaşi vorbe, iar în sală să fie reacţii diferite: să se chicotească, să se râdă sau, dimpotrivă, oamenii să fie puşi pe gânduri. Dacă eu am o anumită tonalitate proprie, nu veni tu, regizor, să-mi spui „Lasă, că e mai bine aşa, că asta vrea publicul“. Este o mare nedreptate – nu vreau să spun un cuvânt mai sever –, când vorbeşti în numele publicului, coborând, de fapt, ştacheta şi considerând că publicul de la teatru e acelaşi care înghite toate tâmpeniile de la televizor.

Televiziunea a distrus generaţii de actori, din lipsă de profesionalism şi de rigoare. Uneori, la teatru, spectatorii stau la doi metri de actorii de pe scenă şi nu înţeleg ce spun. Unii actori spun cioace.  În Bucureşti, mulţi actori cad în capcana televiziunii comerciale care îi distruge, asta pentru nişte bănuţi băgaţi în buzunar. Le-aş aminti: „Măi, ai vrut să faci artă, să faci teatru. Ce ai ajuns să faci?“.

Sunteţi deschis faţă de noile experimente în teatru?

Normal. Bineînţeles, atunci când au substanţă. Sunt pentru orice formă nouă care articulează. Slavă Domnului, de când merg la teatru, am văzut toate generaţiile de mari regizori. I-am urmărit pe Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Lucian Pintilie, pe toţi marii regizori. I-am avut şi îi avem pe această doamnă, Cătălina Buzoianu, pe acest domn, Andrei Şerban, pe acest domn, Silviu Purcărete. Toţi cei care au fost învăţăceii lor au mers mai departe, într-o linie de modernitate, care a făcut ca teatrul românesc să fie un far, un punct de referinţă. ;

„Sunt în partidul <<Radu F. Alexandru>>, care are mulţi simpatizanţi“

Scrieţi şi scenariu de film. Cum vedeţi diferenţele dintre teatru şi film?

Între teatru şi film este o diferenţă extraordinară. Filmul, regizorul şi producătorul au şansa accesului în competiţii internaţionale. Marele succes al filmului românesc este o izbândă de stimă în confruntările internaţionale, nu pe piaţa internă. Sunt oraşe în care nu mai există vreo sală de cinematograf. În Bucureşti sunt mallurile. Valorificarea, cultivarea publicului pentru filmul românesc nu există. Critica de film e partizană, e de gaşcă. Se pleacă de la ideea că generaţia nouă a descoperit roata de la căruţă şi că înainte nu a fost nimic.

Lipsesc acele personalităţi, acei arbitri, acei judecători, acei lideri de opinie adevăraţi de altădată. Înainte, îţi plăcea sau nu îţi plăcea cum scrie despre tine criticul Valentin Silvestru, nu aveai cum să nu ţii cont de părerea lui.

Credeţi că e vina şcolilor de teatru? De ce nu mai avem oameni atât de pregătiţi profesional?

Înainte de ’89 era o direcţie a teatrelor, care îţi cenzura spectacolul. După vizionări dădea sau nu dădea drumul spectacolului. Însă partea bună era că acea direcţie a teatrelor obliga toate teatrele să joace şi piese româneşti. Astăzi o piesă românească e o raritate în teatre. În mod normal, toate teatrele, atât cele ale Ministerului Culturii, cât şi cele ale administraţiilor locale, ar trebui să aibă obligaţia de a pune în scenă măcar o piesă românească în funcţie de numărul de săli. Acum, ca să ajungă pe scenă o piesă românească, trebuie, într-adevăr, să te iubească cineva acolo, sus.

E o modă acum, mulţi regizori de film s-au apucat să facă teatru.

Da, am văzut spectacole în care dimensiunea plastică şi vizuală umple scena. E foarte tentant. Din punctul meu de vedere, există însă riscul de a drapa până la urmă.

Sunt regizori foarte tineri care deja au ajuns la un manierism. E riscant, totuşi, să faci film în teatru, să pui plasme peste tot, dacă nu ştii să dozezi.

În stradă la Revoluţie

Unde v-a prins Revoluţia?

Pe 21 decembrie 1989, când s-a spart mitingul, eram într-un service auto. L-am rugat pe mecanic să închidă maşina şi am fugit să ajung în piaţă. Nu am putut, pentru că deja accesul era blocat de lanţurile de jandarmi. Am ocolit prin Calea Victoriei şi am ajuns în faţă la Teatrul Nottara. Am auzit în jurul meu: „Veniţi şi voi cu noi! Şi voi sunteţi români“. Urletul  din stradă era cutremurător.

Aţi crezut vreodată că va fi o asemenea schimbare politică?

Tot ce se întâmplase în jurul nostru, începând cu căderea zidului Berlinului, dădea speranţe. Există însă o formulare plină de cinism, probată de istorie: mămăliga nu face explozie. Apoi mai există un adevăr: istoria noastră nu este o lecţie de care să te simţi cu adevărat mândru. Sunt multe momente în care am rămas prizonierii unei filosofii de viaţă care ne-a marcat destinul, de genul „capul plecat sabia nu-l taie“. Capul plecat nu vede însă nici dincolo de vârful nasului, umblă cu capul în pământ unde îl duce întâmplarea. Alte popoare, în jurul nostru, au avut o altă atitudine faţă de istoria lor, şi-au asumat altfel rolul şi datoria faţă de istorie. Poziţia lor în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial este o lecţie. Am auzit oameni politici care spuneau: „Ce voiaţi? Să facem ca Polonia?“. Şi nu există decât un singur răspuns: „Da! Trebuia să facem ca Polonia!“. Cu orice preţ! Faptul că numărul morţilor după execuţia lui Ceauşescu a fost atât de mare, că nu am reuşit să aflăm nimic şi nici să pedepsim pe nimeni e tot o dovadă cât suntem de strâmbi pe picioarele noastre.

În ce formaţiune politică sunteţi?

Sunt în partidul "Radu F. Alexandru", care are mulţi simpatizanţi. Simpatizanţii sunt cititorii şi spectatorii mei. Slavă Domnului, nu le promit nimic, le dau în mână o carte sau le dau în faţa ochilor o scenă. Tot ce spun e palpabil, se vede cu ochiul liber. Nu pot să mint. Îi cunosc bine pe toţi cei care se bălăcesc în burta caşalotului în care trăim. Pe cei de azi şi pe cei de ieri: preşedinţi, prim-miniştri, înalţi demnitari – leadership-ul, cum i se spune acum. Au făcut şi continuă să facă tot ce este în puterile lor ca lucrurile să rămână încremenite pe pământul ăsta. Nu le-a fost uşor: mai tot timpul au fost tentative ale unora şi ale altora să ne destabilizeze, să ne colonizeze, să ne facă să ne mişcăm în rând cu ceilalţi. Nu au reuşit şi nu vor reuşi în veci.

Fascinat de Hamlet

 Numele: Radu F. Alexandru

Data şi locul naşterii:
12 iulie 1943, Bucureşti

Studiile şi cariera:

A absolvit Facultatea de Matematică (1965) şi Facultatea de Filosofie (1974) ale Universităţii din Bucureşti.

A urmat un curs postuniversitar de regie de teatru (1983) la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“.

Este doctor în comunicare audiovizuală.

Printre cele mai importante spectacole de teatru ale sale se numără: „Dilema“, „Dinu“, „Saltimbancii“, „Mansarda“, „Iubiri“, „O şansă pentru fiecare“, „Omul care face minuni“, „Privind în jur cu ochi fără lumină“, „Nimic despre Hamlet“, „Domnul Sisif“. A debutat în 1971 cu volumul de proză „Cu faţa spre ceilalţi“.

Volume de teatru: „Buna zi de mâine“ (1981), „Mlaştina“ (1992), „Nimic despre Hamlet“ (1995), „Poveste despre tatăl meu“ (2006), „Tsunami“ (2008).

A făcut şi scenarii de film: „La capătul liniei“ (1981), „Punct. Şi de la capăt“ (1986), „Omul zilei“ (1997), „Damen-Tango“ (2004), „Second Hand“ (2005), „Şarada“ (2012).

I s-au decernat numeroase premii şi distincţii importante pentru dramaturgie, în ţară (inclusiv ale Uniunii Scriitorilor din România) şi în străinătate.

Locuieşte în: Bucureşti.

 

 

citeste totul despre: