INTERVIU Cristian Iacob, actor: „Dacă Michelangelo putea să facă disecţii la 14 ani, eu nu pot la 16?“

INTERVIU Cristian Iacob, actor: „Dacă Michelangelo putea să facă disecţii la 14 ani, eu nu pot la 16?“

Cristi Iacob, actor la Teatrul Mic de 25 de ani     FOTO: Eduard Enea

Actorul Cristian Iacob (48 de ani) a încercat să treacă Dunărea înot în copilărie şi tot pe-atunci îşi dorea să ajungă bufon la circ. Până la urmă, a devenit actor după ce i-a avut profesori la facultate la Bucureşti pe Adrian Pintea şi pe Olga Tudorache. Nici nu şi-a luat bine diploma de absolvire, că şi-a început cariera la Teatrul Mic, iar mai târziu, l-a cunoscut pe Nicolas Cage la filmările pentru pelicula „Ghost Rider: Demonul răzbunării“

Ştiri pe aceeaşi temă

Cristian Iacob e artist din cap până-n picioare: a cântat la vioară, a învăţat să deseneze şi să sculpteze, s-a jucat de-a doctorul în morga Spitalului Judeţean din Galaţi şi a făcut parte din distribuţia filmului „Youth without youth“/ „Tinereţe fără tinereţe“, regizat de Francis Ford Coppola, creierul producţiei cinematografice „Naşul“. În 2005, Cristi Iacob a fost protagonistul peliculei „15“ a lui Sergiu Nicolaescu, alături de actori precum Maia Morgenstern şi Şerban Ionescu, iar de curând, îl interpretează curajos pe Ivan Karamazov în spectacolul de teatru „Karamazovii“, o adaptare după romanul lui Dostoievski. A mers până aici deşi s-a gândit să renunţe la actorie după primul an de facultate. Dar, ca pe vremurile când se ducea singur în vacanţe la bunica lui, aproape 400 de kilometri, nu s-a descurajat din pricina distanţei pe care o avea de parcurs, de data asta nu pentru a ajunge la Curtea de Argeş, ci pentru a dobândi experienţă şi a fi stăpân pe jocul actoricesc. Post-scriptum: să nu vă încruntaţi că nu ne-am adresat la persoana a II-a plural – lui Cristi Iacob nu prea îi plac formalităţile. 

„Weekend Adevărul“: Cui i-ai spus prima dată că vrei să devii actor?
Cristian Iacob: Mamei mele. Îmi aduc aminte şi că prima mea compunere din clasa I a fost despre cum vreau să mă fac actor ca Chaplin sau bufon la circ. Alea au fost primele mele cuvinte, după bastonaşe. Aveam şi un complex de înălţime, caraghios, bineînţeles, pentru că eu credeam că actorii trebuie să fie înalţi. Fiind copil de plasticieni, eram trufaş însă, şi mă gândeam: „Dacă voi sunteţi artişti, trebuie să fiu şi eu neapărat“.
 
Te duceai la cinematograf în perioada aceea?
M-am dus de mic şi la cinematograf, şi la teatru. Mergeam mai ales la desene animate – cred că am văzut „Cărţile junglei“ de 30 de ori. Pe vremea aia erau filme comuniste: chinezeşti şi coreene, dar mai scăpau şi câte unul ca „Cei şapte samurai“ al lui Akira Kurosawa. Oamenii credeau că o să fie cu bătăi şi, când au văzut că era un film de artă, au fugit imediat. Luni era coadă la bilete şi marţi erau zece speriaţi în sală. L-am văzut de patru ori când aveam 13 sau 14 ani şi pe urmă l-am revăzut în facultate, dar nu mai ţin minte gustul de la început, pentru că nu aveam un sistem artistic de valori bine format. Îmi plăcea şi gata. 
 
Vioară din clasa I
Cum ai dat de Chaplin?
I-am văzut filmele când eram mic, iar în primul an de facultate, prin ’88, băieţii şi fetele de la regie film şi operatorie aveau voie să ia din Arhiva Naţională de Filme o basculantă cu role. Aşa  stăteam de noaptea până dimineaţa să vedeam toţi Hamleţii, Chaplin şi „Cetăţeanul Kane“; am avut şi o seară Coppola.  
 
Ce alte forme de exprimare artistică ai mai găsit cu ani în urmă?
Am făcut vreo cinci ani de vioară, din clasa I până într-a V-a, în Galaţiul meu natal, dar din lipsă de talent, m-am orientat spre altele. Am terminat chimie industrială la „Racoviţă“ şi acum câteva zile am avut întâlnirea de 30 de ani de la terminarea liceului.
 
Cinci ani de vioară în copilărie înseamnă ceva.
Înseamnă, dar performanţa pentru un instrument trebuie să se bazeze pe ceva, adică pe talent. Mama preda la Liceul de Muzică şi Artă Plastică din Galaţi şi m-a întrebat dacă nu vreau să mă înscriu la un curs, iar eu m-am dus. Am fost vioara a doua în orchestra liceului când eram în clasa a IV-a. Mi-a prins tare bine în actorie, pentru că e important să ai ureche muzicală, preferinţe muzicale şi să ştii ce e un ritm. E ca într-o piesă de teatru în care trebuie să intri într-un anumit ritm, să nu spargi armonia. A fost o disciplină şi o educaţie spartană destul de importantă pentru devenirea mea ulterioară. În plus, e important pentru un actor să simtă că aparţine unui grup. Erau şi examene eliminatorii în fiecare trimestru: aveai să prezinţi o piesă muzicală şi apoi cineva cânta la pian şi tu trebuia să scrii notele. Te îndreptau spre performanţă şi de aia au fost şi mulţi mari muzicieni care au plecat de la Galaţi: de exemplu, Gabriel şi Cătălin Croitoru. 
 
(Din adolescenţa lui Cristi Iacob  FOTO: Arhiva personală)
 
„Băgam broaşte în vaza de pe catedră“
Ai fost bufon când erai mic, până la urmă?
Eram neastâmpărat, dar un elev bun de altfel. De fapt, foarte neastâmpărat! Băgam broaşte în vaza de pe catedră, când eram responsabil de colţul viu, prin clasa a VI-a sau a VII -a. Broaşte vii, pentru că se făceau spinalizări atunci. Era destul de sinistru să învăţăm cum funcţionează fiinţele. Am fost şi la morgă şi am tăiat oameni. Voiam să mă fac doctor în liceu! Practicile se ţineau ori în Combinatul Siderurgic Galaţi, ori în Spitalul Judeţean. Pe vremea aia ştiu că citeam „Agonie şi extaz”, cartea lui Irving Stone, biografia lui Michelangelo, şi mă întrebam: „Dacă el putea să facă disecţii în Santo Spirito la 14 ani, eu nu pot la 16?“. Să ştii că nu e aşa de înspăimântător.
 
Te-ai hotărât să devii medic pentru că ai ajuns la acest liceu?
Nu neapărat. Îmi plac foarte tare oamenii, îi iubesc şi probabil aş fi fost un medic devotat cauzei respective: de a ajuta omul. Sigur, medicul decide şi Dumnezeu vindecă, dar măcar poţi să faci ceva. 
 
La şcoală ai jucat în spectacole de teatru?
Cu asta mă scoteam în liceu, că în rest nu prea excelam la matematică şi la chimie, dar am luat treapta fără pregătiri. De la început profesorii, care erau minunaţi, s-au prins cum sunt şi m-au sprijinit, mai ales când au auzit că vreau să dau la teatru, deşi nu cunoşteam pe nimeni de acolo. 
 
„Am mimat poezii patriotice“
Ai fost pionier?
Evident! Şi UTC-ist. În timpul facultăţii am spus poezii patriotice de 1 Decembrie la Cluj. De fapt, am mimat. De frică să nu fie ceva subversiv, puneau o bandă şi doar dădeam din gură. Le înregistram la radio şi apoi ne îmbrăcam în nişte costume de la Buftea. Arătam ca dracu’! 
 
Părinţii, care erau artişti, ce profesie îşi doreau pentru tine?
Mama, pictor şi un pedagog foarte bun, mi-a spus: „Faci ce vrei şi te ajut“. Ea m-a învăţat să citesc, că eram mai golănoi. Era un sprijin moral uriaş! Tata, sculptor, a fost mai puţin prezent în viaţa mea de copil. Pentru că mama era profesoară la liceu, ţin minte că era tot timpul casa plină de elevi care veneau să vorbească cu ea. Ei aveau 16 sau 17 ani şi aveau nevoie de cineva care să îi ajute să-şi facă puţină ordine în gânduri. Unii erau copii de muncitori care nu înţelegeau că sunt realmente talentaţi şi că vor să arate lumii chestii din mintea şi din sufletul lor. Şi mama îi mângâia pe cap. 
 
Cum arătau spaţiile de lucru ale părinţilor tăi?
Mai stăteam prin atelierele de sculptură, care sunt o lume în sine, de la dălţi până la mirosul de terebentină. 
 
„Vreau să trec Dunărea“
Ai pictat sau ai sculptat?
Desenez destul de bine şi fac caricaturi la nivelul unui amator. Am şi sculptat, dar în piatră, pentru că nu sunt prieten cu lemnul. Piatra e definitivă. Ţin minte că, odată, naşul meu, care e sculptor şi fost elev al mamei mele, Mircea Enache, mi-a dat nişte blocuri de marmură. Am luat o bucată şi am cioplit până am terminat-o. După ce sculptezi, dacă îţi îmbrăţişezi iubita, trebuie să ai grijă, că îi cam rupi oasele fără să-ţi dai seama.
 
Ai făcut de toate. Dar la pescuit pe malul Dunării te duceai?  
Tot timpul! Nu e vorba de pescuitul ăla de faci dezastre ecologice, ci e vorba de aşteptare. Oricât de agitat sunt eu, acolo sunt foarte liniştit. Dunărea are poezia ei. La 10 ani, mergeam cu o grămadă de prieteni şi ne făceam cahule: tăiam stuf mult, îl legam şi mergeam pe apă. Mama avea încredere în mine. Când am luat buletinul, de exemplu, m-a trimis la bunica mea, chiar dacă trebuia să schimb trei trenuri şi două maşini până la Curtea de Argeş. Rucsacul în spate şi la revedere! Ştia că mă descurc. 
 
(În rolul doctorului Flaisberg din telenovela „Aniela“)
 
Mama nu se speria când mergeai la Dunăre?
Nu. Nu i-am spus niciodată că am vrut să trec Dunărea înot şi că m-a prins un anafor.
 
Cu ce scop ai vrut s-o traversezi înot?
Crezi că la 12 ani ai scopuri? N-ai niciunul: „Vreau să trec Dunărea, că aşa vreau eu“. 
 
Despărţirea de medicină
Înainte de ’90, ce muzici ascultai?
Led Zeppelin, Floyd. Rock, în afară de muzica simfonică. Beethoven e the big guy. Ascultam plăci, mă duceam la biblioteca oraşului şi le împrumutam. Am stricat la pick up-uri de m-am plictisit! 
 
În liceu, când te-ai hotărât să laşi medicina şi să te apuci de actorie?
Într-a XI-a. A fost o jinduială până m-am hotărât. Eram olimpic la anatomie, ajunsesem la faza pe oraş, făcusem o teză foarte bună, după părerea mea – ştiam lucrurile, le desenam –, dar am luat o notă mică şi am contestat-o. Mi-au zis: „Teza e la nivel de studenţie, dar nu e scris ca în carte“. Astea erau baremele. M-am enervat. şi din clipa aia mi-a ieşit medicina din cap. 
 

„Pintea avea o energie de aveam impresia că poate să iasă prin perete“

 


FOTO: Liviu Ştefan

Ai învăţat singur pentru admiterea la Teatru?
Nu, nu aveam cum să mă duc de la chimie direct pe scenă. M-am pregătit la Bacău cu un mare pedagog: Ion Ghelu Destelnica. Avea o nobleţe care mă fascina, eu fiind mai derbedeu. Am lucrat repertoriul pas cu pas, iar prima mea lecţie a fost în Casa de Cultură din Bacău: am spălat scena şi am dormit învelit în cortină. Mi-a zis că trebuie să fie curată scena, ca să intru cu picioarele goale. Desigur că e poetic şi idealist, dar eu cred în chestiile astea. Să ştii că eram pregătit să dau la Teatru de patru sau cinci ori şi brusc m-am trezit acolo.  
 
Cine a fost în comisia de admitere?
Dem Rădulescu, Mihai Mălaimare, Olga Tudorache, că ea lua clasa în care am avut privilegiul să fiu. Am trecut prin nişte mâini! Adrian Pintea, Florin Zamfirescu şi Marcel Iureş. Ţin minte că am spus şi o poezie interzisă pe vremea aia, a lui Mircea Dinescu, care era în arest la domiciliu. Am avut un monolog, o povestire şi zece poezii. Monologul era al Bufonului din „Regele Lear“ şi povestirea era din „Amintiri din Copilărie“. 
 
Te-au intimidat marii actori?
Eu sunt hiperemotiv, dar e un paradox, mai ales în scenă: când am intrat, nu mai am nimic. Cu Dem Rădulescu, de exemplu, nu puteai să te înţelegi înainte să intre în scenă. Era alb la faţă, dar, când intra, era scena lui, tată! Dau un exemplu care mi-e la îndemână. Mai sunt şi alţii. Acum îmi aduc aminte ce mi-a spus Vasile Şirli, un mare muzician, cu care am avut bucuria să lucrez la „Karamazovii“: O fătucă a stat de vorbă cu un mare actor francez: „Şi eu sunt actriţă şi n-am trac deloc“. Şi marele actor i-a răspuns: „O să vină odată cu talentul“. 
 
„Nu m-a pupat doamna Olga pe frunte“
Cum ţi-a mers în facultate?
Şi prost, şi bine. Am înţeles că sunt patru ani în care pot să greşesc şi că după aia nu mai am voie. În primul an voiam să mă las de meserie.
 
Cum aşa?
De-ale tinereţii. Nu mi-au ieşit nişte examene şi nu mi-a plăcut deloc că nu m-a pupat doamna Olga pe frunte. Tragedia antică a fost! După aceea, am făcut piesa „A XII-a noapte“ de Shakespeare, la Galaţi, în Festivalul „Cântarea României“. Am fost complet nebuni. Mergeam pe străzi îmbrăcaţi în oa-
meni-sandviş în toamna lui ’89. 
Am auzit, cred că e adevărat, că la un moment dat, nu mai erau bilete la Casandra pentru «Romeo şi Julieta» şi oamenii au cumpărat jumătate de bilet, doar să asculte textul. Stăteau în hol. Pintea îl adora pe Shakespeare şi am făcut piesa cu nopţi nedormite. Avea o energie de aveam impresia că poate să iasă prin perete dacă vrea şi nu i se mişcă nici măcar un zuluf! Era atât de bine ce făcea, încât îl imitai fără să vrei. Câţiva ani am avut gesturile şi frazarea lui.  
Cu toate astea, nu ai renunţat la teatru. 
Ar fi fost o prostie. Când eşti pe scenă şi dai de mirosul de arlechin, îţi revizuieşti atitudinea.
 
Cu ce spectacol ai absolvit facultatea?
Cu „Romeo şi Julieta“. L-am lucrat pe Romeo cu Pintea, care avea şi o nostalgie, pentru că făcuse un Romeo fabulos, cu care i-a îngenuncheat şi pe ăia de la Edinburgh. Am auzit, cred că e adevărat, că la un moment dat, nu mai erau bilete la Casandra şi oamenii au cumpărat jumătate de bilet, doar să asculte textul. Stăteau în hol. Pintea îl adora pe Shakespeare şi am făcut piesa cu nopţi nedormite. Avea o energie de aveam impresia că poate să iasă prin perete dacă vrea şi nu i se mişcă nici măcar un zuluf! Era atât de bine ce făcea, încât îl imitai fără să vrei. Câţiva ani am avut gesturile şi frazarea lui.  
 
În apărarea geamurilor
În zilele cu Revoluţia ce-ai făcut?
Fiind înainte de Crăciun, m-am dus să-mi văd mama. Armata avea încredere doar în studenţi şi, când mi-au observat carnetul de student, m-au pus direct pe maşina de intervenţie a Frontului Democratic Studenţesc; n-am dormit şi nu m-am schimbat. 
 
Cum s-a văzut Revoluţia la Galaţi?
Soft. La Librăria Centrală au vrut să spargă geamurile ca să ia omagiul lui Ceauşescu, să-l ardă în piaţă. A ieşit doamna de acolo, sărăcuţa: „Luaţi-le, dar nu spargeţi geamul. Vi le dau eu!“.  
 
Te gândeai la viitor atunci?
Nu şi nu prea mă gândesc. E o prostie să-ţi faci nu ştiu ce pitici în cap. În general, omul judecă prost. 
 
 

„Nicolas Cage ştia tot în tehnică de film: încotro să se mişte şi cât timp îi trebuie“


FOTO: Eduard Enea
 
Te-ai angajat imediat după absolvire?
Da, mulţi din generaţia mea s-au dus imediat la Craiova, pentru că începea Purcărete marele lui spectacol. Urma să mergem „în haită“, dar la finalul spectacolului „Romeo şi Julieta“ a venit Dan Micu şi m-a întrebat: „Nu vrei să vii la mine?“. Şi de 25 de ani sunt la Teatrul Mic. 
 
Care a fost primul rol important pentru tine?
O să-ţi spun ceva ce poate fi catalogat foarte urât, dar mie mi-au plăcut toate, pentru că le-am jucat tot eu. Sigur că sunt unele cu care am luat premii sau unele care s-au jucat de mai multe ori, dar cantitatea de muncă a fost aceeaşi. 
 
Ai simţit vreodată că nu ai muncit suficient pentru construirea unui personaj? 
Niciodată nu mă simt mulţumit, tot cred că mai e ceva. N-ai cum să te aşezi în fotoliul blând al lenei tale. În orice caz, e frumos să spui poveşti şi premiile sunt aproape zilnice, de la oameni, nu de la instituţii. Dacă reuşeşti să-i dai unui om ceva ce ţi s-a dat şi ţie, eşti apreciat şi devii cel mai fericit. Autenticitatea e cel mai frumos premiu: când un om face un gest şi închide ochii, de exemplu. Sau unul care îţi scrie o scrisoare sau unul care te strânge în braţe. În schimb, aplauzele sunt cu dus-întors. Îţi transmit: „Aaa, ce frumos!“ şi după aia trebuie să o iei de la capăt şi ei să facă iar: „Aaa, ce frumos!“. 
 
Stop-cadru din pelicula „Ghost Rider: Demonul răzbunării“, în care a jucat cu Nicolas Cage
 
La masă cu regizorul Coppola 
E vreun rol după care ai tânjit?
Nu fac din astea, sunt periculoase, pentru că apar frustrări. Dar, ce-i drept, am primit şi am tot jucat. Nu-l ai pe ăla, dar îl ai pe celălalt. Pe câteva le-am ratat însă din neatenţia mea, pentru că nu sunt actor bun de probe. În general, castingurile sunt jenante. Ce mă scotea din sărite era că unii regizori chemau actorii între 18 şi 40 de ani să joace un rol. Tu, regizorul, nu ştii cum e rolul ăla? Nici la Francis Ford Coppola n-am dat probă, ci am discutat despre pescuitul la crap. 
 
Cum ai ajuns la Coppola? 
Au fost discuţii cu oamenii, nu probe efective. Am venit special din Deltă şi de asta 
i-am povestit despre crap. Îmi aduc aminte că am râs pentru că în engleză „crap“ înseamnă cu totul altceva. Mă întreba în glumă: „You catch crap?“. Dincolo de asta, el ştia tot: câţi copii avea fata care vindea cafea sau dacă era cineva răcit. Ne-a explicat că orice rotiţă dintr-un angrenaj este indispensabilă – dacă una se opreşte, se opresc toate. Încă ceva: el mânca cu noi toţi. Avea foarte mult de lucru şi, în general, nu mă bag în sufletul omului, dar îl admiram şi mă uitam la el ca la un sfert de carte de istorie a cinematografiei. Iar Tim Roth e un actor excepţional.
 
Ai jucat şi cu Nicolas Cage.
Cage este un profesionist desăvârşit care ştia tot în tehnică de film: încotro să se mişte şi cât timp îi trebuie. Îi şi taxa pe ăia: „Dacă vă tremură vouă mâna nu e treaba mea, e treaba agentului meu“. La ei e vorba doar de bani. Şi sunt condiţii cumplite: să stai la minus 20 de grade sau în flăcări! Îmi amintesc cum, în „15“, al lui Nicolaescu, m-am băgat în cuptorul de ars oameni! Două săptămâni am mirosit a mort. E o grăsime care ţi se impregnează în piele. Regizorul mi-a zis atunci: „Te bagi, îţi trag prim-plan. Nu te bagi, nu-ţi trag prim-plan“. Avea cum să mă dubleze, dar tu, actorul, trebuie să poţi. 
La «Dragostea durează trei ani» a fost a 694-a reprezentaţie. N-ai mâncat tu pepene de câte ori am jucat piesa aia! Şi de fiecare dată e altfel. Dar trebuie să discerni, pentru că poţi să încremeneşti într-un personaj. Sunt actori care se joacă pe ei înşişi de ani de zile şi fac acelaşi personaj. Cred că orice spectator îşi dă seama. Să încerce şi în altă parte, uneori în locuri care nu-s comode, să depăşească o barieră ca Brad Pitt, care îşi scoate dinţii din gură doar ca să arate ca un ţigan din Londra. Da, bă, tată, să spargă sex simbolul ăla! Atunci vezi dorinţa de a face. 
„Pescăruşul“, în picioarele goale pe ciment
Ai avut accidente?
Am avut nasul spart, degete rupte, entorse.
 
Pe scenă simţi o libertate mai mare decât în viaţa de zi cu zi?
Sigur. Gândeşte-te câte poţi să faci pe scenă fără să fii închis sau defăimat. Poţi să joci un iepuraş liniştit, fără să-ţi zică lumea că eşti cretin şi nebun şi să te bage la balamuc. E o oază foarte frumoasă, pentru că, vorba lui Saint-Exupéry: Dacă moare copilul din tine, ai cam murit de tot. 
 
Când urci pe scenă uiţi de alte apăsări?
Acolo e o energie specială. Vii răcit şi nu ai nicio treabă. Am jucat „Pescăruşul“ ani de zile gol şi ud trei ore, în picioarele goale pe ciment. Nici nu era încălzit teatrul pe vremea aia. 
 
E vorba de concentrare?
Nu e vorba despre asta. Când te concentrezi, eşti atent numai la tine însuţi, dar e o meserie de grup. Declan Donnellan, după părerea mea cel mai mare teoretician de teatru din ultimii ani, a publicat cartea „Actoria şi ţinta“ şi explică cum în orice scenă există un conflict şi că e mai important să fii atent decât concentrat. Importantă din scenă pentru mine eşti tu, nu eu. Atenţia te ajută pentru că se naşte ceva viu. E ca în amor: dacă mă uit la cum arăt eu şi n-am nicio treabă cu fata, la un moment, dat ea se plictiseşte, pleacă şi rămân eu cu mine.  
 
(Alături de Marian Râlea, în spectacolul de teatru „Karamazovii“ , montat la Teatrul Mic FOTO: Bogdan Catargiu) 
 
„Trebuia să mă sinucid o dată pe săptămână“
După ce cobori de pe scenă rămân personajele cu tine? 
E ca zaţul de la cafea, n-are cum să nu rămână ceva. E ca o întâmplare din viaţa de zi cu zi. Dacă mergi pe stradă şi vezi cum tramvaiul calcă un om e o întâmplare din viaţa ta. O să te marcheze într-un fel sau altul. Vorba poveştii: un actor trăieşte într-o piesă cât alţii în zece ani. În „Pescăruşul“ trebuia să mă sinucid o dată pe săptămână, să-mi asum că îmi trag un glonţ în cap şi să-şi stabilească şi cei 200 de oameni din sală: „Bă, şi-a tras un glonţ în cap“. N-are cum să nu te marcheze şi să nu-ţi pui nişte întrebări. La „Dragostea durează trei ani“ a fost a 694-a reprezentaţie. N-ai mâncat tu pepene de câte ori am jucat piesa aia! Şi de fiecare dată e altfel. Dar trebuie să discerni, pentru că poţi să încremeneşti într-un personaj. Sunt actori care se joacă pe ei înşişi de ani de zile şi fac acelaşi personaj. Cred că orice spectator îşi dă seama. Să încerce şi în altă parte, uneori în locuri care nu-s comode, să depăşească o barieră ca Brad Pitt, care îşi scoate dinţii din gură în „Snatch“, doar ca să arate ca un ţigan din Londra. Da, bă, tată, să spargă sex simbolul ăla! Atunci vezi dorinţa de a face. 
 
Cum de-ai devenit director interimar la Teatrul Mic?
Au vrut colegii mei, am fost şi apoi m-au întrebat de ce nu mai rămân. Trebuie să ai un talent administrativ. Eu nu pot să-mi administrez o pisică, dar nişte oameni! Am început să învăţ lucruri, dar era preţul prea mare: nu mai era bine pe scenă. În concluzie, cum n-am avut talent la vioară, n-am avut nici ca director. 

Cu actriţa Gabriela Iacob, în timpul cununiei religioase 
 
Rolurile din filme ţi le pregăteşti diferit, faţă de cele din spectacolele de teatru?
Depinde de regizor. Unii te lasă să faci mai mult, alţii sunt stricţi. Poţi să te apuci tu să citeşti şi să te gândeşti cum faci, iar regizorul să-ţi spună că de fapt e invers. Dar dacă există o simbioză între actor şi regizor, treaba nu are cum să iasă prost. Şi e destul de rar, din păcate. 
 
Te-ai contrazis cu regizori?
I-am şi înjurat, dar a doua zi eram amândoi la repetiţii liniştiţi. E ca într-o căsnicie. Asta nu e o meserie de maici. 
 
Care a fost primul tău spectacol de teatru în străinătate?
Am plecat cu un proiect iniţiat aici: „Memoria celor care au trecut“ şi am mers pe jos 2.000 de kilometri timp de două luni pe Camino de Santiago (n.r. – drumul străbătut de pelerini prin Europa pentru a ajunge la mormântul apostolului Iacob din Spania). Am fost cu actori absolut minunaţi precum Marian Râlea, Gabriel Spahiu şi Constantin Cojocaru şi am jucat în toate bisericile catolice până la Santiago de Compostela. Am dormit în corturi sau la hanuri, căci acolo sunt pe lângă biserici. 
 
E importantă credinţa pentru tine?
E esenţială. Dacă Dumnezeu nu există, viaţa e o prostie, un cinism teribil. 
 
Cum vezi teatrul independent? Ai jucat şi în astfel de producţii.
Teatrul privat, pentru că şi ei se supun legilor ţării: plătesc un impozit şi vând bilete, doar că nu sunt în sistemul bugetar. Independent e dacă ieşim noi doi cu o pălărie în stradă şi primim bani la „mila independentă“. Şi eu am jucat la Godot, la Lăptărie, dar fenomenul e cantitativ, nu calitativ. Nu fac apologia teatrului instituţionalizat, dar parcă acum toată lumea face teatru.
 
Şi e bine?
E bine, pentru că oricum piesele se cern. Dacă sunt prostii, nu vine lumea. Sistemul privat măcar e sincer.  
 
„Iapa a vrut să mănânce buchetul de mireasă“
În urmă cu mai mulţi ani, ai interpretat un personaj din telenovela „Aniela“. A fost un compromis?
Nu, nu te obligă nimeni să joci prost într-o telenovelă. E un antrenament. Faci 28 de secvenţe pe zi! Nici nu mai ştii cum te cheamă; trebuie să te uiţi în buletin. În general, stâlpii sunt cei care pot să ducă în spate un serial întreg. Cum era Condurache! Ziceai că joacă la Coppola, nu la Buftea. 
 
Te oprea sau te opreşte lumea pe stradă?
Mă opreşte cu Fabrizio (n.r. – din telenovela „Moştenirea“) şi cu altele. Oamenii vor să dea „bună ziua“ şi tu le răspunzi. E ca la ţară. Unii îţi povestesc viaţa lor pe scurt, dar nu ai vrut să te ştie lumea? Atunci, când te ştie, nu mai strâmba din nas. Te mai confundă lumea, zice că eşti alt actor sau mai confundă personajele. 
 
Îţi doreai să devii faimos?
Da, există trufie în toţi, mai ales la români, şi uneori mă bat cu ea. Eu sunt foarte român. 

Iapa Steluţa şi nepoata lui, domnişoară de onoare  FOTO: Arhiva personală

Pentru că viaţa e un spectacol de teatru, te-ai dus cu un cal alb la nunta ta.
Cu o iapă pe care o cheamă Steluţa. M-am căsătorit undeva pe un deal, la un prieten foarte bun, coleg cu tata, şi el sculptor. A avut delicateţea să ne primească sub merii lui, iar femeile din sat au făcut mâncare pe pirostrii. Calul cu care voiam să merg, unul maro, era la muncă în ziua respectivă şi am vorbit cu un puşti să-mi caute altul. Am mers pe o ulicioară şi la un moment dat am văzut un cal alb care păştea. Am zis: „Ăla este!“ „A, e Steluţa lui nenea...“. A vorbit cu el şi i-a răspuns: „Ia-o dom’le’!“, după care mi-a pus şaua din lemn pe ea. Am aşezat şi eu un cearşaf pe lemnul ăla şi am plecat cu Steluţa, care nu voia galop, că era cald. Când am ajuns, a vrut să mănânce buchetul de mireasă al Gabrielei. A deschis o gură cât o şură! 
 
CV
 
Numele: Cristian Iacob 
Data şi locul naşterii: 18 octombrie 1968, Galaţi
Starea civilă: Este căsătorit cu actriţa Gabriela Iacob
Studiile şi cariera: 
A absolvit Liceul Teoretic „Emil Racoviţă“ din Galaţi şi, ulterior, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale“ din Bucureşti, promoţia 1988 – 1992. 
În 2016, a fost o perioadă director interimar al Teatrului Mic şi al Teatrului Foarte Mic din Capitală.
În perioada 1994 – 1995, a fost distins cu premiile UCIN, acordat de Uniunea Cineaştilor din România, şi Pro Victoria, pentru rolul Pepe, din pelicula „Pepe şi Fifi“, regizată de Dan Piţa. În 1995, pentru acelaşi rol a fost premiat în Franţa, la Arcachon, cu „Makhila de bronz“. 
În 2013, la Dublin, a obţinut Premiul pentru interpretare masculină pentru „În film la naşu’“, peliculă pe care a regizat-o. 
De-a lungul anilor, a jucat în spectacole de teatru precum: „Pescăruşul“, „Don Quijote“, „Visul unei nopţi de vară“ şi „Karamazovii“.
Printre filmele în care a jucat se numără: „Pepe & Fifi“, „Tinereţe fără tinereţe“, cu Tim Roth, „15“ şi „Ghost Rider: Demonul răzbunării“, cu Nicolas Cage. 
Locuieşte în: Bucureşti
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările