INTERVIU Claudiu Bleonţ, actor: „Am făcut teatru din neputinţă“

INTERVIU Claudiu Bleonţ, actor: „Am făcut teatru din neputinţă“

Claudiu Bleonţ Foto: Eduard Enea

Claudiu Bleonţ vorbeşte despre toate descoperirile personale sau dobândite din acest Univers, despre care nu ştie nici el îndeajuns, dar care, toate, îl menţin pe axa pe care gravitează în jurul Teatrului.

Ştiri pe aceeaşi temă

Se pare că, în ciuda oricăror potenţiale suspiciuni, Claudiu Bleonţ (54 de ani) aşa e el: chiar se entuziasmează ca un copil când se descoperă prin întrebările reporterilor, chiar pune preţ de axiomă pe fatalisme mici, la fel cum dă imporanţă marilor învăţături pe care i le-a lăsat istoria, şi chiar poate să treacă, păstrând aceeaşi bucurie a revelaţiilor, de la discuţii despre introspecţii intime, la filosofi chinezi, Eliade, fizică cuantică, teatrologi contemporani, învăţături zen, Lucian Blaga ori pilde bisericeşti. Şi, cumva, toate se leagă acolo, într-un sistem complex pe care, chiar dacă l-am înţelege pe deplin, n-am reuşi să-l reproducem cu aceeaşi rigoare, ori cu aceeaşi mulţumire a celui care poate transmite înţelepciunea. Dar Claudiu Bleonţ ştie el ce spune.

„Weekend Adevărul“: V-aţi născut aici, în Bucureşti.
Claudiu Bleonţ:
Da, lângă Foişorul de Foc, dar nu scriem unde, că vine lumea să facă pişu pe gard.  Şi vorbiţi-mi cu „Tu“!

Societar la Teatrul Naţional Bucureşti

Numele: Claudiu Bleonţ
Data şi locul naşterii:
27 august 1959, București.
Starea civilă: căsătorit, nu are copii.
Studii şi cariera:
A urmat, între anii 1974 şi 1979, Liceul German Goethe din Bucureşti.
 În 1983, a absolvit Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“ din București, la clasa profesorului Grigore Gonţa.
În perioada 1983 - 1990 a fost angajat ca actor la Teatrul din Petroşani. Tot din 1983 colaborează cu Teatrul Naţional „I.L. Caragiale“ din București, iar din 2004 este societar al instituţiei.
A primit, în 1984, Diplomă de onoare acordată de Asociaţia Cineaștilor din România (ACIN) pentru rolurile sale din filmele „Să mori rănit din dragoste de viaţă“ și „Dreptate în lanţuri“.
 În 2004, Președintele Ion Iliescu i-a oferit „Ordinul Meritul Cultural“  în grad de Cavaler, Categoria D.
 Locuieşte în: Bucureşti

Copilărie la oraş?
Am copilărit în comuna Ceptura, judeţul Prahova, lângă Valea Călugărească. Bunicul a fost preot acolo. Fugeam în vie, cu picioarele în praf, mă căcam afară, în budă – le-aţi prins? – măncam usturoiul direct din pământ, mă urcam în copaci, beam apă din fântână şi încărcam sifoane. Mai mergeam şi la mănăstire, la Cheia, unde bunicul din partea mamei a fost stareţ.

Prima amintire care e?
Mi-am amintit pe la 30 şi ceva de ani un lucru care mi s-a întâmplat în altarul din Ceptura. Eram mic, nu mergeam încă la grădiniţă, eram cu bunicul meu. Înainte să înceapă Liturghia de duminică, tăiam anafură şi mă uitam la „nenea“ pictaţi. Arhangheli, heruvimi, serafimi, totul pe un fundal albastru cu stele mici, aurii. Până la nivelul capului, unde erau nişte drapaje, tot cu cer şi steluţe. Am întrebat de ce nu mai sunt imagini. Bunicul mi-a răspuns: „Până aici ai exemple. Pe-aici trebuie să treci singur“.

Aveai o educaţie înclinată spre biserică.
Nedogmatică, nu mi s-a impus nimic.

Ai făcut grădiniţa, apoi şcoala germană aici. Cum aşa?
Partea mea germană e şvăbească, din partea tatălui. Chiar am sărbătorit recent 50 de ani de la începerea grădiniţei. Majoritatea foştilor colegi sunt în Germania sau în America. Ţin minte că jucăriile cele mai dorite din grădiniţă de la noi erau un camion şi nişte maşinuţe mici, de lemn, cu rotiţe. De multe ori, n-ajungeam primul să iau basculanta aceea cu care cărai cuburi, cu care toţi voiam să ne jucăm. Dădeam vina pe bona care mă ducea la grădiniţă. Într-o zi am ajuns ultimul, aşa că am rămas cu o maşinuţă foarte julită, cu trei roţi. Un hârb. Mi-am spus atunci: „Dar eu de ce nu m-aş simţi bine şi cu asta?“. Şi mi-am schimbat starea! 

„Nici n-ai visat, şi-acum îţi pute?“
Ai conştientizat asta atunci?
Nu, mai târziu. În 2004, s-a petrecut ceva asemănător: eram pe scena Teatrului Naţional, jucam în „Apus de Soare“. 500 de ani de la moartea lui Ştefan, presiune mare, spectacol important, Dan Piţa regizor, Adrian Enescu muzica, de faţă erau Preşedinţia, Guvernul Năstase şi Patriarhul Teoctist. În vremea aceea, nu mai putea colabora cu altcineva, ca să mai câştigăm în plus la salarii. Era o presiune foarte mare atunci şi s-a adunat o frustrare. Mă simţeam ca-n armată. Eram pe scenă, urma să intru în actul II. Am ridicat ochii spre tavan – pe cuvânt de onoare, aşa s-a întâmplat! – şi am spus: „Băi, nici măcar n-ai îndrăznit să visezi să fii aici, iar acum eşti aici şi-ţi pute“. Am conştientizat asta şi mi s-a schimbat starea. De ce să nu văd eu clipa asta superbă? De ce să stau şi să-njur că n-am aia, că partidul, că Băsescu. Mai ales că-s muritor! Am povestit această întâmplare unei foste colege a Teatrului „Podul“ din ’78-’79, care are un loc de muncă foarte bun în Canada. Ea era la vârsta la care nici nu făcuse copii, se întreba dacă e prea târziu, era într-un punct de cotitură. Zice: „Aoleu, ce mi-ai făcut! Mi-aduc aminte că eram în România, înainte de ’89, şi mă tot gândeam să plec. Îmi spuneam: «Să mă primească şi să spăl pe jos şi tot mă duc»“.

Parcă e matematică!
E uşor de spus, dar e greu de practicat. Noi avem în teatru teoria practicii şi, pe urmă, practica teoriei. Printr-un gând, să reuşeşti să-ţi schimbi starea de spirit nu-i lucru uşor. Oricum, de asta se ocupă teatrul la bază.

E, ca la computer, un buton „Reset“?
El există. Câteodată îl nimeresc. „Trezvie“ este un termen ortodox: să trăieşti atât de viu şi de prezent. „Readiness is all“ (n.r. – Să fii pregătit e totul) spune Peter Brook, patriarhul teatrului contemporan. Nu a fi sau a nu fi, ci să fii conştient, lucid.

Liceul German, câştigător la Cântarea României
Ştim c-ai făcut scrimă în copilărie. Cum de-ai ales sportul ăsta?
A mai fost determinant că, într-o zi, la Liceul German, a venit colonelul Landesman, care ne-a pus câte-o floretă în mănă. Gert, colegul cu care mă jucam cu floretele, s-a lăsat între timp, dar eu am făcut 7 ani de scrimă la Steaua. Mergeam în cantonamente, tot ce-nseamnă viaţă sportivă de performanţă. Dintr-a IV-a până-ntra XI-a.

Şi la şcoală cum erai?
Nu străluceam, eram mediu. Dar scrima m-a ordonat. Având un sprijin matern şi disciplina tatălui, se armonizau oarecum.

Eu i-am mulţumit mamei că m-a născut în România, în latinitate, în ortodoxie. Mie-mi ajunge România.

La teatru cum ai ajuns?
La sărbătorile de sfârşit de an, mă duceam să recit, îmi plăcea. Teatru am ajuns să fac din liceu, când s-a făcut brigada artistică. Am ajuns să câştigăm noi pe ţară! Mi-a spus cândva Cristina Stamate, care era atunci în juriu, că s-a zbătut pentru noi să câştigăm. „Cum se poate să câştige Liceul German prima ediţie de Cântarea României, tovarăşa Stamate?“ Ştiu că eram într-a XI-a. După ce s-a hotărât că noi câştigăm, un student m-a invitat: „Nu vrei să joci teatru în Pod?“. Nici nu ştiam că există acest fenomen al Teatrului Studenţesc „Podul“. Mi-a plăcut. Apoi, având această întâlnire cu domnul Cătălin Naum, care m-a crescut, mi-a pus întrebări esenţiale, m-a provocat. Taică-meu îmi spunea: „Dă, mă, la Filologie, că ştii germană!“. Dar ajunsese să-mi placă atât de mult ce-aveam de făcut la Teatru, că nu mai conta. Într-un fel, capul meu era gol: asta simţeam eu să fac. Puteam să fac drept, că tata era avocat. Când am văzut codul pe care trebuie să-l învăţ pentru Drept, mi s-a făcut rău. Noi învăţăm altfel în teatru. Am făcut teatru şi performanţă şi din neputinţa de a face altceva.

Ştii germană, engleză, franceză...
Pentru că am avut o profesoară de engleză superbă, o bijuterie de femeie. Venea, bă, cu nişte taioruri, venea machiată superb! O bijuterie de femeie. La franceză era o doamnă în vârstă, care vorbea aşa, într-o parte, dar franceza e legată de latinitatea noastră şi mi-a plăcut.

„În comunism, ne-am adaptat. Acum mi se cere acelaşi efort“
 

Ai intrat din prima la Teatru. Sunt actori care au încercat de multe ori...
Ştiam că e de muncă. Alexandru Bindea, colegul meu de la „Naţional“, dăduse deja de trei ori examenul. Am intrat amândoi la comisie la Bibanu’ (n.r. – Dem Rădulescu). Erau şi Olga Tudorache, şi Octavian Cotescu.  Bindea, pe hol, a spus „Dumneata“, de Sorescu, de am rămas fascinat! În uşă, acolo! Am rămas uluit! L-am întrebat pe domnul Naum: „El n-a intrat la Teatru?“. Am dat împreună examen şi am văzut că a fost respins încă o dată. A intrat la doi ani după aceea.

Dar ai terminat penultimul...
Tu, n-am avut note mari. E drept, am avut şi şansa de a filma „Concurs“ în anul III. Mai jucam în „Pod“. Dar mai chiuleam, nu mergeam la teoretice. Îmi plăcea practica, era o reminiscenţă din liceu.

Cum ai ajuns în „Concurs“, un film cu o distribuţie excelentă?
Eram în „Pod“, repetam la Hamlet, pentru un festival de teatru studenţesc în Grecia. Domnul Piţa a făcut audiţii. Eu nu prea ştiam ce-i filmul, dar o colegă m-a convins să merg la audiţii. Piţa s-a hotărât să mă distribuie în rolul puştiului. Mă presa: „Vino, hai să-ncepem!“. Eu mă tot ţineam de poala lui Naum, care mi-a zis: „Hamlet poate o să mai faci! Du-te!“. I-am cunoscut atunci pe Dinică, Moraru, Iordache, Uritescu, Juravle, Mazanitis, Pellea.

Din mină, la spectacol
Cum ai ajuns la teatrul din Petroşani?
Am terminat penultimul în promoţie şi nu aveam de ales decât Reşiţa sau Petroşani. Am ales Petroşani, că am crezut că o să scap de-acolo. Ştiam că se putea interveni la primar, că erau actori care au fost lăsaţi mai liberi. Numai că la noi primarul s-a cam săturat: „I-am lăsat p-ăla şi p-ăla şi p-ăla. Pe voi nu mai“.

Şi cum erau spectatorii?
Gândeşte-te că am jucat la soldaţi care veneau direct din şut!

Soldaţi în termen?
În termen. Tu făceai armata c-ai împlinit 18 ani, iar ăia te trimiteau în mină. La spectacole veneau că erau aduşi. La un moment dat, a venit o companie, deci trei plutoane, direct din şut, deci de la muncă, i-au dus la masă şi-apoi direct la teatru. Era un miros de transpiraţie în toată sala...Unii au şi adormit. Din mină, mă! Eu n-am coborât. Şi-aşa mi-era greu pe deasupra, de ce să mă mai bag şi pe dedesubt?!

„Am învăţat îndurarea“
Şi cum te descurcai?
Înduram. Unul dintre lucrurile cele mai mari spuse în teatru de Cehov este în gura Ninei Zarecinaia, când îi spune lui Treplev: „Teatrul m-a învăţat puterea de a îndura“. Aveam salariu, dar nu-l primeam dacă nu stăteam acolo. Aveam turnee, plecam prin ţară 30 de zile cu un autobuz care stătea să se năruie, nu putea să meargă mai repede de 50 km/h, că se dezmembra. Noi ne puneam decorul, afişele, ne şi bucuram, dar era şi frig, stăteam împreună şi mâncam pe reşou, luam raţia pe drum, cartela, ştiţi d-astea?, uleiul, zahărul şi făina. Noi stăteam în gazdă, la familia Barbu, în Petroşani.

La caricaturistul Ion Barbu?
Da. Sunt trei fraţi şi-o soră. Noi am stat la Ion.

Cum aţi nimerit acolo?
Înainte fusese Şerban Ionescu la ei. Ei, artişti, se zbăteau greu. Am învăţat îndurarea, ne-am sprijinit unul pe altul. Am avut situaţii de viaţă care s-au transformat în aurul nostru. Ne-am frământat, am plâns, am avut momente de glorie, ne-a fost foame.

Un spectacol ca un whisky fin
Nu era mai bine în Petroşani faţă de alte oraşe, după greva minerilor din ’77?
Era la fel de bine şi de rău pe vremea lui Ceauşescu ca în această perioadă. În comunism, ne-am adaptat. Acum mi se cere acelaşi efort: să mă adaptez, să mă descurc, să inventez. Unul se duce şi lucrează la căpşuni în Spania, altul pleacă în Noua Zeelandă, altul acceptă să-şi facă treaba aici. Ne obişnuisem cu rahatul ăla şi devenise frumos. Or, acelaşi lucru îl avem de făcut şi acum. Trebuie să ne obişnuim cu temele de schimbare, de provocare la care suntem supuşi şi să le transformăm.

Primul spectacol a fost „Un bărbat şi mai multe femei“.
Cu Magda Catone joc de 30 de ani „Un bărbat şi mai multe femei“. Sanda Manu a fost regizoarea care-a vrut să ne ajute să naştem spectacolul ăsta fără să vrem noi să-l jucăm. Spuneam: „Hai, dracului, să facem ceva să scăpăm de Petroşaniul ăsta, să mergem acasă, în Bucureşti“. L-am făcut. La început a fost ca o povară, Magda voia să joc într-un fel, eu voiam să joace în alt fel, dar a fost ca povestea cu basculanta. A ajuns să fie ceva extraordinar. Nu cred că s-a jucat, în istoria teatrului românesc, acelaşi spectacol timp de 30 de ani. Vin şi ne văd oameni care-şi văd istoria lor. George Ivaşcu mi-a spus: „Eu nici nu dădusem la Teatru“. Anca Sigartău: „Eu eram studentă“. Un actor poate să facă treaba asta. Alţii îţi dau o pălincă, un whisky de 30 de ani.

„Ai jucat teatru, mă?“ „Da, frate, am jucat!“
Nu devine plictisitor?
Tot timpul s-a modificat ceva. Scriitura s-a păstrat, dar au fost întâmplări, improvizaţii, pe care le-am păstrat. Când am pornit la drum, n-am ştiut. Călătoria lui Brâncuşi este un exemplu: ştia el, când a plecat pe jos din Hobiţa, că va fi considerat printre cei mai importanţi sculptori moderni? Ce şi-o fi zis el, oltean: „Bă, plec, ce-oi găsi, ce-oi mânca, plec, dă-o-n mă-sa de treabă“. 

Nu s-a întâmplat să fii descurajat?
Când mai am momente dificile, îmi spun: „Bleonţ, ce-ai visat tu în ’78?“ „Să joc teatru!“ „Ai jucat, mă, p...?“ „Da, frate, am jucat!“ Şi, pac, mă liniştesc. Ăsta (arată spre creier) e în conflict cu asta (arată spre piept). Lucian Blaga, ca să vezi cât de tare se leagă, spune-aşa: „Eu nu-mi am inima în cap,/ nici creier n-am în inimă./ Sunt beat de lume şi-s păgân!/ Dar oare ar rodi-n ogorul meu/ atâta râs făr’de căldura răului?/ Şi-ar înflori pe buza ta atâta vrajă,/ de n-ai fi frământată,/ Sfânto (deci, o gagică!),/ de voluptatea-scunsă a păcatului? (vezi toate fetele alea, cu fiţe, cu ţâţe, cu picioare, cu Leo din Strehaia, care-o ceartă pe Loredana că nu i-a dus X5-ul înapoi. El a vrut să facă sex cu ea şi aia i-a luat BMW-ul!)/ Ca un eretic stau pe gânduri şi mă-ntreb:/ De unde-şi are Raiul (că acolo tindem)/ lumina? - Ştiu: Îl luminează Iadul/ cu flăcările lui!“. Blaga! Părintele Ioaniche Bălan îmi zice: „Păi, da, că ultimul sfânt din Rai se roagă pentru ultimul drac din Iad“. Ei, du-te tu şi omoară maidanezii acum!

„Am spălat nouă luni WC-uri turceşti pentru 120 de colegi“

 
Zice pe internet că eşti o „megavedetă de televiziune“.
 Asta e o exagerare a mass-media. Am fost invitat pasager în emisiuni de divertisment, unde am făcut exact una dintre temele de la IATC: distraţi-vă împreună cu publicul.

Te-ai gândit să pleci din România?
În familie se cocheta puţin cu a pleca, dar n-am crescut în dorul de a pleca. Aveam frustrările vremii: îmi doream blugi, iar eu am primit blugi târziu. Colegii mei, fii de ambasadori, cu mirosul ăla de Occident, fără să vrea, te făceau să te simţi sărăntocul sărăntocilor. Diferenţe prea mari n-am simţit în şcoală: gândeşte-te că eu eram ortodox în Liceul German, aveam colegi belgieni, evrei, machidoni. Fiul lui Ioan Gheorghe Maurer a fost elev la noi. Am fost coleg cu Costache Baraschi, fiul marelui sculptor Constantin Baraschi. Avea o mamă, aoleu!

Cred că nu există diferenţe de sex, de religie, de culoare, poltice. Nu contează că eu sunt la ŢDU in Deutschland şi voi sunteţi la PSD. «Noi facem mazurka (n.r. – dans tradiţional polonez).» «Noi, mâncaţi-aş, batem un căluşar.» Spune tu că-i mai frumos eucaliptul decât dudul ăsta!

Aveai o educaţie anticomunistă?
Bunicul meu a făcut puşcărie, a fost coleg de celulă cu părintele Galeriu. Maică-mea era în curte, au venit ruşii în Ceptura şi au început să tragă cu puşca. L-au săltat pe bunicu-meu doar pentru că era preot. Mama n-a putut să facă şcoală pentru că era fiică de preot. Dar eu de la bunicul meu n-am auzit lucruri împotriva sistemului.

Zaibărul, Revoluţia şi ruptura de ligament
La Revoluţie erai în Petroşani?
Pe 17-18 decembrie ’89 eram în turneu cu Emilia Popescu. Fusese Timişoara şi trebuia să jucăm la Valea Sadului. S-a suspendat spectacolul. Am sunat-o pe directoare: „Cum să nu se joace?“. Noi trebuia să jucăm, să bifăm norma, să ne lase în Bucureşti. Am plecat acasă, totuşi. Eu, de pe drum, luasem nişte zaibăr. Am luat zaibărul şi m-am urcat cu Emilia Popescu în tren. În gară mă aştepta Beatrice (n.r. – Rancea), că eram căsătorit cu Beatrice. Când a văzut TAB-ul, cu soldaţi, cu tot, îmi spune: „Termină cu vinul!“. Am ajuns pe 21 în Bucureşti. Pe drum, când vedeam „Jos Ceauşescu!“, nu-mi vedea să cred!

Ai ieşit în stradă?
N-am strigat „Jos Ceauşescu!“. Am fost la Televiziune, să spunem un monolog, care se lega într-un fel de evenimente. La Aviatorilor, un soldat a tras-o repede în gura metroului pe Beatrice. Şi-a rupt ligamentele încrucişate. Zdâng! Era o miză pentru ea să facă rolul din „Îmblânzirea scorpiei“. A stat în spital, i-a pus capac baletului. Aceeaşi operaţie ca şi ea o am şi eu. Eram cu Andra, cu a patra, pardon, cu a treia soţie, la aikido.

La Mineriadă?
Lucram deja cu Andrei Şerban la „Naţional“. Au intrat în teatru, era s-o şi fur la un moment dat.

Păi, nu erai vedeta din Valea Jiului?
Nu mă recunoşteau ei atunci! Mă îmbrăcasem eu mai elegant, unul s-a uitat urât la mine, dar m-am făcut mic şi am trecut pe lângă. Pe Dragoş Pâslaru l-au bătut cu răngi, că cică ar fi fost legionar. El jucase roluri de legionar în filme! Pentru el, a fost un moment extraordinar: a devenit călugăr.

„Uite un absurd gol!“
Ai făcut armata?
Da. La Pleniţa, în Dolj, la infanterie, coleg cu Ducu Darie. Înaintea noastră fusese acolo Teologia. P-ăia n-au putut să-i disciplineze: cântau cu chitări cântece bisericeşti, beau şpriţuri, zaibăr din sat. Ne-au dat un locotenent care – apropo de îndurare şi de găsirea plăcerii în zăbala pe care ţi-o pune, la un moment dat, condiţia istorică – m-a pus la sector WC-uri. Am spălat WC-uri turceşti nouă luni, WC-uri la care mergeam 120 de colegi! Şi a ajuns să ne şi placă. Ne-au spus, la un moment dat, să smulgem toată iarba dintre pietre de pe un drum pavat cu pietre de râu. Am început să smulgem iarba dintre pietre. Ce teatru, ce figuri? Uite un absurd gol, hai să facem ceva ce n-are niciun rost! Am făcut arest 10 zile, am dormit pe ţambal.

De ce?
Se apropia Paştele şi am plecat în sat, să cumpărăm cadouri, să sărbătorim frumos. Eram fără chipiu, cu cămaşa descheiată. „Aveţi bilet de voie?“ „N-avem.“ Arest. Cinci inşi într-o cameră puţin mai mare decât masa asta.

Cel mai bogat om din lume
Ai făcut foarte multe filme cu Dan Piţa.
Cinci. Şi unul neterminat, „Autor anonim“. L-am filmat în noiembrie ’89, a venit Revoluţia, iar în februarie am făcut o vizionare. În doar trei luni, ni s-a părut că limbajul nostru părea din altă lume. Am spus că nu putem să-l scoatem.

A fost aşa o schimbare?
N-ai simţit-o? Ceea ce ne părea că sună mişto, în trei luni părea străin, nenatural. Am fost la Avignon în ’90 şi am dat un interviu în „Liberation“, unde am spus că sunt unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume, pentru că am avut şansa să trăiesc în două sisteme. Din punct de vedere istoric, generaţia noastră are această şansă.

Eu am fost îndrăgostit de mic de Esop şi de chestia asta: «Sclavul determină stăpânul“. La Lao Zi, cu 600 de ani înainte de Hristos, scrie: „Vrei să controlezi un om? Slujeşte-l!».

Ai luat şi premiu la Avignon.
În 2005, cu trupa Teatrului „Fani Tardini“ din Galaţi, am luat primul premiu. Noi puneam decorul, vorbeam cu franţujii şi-i determinam să vină la teatru. În mic, era ce-am făcut şi cu „Un bărbat şi mai multe femei“. Erau 900 de trupe, de la ora 8.00 dimineaţa până la 02.00 noaptea, timp de 25 de zile. Am făcut isprava asta şi-am câştigat un premiu!

„Eu nu ştiam să zbor“

„La Teatru facem dansuri cu Amalia Kreizer, pe jumătate nemţoaică, soţia lui Grigore Gonţa, proful meu. Învăţăm pas de căluşar. (face ritmul cu mâinile pe masă) Ia uite ce bine-mi iese. Mă, şi după un timp, îl uit! Cum săream, cum mă ridicam? Căluşarul e dans iniţiatic, războinic, oltenesc. După un timp, ajung la Slatina să facem „Măgura“. Băi, şi-mi amintesc pasul. De ce? Pentru că sunt două energii: ridicare şi cădere. Ca să-mi iasă pasul ştii ce trebuia să fac? Ridicarea. Eu nu ştiam să zbor. Uite cum mi s-a făcut pielea de găină! Câtă adâncime în acest dans. Dacă nu respect dorinţa de a mă înălţa, recunoscând că trebuie să deprind decăderea, n-am să înţeleg niciodată.“

„Sunt noaptea de dragoste a părinţilor mei“


Cum îţi proiectezi viitorul?
Singura proiecţie reală care te caracterizează este „Bă, eu o să mor într-o zi şi nu ştiu când va fi. Ce-am de făcut?“ Nimeni nu ştie ceasul şi clipa. La ce-am trudit? La ce-am muncit când eu n-o să mai fiu? Asta am conştientizat-o de mic. Nu ştiu cum. Ştiu că sunt muritor şi am certificat de deces netipărit, dar din ziua în care am primit certificatul de naştere, automat, nevăzut, am certificatul de deces. Am citit un articol în „Libertatea“, pe care l-am găsit apoi în „Tao of Physics“, de Fritjof Capra. El a făcut un experiment extraordinar: două particule au fost puse în fisiune, să se ciocnească şi să se spargă într-o cameră obscură, unde era o placă fotografică în vid. Aceste subparticule, în scurta lor viaţă, pe placa fotografică, descriau, ca şi cum ai face cu creta pe tablă, zig-zag-uri, cerculeţe, puncte. Au demonstrat că persoana care le urmăreşte determină aceste desene. Deci şi eu sunt determinat, în teatru, de cine mă priveşte. Noi aveam un exerciţiu în şcoală: eram puşi la un perete alb şi trebuia să ne uităm. La un moment dat, fiecare vedea câte ceva. Ce era acolo? Proiecţia noastră.

Ce vedeai când te uitai?
Nu mai ţin minte. E în Hamlet asta: „Dacă n-ar fi carnea asta, noi am fi altceva“. Cine eşti tu dacă tatăl şi mama ta nu s-ar fi cunoscut? Deci eu, efectiv, sunt iubire. Bă, tata a făcut dragoste cu mama. Şi, din momentul acela, fiinţa există. Eu mi-am dat seama că mama a murit, tata a murit, dar eu sunt în continuare noaptea lor de dragoste. La maori nu te întreabă cine eşti, ci al cui eşti. Lucru care se întâmplă şi la noi, la ţară. În plus, eu sunt un cumul de oameni mişto pe care i-am întâlnit.

Cu mama ta ai avut o legătură puternică.
În ziua în care am înmormântat-o pe mama, am avut spectacol. A murit în Joia Mare, am înmormântat-o în prima zi de Paşte. Seara am avut spectacol „Burghezul gentilom“. Pe cuvântul meu de onoare, a murit în Joia Mare, m-am culcat şi dimineaţă, vineri, trebuia să mă duc la Municipal, să-i duc hăinuţele şi s-o iau cu coşciugul de-acolo. Şi m-am trezit, eram căsătorit cu Andra atunci, şi-i zic: „Eu o să cânt Hristos a Înviat, se cântă 40 de zile, până la Înălţare“. Şi m-am liniştit, m-am dus cu hăinuţele. Am cântat „Hristos a Înviat“.

Ai deschis expoziţia României la Shanghai în 2008...
Da, m-am dus în China şi erau Năstase, Hagi, toţi ai noştri, Tudor Gheorghe... Să vezi mii de chinezi care afară, lângă măr, s-au oprit şi ascultau naiul lui Gheorghe Zamfir, când repeta! Stăteau că era ceva... Şi m-am dus la doamna Udrea şi am întrebat-o: „Eu cum fac prezentarea, că eu nu ştiu cu turismul...?“. Mi-a zis: „Claudiu, fă cum ştii tu“. Mă căcam pe mine de frică, trebuia să deschid chestia aia. M-am dus şi l-am luat pe un chinez şi eu spuneam în engleză, el traducea în chineză: „Mă numesc Claudiu Bleonţ, sunt latin, ortodox, iar Biblia mea este «Tao Te Ching»“. Iar chinezii au reacţionat. Pe urmă am început: în capitolul 49, la Lao Zi, se spune asta. Acum să vedeţi ce înseamnă la ortodocşi, acum să vedeţi ce înseamnă turismul în România, de ce sunt bisericile alea.

Eşti societar la Teatrul Naţional. Ce înseamnă asta?
E un titlu repus de Dinu Săraru. Oameni care au avut un trecut, cu lucruri de valoare, au intrat într-un soi de galerie cu figuri ale teatrului.

Teatru sau film?
E ca şi cu plămânii.

Ce e zenul, bobocule?

„E o poveste zen foarte frumoasă. Zice: ce e zenul? E un studiu despre ce să văd în lume. Înainte de a intra în zen, munţii sunt munţi, soarele e soare, pădurea e pădure. Intri în zen: muntele nu mai e munte, pădurea nu mai e pădure şi soarele nu mai e soare. Şi ieşi din zen: munţii sunt munţi, soarele e soare, pădurea e pădure. Suntem, în continuare, în neştiut şi mergem în mister. Zicem că ştim, că avem o moştenire, că trebuie să facem ceva pentru România, dar ne îndreptăm înspre necunoscut. Evoluţie. Na, că a picat pe mine: «Mamă, cum le zici tu, bobocule!»“.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: