INTERVIU Dirijorul Horia Andreescu: „Pe Sergiu Celibidache puteai ori să-l iubeşti, ori să-l urăşti“
0
Artistul, care a împlinit 70 de ani în luna octombrie, povesteşte că în perioada comunistă a reuşit să conducă cele mai mari orchestre ale Europei şi să înregistreze Integrala Enescu, făcându-l cunoscut pe compozitorul român în toată lumea.
Dirijorul Horia Andreescu, care a împlinit 70 de ani pe 18 octombrie, nu prea dă interviuri. Greu l-am convins să se deschidă în faţa unui reportofon. Perfecţionist, nu este niciodată mulţumit de ceea ce poate să spună prin cuvinte. Cel mai bine se exprimă prin muzică, pe scenă, însoţindu-i pe marii compozitori.
Când a împlinit 70 de ani, Filarmonica „George Enescu“, unde este unul dintre dirijorii principali, l-a celebrat prin două concerte aniversare la Ateneu. Horia Andreescu a ales, atunci, să se reprezinte, în faţa publicului, prin Enescu şi Beethoven. Lucrul de odinioară cu faimosul Sergiu Celibidache l-a făcut să fie foarte riguros, are curajul să atace viu şi proaspăt, cu propria viziune şi trăire muzicală, cele mai dificile partituri. Îşi păstrează tot timpul, pe scenă şi în afara acesteia, rafinamentul, ţinuta aristocratică, optimismul, ironia fină.
Îşi aduce aminte cu nostalgie de Braşovul de odinioară, unde a frecventat elita muzicală a oraşului, vorbeşte cu emoţie de devotamentul soţiei sale, germanista Corina Jiva, i se simt puţin amărăciunea când vorbeşte de despărţirea de Orchestra Radio, dar şi bucuria de a fi înregistrat alături de această orchestră Integrala Enescu (8 CD-uri), „înregistrări făcute cu sânge“ în perioada comunistă, care au avut un rol determinat în cunoaşterea muzicii lui Enescu de la Tokyo până la New York.
„Weekend Adevărul“: V-aţi născut la Braşov, povestiţi-mi despre familia dumneavoastră.
Horia Andreescu: M-am născut la Braşov, am trăit şi am copilărit într-un cartier săsesc. Un cartier liniştit, frumos, cu grădini, cu meri, cu fructe, cu garduri mai puţin sau mai bine întreţinute, oricum nu conta, treceam peste ele în jocurile noastre (zâmbeşte). Locuiam lângă o biserică săsească. Acolo mi-a fost dat să descopăr şi să ascult orga. M-a încântat complexitatea timbrelor, forţa care emana din acea muzică încântătoare. În familie se făcea muzică, tata cânta la vioară. Mama, avea o intuiţie grozavă, o forţă reţinută şi astfel a ştiut să vegheze, să ne ocrotească şi să ne îndrume, ferm când era cazul, pe mine şi pe sora mea să nu simţim greutăţile prin care se trecea în acei ani.
Cum îi chema pe părinţii dumneavoastră?
Pe mama mea, o chema Ana (foto), pe tata Victor şi pe sora mea Florentina, care era mai mică decât mine. Ea a fost violonistă, la filarmonica din Braşov. Apoi a ajuns concertmaistru la o orchestră din nordul estul
Germaniei într-un minunat oraş, Stralsund. Astăzi nu mai este printre noi. Aşadar, am copilărit într-un mediu muzical... Toată viaţa mi-am dorit să ajung să cânt la orgă. Drumul vieţii m-a dus la orga supremă, cea mai sensibilă, mai impresionantă: orchestra.
Aţi avut în familie rude de la care aţi fi putut moşteni un simţ artistic?
Mama avea un instinct muzical deosebit. Avusese în tinereţe şi o voce foarte frumoasă. Când a venit înapoi acasă în prima vacanţă ca studentă de la Bucureşti, fosta profesoară de română a întrebat-o dacă e studentă la filologie, cea de chimie dacă e la chimie şi preotul a întrebat-o dacă e studentă la Conservator, la canto. Ea a studiat filologia. Nouă ne cânta, foarte frumos. Potrivit tradiţiei săseşti, la Braşov se făcea muzică de cameră. Tata cu prietenii lui făceau serate muzicale. Sigur că oraşul era un centru muzical important, era tradiţia muzicală săsească, era filarmonica, erau concerte de muzică de cameră, iar verile erau recitaluri de orgă în Biserica Neagră.
OBOIUL, PRIMUL INSTRUMENT
Ce instrument aţi studiat prima dată?
Am avut şansa ca la liceu să am un profesor deosebit, Anselm Honigberger. Am studiat oboiul, dar acel profesor nu era numai oboist, era un mare muzician, organist, pianist, dirijor, un artist complex, cu o energie pozitivă deschisă, cu mult umor şi cu o sensibilitate deosebită. El ne acompania la pian. Acelea au fost primele momente, când am simţit că există un anumit flux care se îndrepta pe mine intuitiv, spre acea comunicare şi trăire specială pe care ţi-o poate da muzica dincolo de cuvânt.
Alături de sora sa, Florentina, şi Ilarion Ionescu-Galaţi FOTOGRAFII: Arhiva personală Horia Andreescu
Deci de la ce vârstă aţi început studiul muzicii?
Chiar din clasa a doua. Am avut-o profesoară un an şi pe domnişoara Gabriela Dima, fata cea mai tânără a compozitorului Gheorghe Dima. După doi ani m-am retras de la şcoala de muzică. A venit vremea admiterii la liceu. În anul respectiv, 1960, se reînfiinţase liceul de muzică la Braşov, unde am fost admis. La liceu m-am întâlnit şi cu viitorii mei prieteni, colegi, printre care şi Cristian Mandeal, apoi a fost întâlnirea cu Honigberger, pe care l-am amintit mai înainte, cu toată viaţa muzicală a Braşovului. Nu se făceau numai concerte simfonice, se cânta multă muzică camerală. Se cânta mai puţin Beethoven, Mozart, dar mult Bach.
Există la Biserica Neagră din Braşov o orgă veche, foarte renumită. V-a atras acel loc?
La Biserica Neagră este una din minunatele orgi pe care le găseşti în România. Steffen,cantorul Bisericii Negre face parte din a treia generaţie a familiei Schlandt, organişti ai acestei biserici. Eu m-am împrietenit cu Schlandt al doilea, Eckard, care venise profesor de pian la liceul de muzică, am început să facem împreună muzică de cameră. Aşa am descoperit orga din Biserica Neagră, vara se făceau concerte în Biserica Neagră. Eu ajutam la cârmuirea registrelor.
Părinţii v-au încurajat în acest drum ?
Da, mai ales mama. Tata (foto)voia să fac vioară, mie nu mi-a plăcut vioara, sora mea a făcut vioară. Am făcut pian şi oboi. O mare şansă pentru mine, alături de profesorul Honigberger care a intuit care-mi va fi e drumul.
Avea legătură cu personajul lui Mircea Eliade din „Secretul doctorului Honigberger“?
Da, profesorul mi-a spus că făcea parte din acea familie. Acasă la el mi-a arătat un volum cu articole culese la vremea respectivă, pe la 1800 şi ceva, despre diferite plante orientale şi efectele lor benefice. Erau articole publicate de acel doctor sas, prea puţin cunoscut şi tratat ca aventurier de unii dintre concetăţeni.
Ce religie aţi avut ?
Ortodoxă. Mama mea a fost un om ancorat puternic în religie. A încercat să ne inducă acest lucru şi nouă. E părerea mea de rău că n-a prea a reuşit. Dar credea că drumurile noastre sunt conduse de Cel de sus. Nu întotdeauna aceste drumuri sunt line. Dar zdruncinăturile îşi au rostul lor. După cum fără un dar, fără un har primit nu poţi să faci ceva deosebit. Darul primit poţi însă să-l îngropi sau poţi să-l înmulţeşti. Bobul acela de muştar trebuie însă să existe.
Mediul protestant din oraş v-a influenţat?
Saşii protestanţi…Era un mediu care a prins bine vechiului Braşov. Oraşul e schimbat totalmente astăzi, dar a reînviat după plecarea regretabilă a saşilor. Acum există un altfel de echilibru. Există o filarmonică, o facultate de muzică, în sfârşit există o sală de concerte a Filarmonicii, există o viaţă muzicală bogată. Aşadar, nu mai recunosc mediul în care m-am format, dar oraşul are multe părţi frumoase puse în valoare.
„AM O VECHIME SERIOASĂ CA STUDENT“
Aţi ales să urmaţi Conservatorul?
Eu voiam să fac compoziţie şi atunci ca să poţi să intri la clasa de compoziţie trebuia să faci, pe bună dreptate, cel puţin doi ani de secţie teoretică. După trei ani, am intrat la compoziţie şi am fost student la clasa lui Ştefan Niculescu. Am fost nouă ani student, pentru că am făcut şi pedagogia, am intrat la compoziţie, şi în timp ce eram la compoziţie am intrat şi clasa de dirijat orechestra şi am rămas acolo. Aşa că am o vechime serioasă ca student. Începând cu Ştefan Niculescu am cunoscut, am comentat şi am învăţat din creaţia, din gândirea şi din felul de a vedea lumea ale lui Aurel Stroe, ale lui Pascal Bentoiu, personalităţi serioase şi importante care au creat un mediu viguros în cultura noastră. Nu suntem încă atât de conştienţi cât de importante sunt aceste nume. Se cântă tot mai puţin azi Anatol Vieru, Ştefan Niculescu, se fac tot mai puţine concerte şi înregistrări cu muzica acelei generaţii formidabile.
Când l-aţi întâlnit pe Marin Constantin, în ce mod v-a marcat el parcursul?
Întâlnirea din anul I cu Marin Constantin, care era profesor la clasa de dirijat cor, a avut un efect puternic asupra mea. În fiecare an se făceau grupe de circa 20-25 de studenţi şi învăţam să dirijăm cor, ansamblu coral, fiecare ieşind şi dirijând pe ceilalţi care cântau. După câteva luni de cursuri, Marin Constantin mi-a spus: „Horia, tu o să faci dirijat“. I-am răspuns: „Maestre, eu o să fac compoziţie, eu nu o să fac dirijat“. „Bine, ai să vezi tu, dar eu te-aş sfătui să faci dirijat. Văd că ai date de dirijor“.
Deci el a văzut atunci nişte lucruri. L-am întrebat, după 30 de ani, cum a intuit el asta. Marin Constantin mi-a spus simplu: „În momentul în care ieşeai tu şi dirijai se făcea linişte“. Da, eu nu eram conştient, talantul îl primeşti, dar apoi trebuie să-l înmulţeşti. Am primit mulţi talanţi, acum nu ştiu cât i-am înmulţit...(zâmbeşte). Să poţi ce vrei, să faci ce poţi.
Cum v-aţi cultivat în continuare acest talant?
Nu eram încă prea conştient de ceea ce cocea în mine. În a doua vacanţă după anul doi se studenţie, având mulţi colegi care studiau la conservatoarele din ţară, ne-am întâlnit şi am făcut o orchestră de cameră. Am început să dirijez cu ei piese de cameră, de Händel, de Corelli. Honigberger ne-a organizat primul concert în 1976. A fost primul concert pe care l-am dat cu Orchestra de Cameră a Tineretului braşovean pe vremea aceea. Au urmat vreo alte trei concerte. Acesta a fost punctul de pornire. După aceea o altă şansă a fost întâlnirea cu Constantin Bugeanu, un mare profesor. Ulterior, a apărut şansa bursei Herder la Academia de Muzică de la Viena. Înainte de a pleca la Viena am avut şansa să dirijez două orchestre în ţară, la Ploieşti şi Piteşti. Pe vremea aceea Ministerul Culturii asigura absolvenţilor de dirijat unul, două concerte la orchestrele din ţară. O şansă extraordinară pe care nu o mai au tineri de astăzi.
Ce a însemnat întâlnirea cu viaţa muzicală vieneză?
Revelaţia a fost mare mai ales în viaţa muzicală, ce însemna de fapt a face muzică performantă. Era o diferenţă uriaşă pentru că, în Viena, era un centru cu o tradiţie şi cu principii stricte de selecţie, cernute în timp. Această comuniune care se crea în sălile de concert vieneze a fost o şcoală. O disciplină şi lejeritate dacă e vorba de vienezi, spre deosebire de disciplina germană, prusacă.
Nu v-a tentat să rămâneţi la Viena?
Tentaţia a fost. Povesteam după cursuri, fiecare ce făceam când mi-a venit rândul le-am zis colegilor: „Eu sunt dirijor şef la o filarmonică din România, oraşul se numeşte Ploieşti, e la 60 de km de Bucureşti, un centru petrolier
industrial puternic. Orchestra are 90 de instrumentişti“. Colegii s-au uitat la mine lung, au căscat ochii mari. Era visul lor să ajungă vreodată unde eu deja eram. A fost un punct important în viaţa mea… Mai mult, nu am avut structural gustul aventurii, care unora le-a fost benefic, salvator. Am ales să mă întorc acasă.
V-aţi întors în România după un an?
Am fost mai mulţi ani dirijor la Ploieşti, locuiam în Bucureşti şi făceam naveta, Bucureşti-Ploieşti. În acelaşi timp făceam şi naveta Viena-Ploieşti. Luam trenul, veneam, dirijam la Ploieşti şi din salariu puteam să-mi permit să mă întorc la Viena. Era un du-te-vino minunat. Ceea ce învăţam acolo încercam să aplic în felul meu de a gândi, de a lucra cu orchestra. A fost esenţial pentru începuturile mele de dirijor.
La Ploieşti cât aţi stat ?
Mult prea mult: în jur de 13-14 ani, până la începutul anului 1986.
A fost o prietenie între dumneavoastră şi Cristian Mandeal?
Sigur că da, suntem prieteni buni, şi chiar dacă nu vorbim des. Ne ştim unul pe altul, ne respectăm şi ne ajutăm dacă este cazul.
Nu s-a iscat o competiţie între două personalităţi artistice atât de puternice?
Sigur că da. Lumea te compară vrei, nu vrei. Grav ar fi să nu ne mai compare lumea acum, la a doua noastră tinereţe. (zâmbeşte).
„Am avut şansa unei soţii de mare devoţiune“
Cum v-aţi întâlnit soţia, pe cunoscuta germanistă Corina Jiva?
În drumurile mele, o altă şansă a fost să-o întâlnesc pe cea care mi-a devenit soţie-pe Corina Jiva (foto), un partener de mare devoţiune, un receptor sensibil care atunci când a fost sau este cazul a devenit un critic obiectiv, uneori chiar sever. Însă cel mai mare dar este să simţi şi să ştii că totul este făcut cu dragoste, întru binele tău. Ne-am cunoscut în preajma cutremurului din 1977, un an mai târziu ne-am căsătorit. Da, ea a studiat germanistică. Niciodată nemţii, când eram pe la Berlin, ori în alte oraşe germane, nu şi-au dat vreodată seama că ea nu este nemţoaică, aşa de bine le vorbea limba. Şi pentru că era blondă cu ochi albaştri şi vorbea perfect, fără accent provincial, adică vorbea o germană cultivată, nemţii nu îşi dădeau seama că ar fi de pe alte meleaguri. Faptul că ne-am cunoscut şi am format împreună un întreg a dat şi alte rezultate de care sunt primul care s-a bucurat. Corina a tradus din germană şapte cărţi în primă ediţie în limba română. Lucruri interesante, de pildă scrierile despre teatru ale lui Bertolt Brecht, jurnalele lui Max Frisch, un roman a lui Peter Handke. Apoi pagini semnificative legate de gândurile marelui dirijor Wilhelm Furtwängler. Este autoarea unei biografii în limba română a dirijorului Herbert von Kargan, cu titlul „Condamnat la succes“.
Care este secretul longevităţii cuplului dumneavoastră?
Ne-am purtat de grijă unul altuia. Există şi momente dificile, treci peste ele, pentru că unul sau celălalt ştie să aibă răbdare, să asculte şi să nu reacţioneze în acelaşi ton, pentru ca lucrurile să reintre în normalitate.
Ea a studiat filologia germană aici, în Bucureşti. A devenit tot mai interesată şi apropiată de muzică, o cronicară redutabilă după fiecare concert. În patru ochi, îmi spune ce i-a plăcut, ce nu i-a plăcut. E foarte important pentru că, de fapt ea, soţia mea, face parte din cel mai sensibil public pe care poţi să-l ai, sesizează dacă spre exemplu între două părţi ale unei simfonii e linişte absolută sau publicul se foieşte. E cel mai obiectiv critic, dar şi cea mai bună prietenă a mea.
Aveţi copii ?
Da, unul adoptat. Băiatul Corinei. Alexandru (foto) e un om deosebit, nu lucrează în zona muzicii, dar e format în acel ambient cultural care îl poartă şi în sălile de concerte şi de teatru. După ce ne-am căsătorit, Alexandru a putut în sfârşit să vină să stea împreună cu mama lui şi cu tatăl său adoptiv. Cred că avea 9 ani atunci. Corina mi-a spus că acceptul lui Alexandru a fost important în hotărârea de a deveni soţia mea. Alexandru e un om complex, viaţa noastră a fost complexă, preocupările noastre, ale Corinei şi ale mele, ne-au ocupat şi ne ocupă timpul. În afară de Alexandru, avem cărţile şi articolele ei, înregistrările şi concertele mele. Pot spune că şi toate aceste înfăptuiri sunt, şi ele, copiii noştri.
Povestiţi-mi despre întâlnirea cu celebrul dirijor Sergiu Celibidache.
Da, reîntorcându-mă la marile întâlniri, nu pot să o las deoparte pe cea cu Celibidache. A fost esenţială. Am învăţat cum să treci dincolo de instinct în comunicarea cu muzicienii şi cum poţi să determini reacţia lor întru împlinirea împreună, cât mai aproape de cea ideală, cea pe care ţi-o imaginezi. Celibidache era un om extraordinar pe care puteai ori să-l iubeşti, ori să-l urăşti. Eu întotdeauna l-am iubit. După ce ne-am despărţit, în sensul că nu am mai fost la cursuri la el, au urmat câţiva ani grei, pentru că o personalitate aşa puternică te impregnează, lasă urme adânci, uneori dureroase, până te regăseşti. Am înţeles însă că nu eram marele Celibidache. Eram Horia Andreescu al cărui profil se contura tot mai tare, mai limpede. Şi asta tocmai datorită şansei de a-l fi întâlnit pe Celibidache, de a fi fost pus pe jar, apoi în apă rece, ca să mă călesc.
Cum ajunge să fie un artist el însuşi?
Încercând să înmulţească talantul primit. Un artist ajunge el însuşi prin cunoaşterea de sine. Adică a gândi, a studia, a citi, a analiza, a reveni, a insista, a te minuna, a relaţiona ş.a. Toate înrămate în smerenie şi credinţă.
V-a remarcat, la cursuri, Sergiu Celibidache?
Da, şi pe mine. Ne-a oferit mai multor tineri, pe atunci, doritori în a deveni dirijori, burse de studii de câte o lună, la Trier în 1978 şi la München în 1980. Din cei aproximativ 200 de participanţi veniţi din toată lumea la aceste concursuri de vară, eu am avut şansa de a fi ales, de fiecare dată, să fac parte din grupul de zece cursanţi activi cu care lucra Celibidache şi care lucrau şi cu orchestra. Am învăţat enorm. Încă de la primele lui repetiţii la Ateneu, din 1977, la care am fost în sală, plin de curiozitate, cu mult înainte de a-i fi fost prezentat, am înţeles multe lucruri din ce, de ce şi cum cerea orchestrei: frazare, dozaje, culori timbrale, zone de tensiuni alternate cu cele de relaxări, dialogul vocilor. Toată bogăţia, frumuseţea, încărcătura expresivă a muzicii o înţelegeam imediat: clar, firesc, simplu, direct. Dar, până a ajunge să obţii, să ştii toate aceste e cale lungă.
Care e calea pe care aţi ales-o de a comunica cu orchestra?
Pentru a face repetiţii bune, eficiente, trebuie înainte de toate să ştii tu foarte bine ce vrei de la orchestră. Să ai clară devenirea muzicii, „gestul fundamental“, spunea Furtwängler, al lucrării ce urmează să o dirijezi, imaginea sonoră, să ştii exact care trebuie să fie raportul sonor al diferitelor instrumente, ce aştepţi de la instrumentişti. Să ştii să orientezi, să direcţionezi, să omogenizezi ansamblul, să-l iei, să-l porţi cu tine. Să intuieşti profilul psihologic al intrumentiştiilor, în special al celor determinanţi, dar şi pe al ansamblului în totalitatea lui, în specificitatea lui. Orchestra trebuie să capete încredere în tine, să dorească, conştient sau instinctiv, a te urma. Ori, pentru a ajunge aici, e important ca lucrarea ce urmează a o dirija să te preocupe mereu, să fiarbă, să clocotească în tine. Pentru ca preaplinul muzicii din tine să se poată apoi revărsa şi să-i cuprindă şi pe ceilalţi.
În timpul repetiţiilor îmbin perioadele de maximă solicitare cu moment de relaxare, de destindere, potrivit structurii, firii mele. Am, în general, un contact bun cu oamenii, sunt spontan în replici. Dar nu întotdeauna lucrurile ies 100% cum ţi-ai dori.
INTEGRALA ENESCU, ALĂTURI DE ORCHESTRA RADIO
Cum aţi găsit Orchestra Radio, în 1992?
Atunci când am fost solicitat să devin şeful Orchestrelor Radio, am găsit o orchestră în degringoladă. Nu era vina lor. Selecţia nu mai era bună, repertoriul pe care erau obligaţi să-l cânte nu mai era ales cu grijă, înregistrările erau cu muzică adeseori fără valoare. Sigur că erau şi artişti excelenţi acolo.
Am pornit, aşadar, la construirea acestui corp de orchestră.
Cum aţi ajuns să înregistraţi muzica lui Enescu, alături de Orchestra Radio?
Am purces împreună la marele proiect al înregistrării integralei Enescu, asta a fost o şansă extraordinară şi pentru mine, şi pentru ei, şi pentru Enescu. DirijorulLarry Foster a realizat prima ieşire masivă şi serioasă în lume a lui Enescu. A urmat demersul meu, aproape în paralel cu a lui Cristi Mandeal. Ori amândoi, eu cu Orchestra Radio, el cu Filarmonica „George Enescu“, pe căi diferite şi la diferite case de producţie vestite, am reuşit ca aceste înregistrări să fie distribuite în toată lumea. Acesta a fost marele câştig, degeaba produci înregistrări, dacă acestea nu au o bună distribuţie, dacă nu au vizibilitate şi lumea nu ajunge să le asculte. Ori datorită înregistrărilor muzica lui Enescu a ajuns şi în Japonia, şi în Africa de Sud, în toată lumea.
După 18 ani petrecuţi alături de Orchestra Radio, de ce s-a ajuns la un conflict?
La un moment dat, au apărut nemulţumiri şi de o parte şi de alta, pentru că nu reuşeam să ne calibrăm, pretenţiile şi rezultatele nu mergeau întotdeauna mână în mână. Pretenţiile mele poate erau prea mari. Poate am greşit, poate nu am folosit tonul potrivit, poate am încărcat prea mult repertoriul.
Nu totdeauna a-ţi păstra coloana vertebrală îţi aduce beneficii.
Deşi despărţirea a fost grea, individual, învăţăm fiecare ce trebuie din lecţiile primate în viaţă. Da, din păcate, s-a ajuns la o ruptură…
„ÎNREGISTRĂRILE S-AU FĂCUT CU SÂNGE“
Ce vitregii vă aduceţi aminte din perioada comunistă?
Înregistrările Enescu s-au făcut cu sânge, cu instrumente vechi, cârpite. Totuşi, intonaţia trebuia să fie bună, s-a lucrat sisific, dar rezultatul a fost extraordinar: am ieşit cu muzica lui Enescu în lumea largă. Înregistrările au fost făcute în Sala Radio, care avea acustica cea mai bună, cea mai echilibrată, până a fost renovată acum câţiva ani. A fost un proiect foarte greu…
„Mă bucur de muzică“
Aţi făcut vreun compromis?
A trebuit să mă fac membru de partid înainte de a pleca cu bursa Herder. Nu a trebuit să fac alte compromisuri. A fost o efervescenţă colosală în acea vreme, în Ploieşti, cu teatrul şi filarmonica. Am primit dreptul să plecăm în străinătate cu orchestra. Noi nu am suferit foarte mult, artistic, vorbind. Eu am avut şanse şi în perioada comunistă, adică există în orice sistem părţi bune şi părţi rele. Părţile rele le ştim cu toţii, am scăpat de ele. Din fericire acum, nu mai vezi pe stradă figurile gri, cenuşii, triste, pe care le întâlneai atunci la tot pasul.
Ce înseamnă 70 de ani pentru dumneavoastră?
Pentru mine nu înseamnă nimic, dacă este să o luăm pe tonul degajat. Cartea mea de indentitate expiră în 2051, aşa că nu am de ce să mă grăbesc. Sunt normal, câteodată uit că este ziua mea. Este bine, iarăşi un mare dar de a fi purtat în braţele lui Dumnezeu, că mă bucur de muzică, de familie, de prieteni, că pot să lucrez, că pot să comunic, că pot să citesc, pot să mă mişc, să călătoresc.
Aveţi regrete?
Acea integrală Beethoven pe care mi-aş fi dorit să o fac cu Orchestra Radio. De asemenea, mi-aş fi dorit să dirijez mai mult Wagner.
V-aţi identificat cu un compozitor?
Cu Beethoven, dar şi cu Brahms. Am avut un dialog fructos cu Berlioz, dar şi cu Dvorák, cu ultimele lui două simfonii. Mă interesează din nou să parcurg clasicul timpuriu şi să reîntâlnesc cu privirea de acum muzica lui Schumann. Mă interesează în continuare creaţia românescă. Vremurile însă sunt mai vitregi acum pentru creaţia românească…
Cum influenţează perspectiva religioasă muzica pe un artist o face?
Marele dirijor Otto Klemperer, evreu fiind, la un moment dat a trecut la creştinism pentru că a considerat că nu se poate apropia de marele lucrări religioase, dacă nu trăieşte el însuşi fenomenul credinţei, din perspectiva Noului Testament. A fost un câştig pentru el, dar şi pentru noi. La sfârşitul vieţii s-a întors iaraşi la credinţa iudaică, dar el s-a îmbogăţit pe acest drum pe care a vrut să urce, dorind să primească înţelegerea exactă a fenomenului, a combustiei interioare, care există în aceste creaţii. Aşadar, perspectiva religioasă poate avea o influenţă semnificativă. Depinde şi de ce partituri abordezi.
Alături de Andrei Dimitriu, directorul general al Filarmonicii "George Enescu" FOTO: Eduard Enea
Când începeţi să studiaţi o partitură, vă interesează biografia compozitorului pe care îl interpretaţi?
Da. Cunoscând, pe cât posibil, omul, sunt mai mari şansele de a înţelege creaţia lui. Uneori, cunoscând viaţa omului şi creaţia lui, poţi constata că există antinomii, aparent contradictoriu coexistă partea omenească a creatorului şi compozitorul cu darul dumnezeiesc. Iar contradicţiile pot deveni un revervor cu mare potenţial de creativitate.
A dus muzica lui Enescu, în lume
Numele: Horia Andreescu
Data şi locul naşterii: Braşov, 18 octombrie 1946.
Studiile şi cariera: A absolvit Conservatorul din Bucureşti, urmând apoi cursuri la Academia de Muzică din Viena sub îndrumarea lui Hans Swarowsky, a lui Karl Österreicher. A studiat la Trier şi Munchen cu dirijorul Sergiu Celibidache.
Între 1974-1987 a fost dirijor la Orchestra Filarmonicii din Ploieşti, apoi a fost timp de 18 ani conducător al Orchestrei Naţionale Radio din Bucureşti.
A fost distins cu premiul Criticii la Bienala Muzicii Contemporane în 1981 la Berlin.
În 1997, Uniunea Criticilor Muzicali îl numeşte „Dirijorul anului“.
A primit Ordinul Naţional „Pentru Merit“ în grad de Mare Cruce.
Este laureat al Premiului Comitetului Naţional UNESCO Pentru Dezvoltare Culturală.
Este fondatorul şi dirijorul Orchestrei de Cameră „Virtuozii“ din Bucureşti.
A colaborat şi dirijat cu mari orchestre din Europa, printre care London Symphony Orchestra, Wiener Symphoniker, Royal Philarmonic Orchestra, orchestrele simfonice din Ierusalim, BBC Scottish.
Locuieşte în: Bucureşti
Se încarcă comentariile...
