INTERVIU Alexandru Papadopol: „Dacă nu eram actor, de mult aş fi fost prin altă ţară“

Actorul Alexandru Papadopol, unul dintre mentorii adolescenţilor dintr-o trupă de teatru participantă la ediţia din acest an a Festivalului Ideo Ideis, îşi aminteşte şi de planurile lui din anii ’90, când a dat de patru ori admitere la Teatru şi când visa, la fel ca mulţi din generaţia lui, să se mute în străinătate.

Alexandru Papadopol (45 de ani) e unul dintre actorii români care au avut un parcurs profesional aparte. Întrebat de părinţi în adolescenţă ce vrea să facă cu viaţa lui, le-a răspuns că dă admitere la Facultatea de Drept, după care a zbughit-o pe uşă, să se vadă cu prietenii. Chiar a ajuns student la Drept, însă, tot la 18 ani, a ajuns şi la Teatrul Studenţesc „Podul“ din Bucureşti, unde s-au format o mulţime de alţi actori. Aşa că, la jumătatea anilor ’90, a dat prima dată admitere la Academia de Teatru şi Film, astăzi UNATC, şi a picat. A mai încercat, de trei ori, mai precis, până a intrat la clasa lui Dem Rădulescu. Vara asta, pe 8 şi 9 august, Papadopol a fost la Buzău, unde a primit un altfel de rol: cel de mentor al unui grup de elevi de la Colegiul „B.P. Hasdeu“, din trupa de teatru „3,14“, coordonată de profesorul Dănuţ Solcan. Ideo Ideis a selectat opt trupe de liceeni din ţară, la care a trimis caravanele festivalului de educaţie alternativă prin arte, pentru că, în contextul pandemiei, nu-i mai pot aduce pe toţi adolescenţii în Alexandria, centrul evenimentului. Papadopol, împreună cu actorul Gabi Costin şi coregrafa Vava Ştefănescu, i-a îndrumat, aşadar, pe tinerii artişti din Buzău. 

„Weekend Adevărul“: Ai lucrat pentru a doua oară cu adolescenţi la Festivalul Ideo Ideis. Cum te-ai pregătit pentru întâlnirea de la Buzău? Ce curiozităţi au avut elevii în ce priveşte actoria?
Alexandru Papadopol: Nu cred că au fost necesare pregătiri speciale. Am încercat să mă adaptez în funcţie de exerciţiile specifice pe care le-au propus trainerii şi m-am străduit să fiu cât mai concentrat pe scopurile trupei şi ale individualităţilor care o formează. E clar că dinamica unei trupe depinde mult şi de cel care a condus-o iniţial şi nu e bine să schimbi obiceiuri formate, ci doar să încerci să ajustezi şi să îmbunătăţeşti ce se poate, învăţând la rândul tău. Curiozităţile sunt variate şi, normal, legitime la vârsta lor. Am fost nedumerit după ce am aflat că mulţi dintre ei nu prea se gândeau să dea la actorie, dar priveau teatrul ca pe ceva foarte, foarte serios. Am discutat mult. Cred că ei reprezintă o generaţie care va şti ce înseamnă argumentul şi dezinvoltura. Sper să se aleagă şi actori din rândurile lor. Sunt foarte talentaţi!

Cum i-ai ajutat şi încurajat pe liceenii pentru care ai fost mentor până acum?

Am încercat să lucrez cu ei practic, explicându-le că acolo (n.r. – la festival) este, paradoxal, un loc în care îşi pot asuma faptul că o greşeală poate fi un pas înainte şi nu un eşec. De asemenea, a fost important, în cadrul întâlnirilor, şi faptul că le-am spus că toţi actorii greşesc sau au greşit până să ajungă să-şi găsească personalitatea şi propria autenticitate sau propriul mod de a gândi.

Alexandru Papadopol le-a dat sfaturi adolescenţilor din Buzău FOTO Theodor Tudose/ Ideo Ideis

Oportunităţi şi dezavantaje pentru generaţiile de actori

În ce măsură crezi că s-au schimbat aşteptările tinerilor în legătură cu profesia de actor? Sunt diferite de ale generaţiei tale? 

Cred că aşteptările diferă de la caz la caz. E greu de spus la ce se raportează o întreagă generaţie. Când eram eu student, de exemplu, România era o ţară relativ izolată, nu era în Uniunea Europeană, deci posibilitatea de a studia în străinătate era aproape nulă. Acum există tot felul de programe de studiu. Apoi, accesul nostru la filme era destul de limitat, acum poţi accesa orice film şi te poţi inspira din orice poveste. De asemenea, cantitatea de informaţie pe care eu o primeam la 20 de ani era mult redusă şi oricum nu era aşa de „ramificată“. Pare că generaţia actuală de tineri, măcar teoretic, are şansa să fie mult mai bine direcţionată în ceea ce priveşte actoria şi posibilităţile de a evolua. Elementul comun va fi, însă, emoţia. Orice spectator din orice timp sau deceniu va reacţiona în momentul în care, într-o sală de teatru, raţiunea îi va fi suspendată, lăsând locul unei poveşti şi unei emoţii.

Tinerii actori de azi au mai multe oportunităţi profesionale decât absolvenţii de la începutul anilor 2000?

Cred că actorii din ziua de azi au mult mai multe posibilităţi de a crea lucruri originale, dar mai ştiu şi că au parte de mult mai multă concurenţă. La facultate, la mine în grupă eram 11 studenţi şi eram consideraţi destul de mulţi. Acum sunt cam 50 de studenţi pe an şi nici nu beneficiază, din păcate, de acces la Studioul de Teatru Casandra (n.r. – unde se ţineau spectacole studenţeşti), care de mai mulţi ani nu mai aparţine de UNATC. Dar acum un lucru original poate fi văzut pe Internet sau pe reţelele de socializare mult mai repede. De asemenea, ca actor, poţi fi reperat mult mai repede pe o reţea de socializare şi nu mai trebuie să stai acasă aşteptând să-ţi sune telefonul fix. Sunt avantaje şi dezavantaje. Presupun că fiecare generaţie are parte de tot felul de provocări, dar studenţii şi tinerii actori de acum chiar au parte de o perioadă tare grea.

Ce ar putea învăţa actorii cu 20-30 de ani de carieră de la debutanţi?

Se pare că experienţa nu este întotdeauna benefică pentru un actor, pentru că se poate transforma pe nesimţite în „meşteşug“. Ăsta e un lucru tare rău, pentru că aduce după sine un fel de „reţetar“ pe care actorul îl foloseşte, oricare ar fi rolul său. Aici se poate dovedi deosebit de folositor un regizor care ar putea să-l facă pe respectivul actor să depăşească faza de „infatuare“, aducându-l în parametrii situaţiei scenice propuse. De aceea, oricine poate învăţa şi se poate lăsa inspirat de tinerii actori care caută să fie autentici, fără a folosi – voluntar sau involuntar – trucuri actoriceşti pentru a se menaja sau pentru a impresiona.

„Am crescut printre blocuri“

Am citit că ai învăţat limbi străine la liceu, inclusiv germană. A fost o alegere întâmplătoare sau aveai planuri să te muţi în străinătate în anii ’90?

Germană ştiam de acasă şi-mi pare rău că pe vremea lui Ceauşescu n-am studiat la şcoală în limba germană. Probabil aş fi ştiut şi mai bine. Da, asta e clar: aş fi vrut să plec în străinătate şi cred că, dacă nu eram actor, de mult aş fi fost prin altă ţară. Dar nu din lipsă de patriotism, ci pentru că era un fel de vis al generaţiei noastre. Asociam conceptual vestul Europei cu ideea de libertate.

Se pare că experienţa nu este întotdeauna benefică pentru un actor, pentru că se poate transforma pe nesimţite în „meşteşug“. Ăsta e un lucru tare rău, pentru că aduce după sine un fel de „reţetar“ pe care actorul îl foloseşte, oricare ar fi rolul său. 

Cum se făcea şcoală în Bucureşti imediat după Revoluţie? Pe-atunci ai început liceul. 

Da, am început liceul în comunism şi l-am terminat la începutul unui capitalism sălbatic. Aşa cum toată ţara era dată peste cap, aşa şi şcoala din România se reconfigura. Am fost, cred, ultima generaţie de utecişti şi ultima generaţie care a dat treapta a doua. Am senzaţia că au trecut o mie de ani de atunci! 

Ce amintiri din Epoca de Aur îţi vin acum în gând, legate de copilărie, de pildă? 

Era altă lume. Amintirile poartă amprenta epocii respective cu neajunsurile, dar şi cu unicitatea ei absolută. Am crescut în Drumul Taberei printre blocuri: city boy. Cam tot ce era important pentru mine, până să ajung la liceu, se întâmpla acolo, între Râul Doamnei şi Tricodava (n.r. – cândva, cea mai mare fabrică de confecţii din Bucureşti). La Revoluţie aveam aproape 15 ani, deci anii ’80 i-am petrecut în plin ceauşism.

Patru încercări şi o victorie 

Ce te-a motivat să dai admitere la Facultatea de Teatru de patru ori? A fost o ambiţie sau erai sigur că ăla e drumul tău?

La început, cred că a existat o doză de orgoliu, dar apoi s-a instalat un fel de pasiune şi un crez personal că asta trebuie să fac. Simţeam că lucrurile îşi vor găsi rezolvarea. Motivaţia, în cazuri din acestea, ţine de nişte resorturi intime pe care nici cel în cauză, de multe ori, nu le poate depista cu exactitate decât mult mai târziu.

Mai aveai răbdare să înveţi pentru examenele de la Drept? Te-ai împăcat la un moment dat cu gândul că poate n-o să intri la Teatru şi că o să profesezi ca avocat?

Timp aveam suficient. Răbdare, e adevărat, nu prea aveam. Raţional, luam în calcul toate variantele, dar mi-ar fi fost destul de greu să accept faptul că mă voi îndepărta de propriile-mi scopuri, nefăcând tot ce ţine de mine. Nu a fost cazul. Pentru asta, cred că sunt foarte norocos şi îmi voi iubi meseria. 

Experienţa telenovelelor: „Era greu să te opui unui astfel de succes“ 

Părinţii tăi ce-au spus prima dată când le-ai dat vestea că vrei să fii actor? Cum i-ai convins că o să-ţi fie

bine printre artişti?  

Cred că orice părinte se îngrijorează, pentru simplul fapt ca profesia asta este una dintre cele mai frumoase, dar nu oferă certitudini. Atunci încă persistau, ca şi acum, preconcepţii legate de distribuirea rolurilor, de lumea actorilor şi de faptul că unii ar putea fi privilegiaţi pentru că sunt susţinuţi de oameni cu influenţă prin teatre.

Ai terminat facultatea în 2002, când aveai deja experienţă de muncă, jucaseşi şi în filmul lui Cristi Puiu, „Marfa şi banii“. Totuşi, teatrele nu te-au primit cu braţele deschise. Cum te-ai simţit atunci?

Nu mă plâng… Lucrurile s-au rezolvat. Probabil că aşa am reuşit să-mi calibrez aşteptările vizavi de parcursul personal. În ceea ce priveşte profesia, am fost contrariat vreo câţiva ani, dar mi-am dat seama că lucrurile au dinamica lor şi că pot fi util şi în alte proiecte. „Marfa şi banii“ va rămâne filmul care a lansat noul cinema românesc şi a trecut proba timpului, păstrându-şi valoarea.

Acum toate teatrele din ţară trec printr-o perioadă mai grea din cauza pandemiei, dar noi jucăm la Grădina de Vară Herăstrău.

Când te urmăreşte o ţară întreagă

Până să-ţi dai seama de avantajele din industrie, ai privit telenovelele ca pe o soluţie temporară? 

Da, jucam într-un mini-sitcom şi banii erau destul de mulţi. Nu-mi închipuiam că lucrurile se vor transforma în aşa fel încât, în câţiva ani, o să se uite o ţară întreagă la un serial de televiziune. Era şi greu să te opui unui astfel de succes alegând atunci altceva. Experienţa trebuia trăită pentru noutatea pe care o propunea.

Din 2014 eşti angajat la Teatrul Odeon. Aşteptai să ai şansa să joci mai des pe scenă?  

Lucrurile s-au întâmplat cum şi când trebuiau să se întâmple. Am ajuns la unul dintre cele mai bune teatre din Bucureşti şi sunt fericit de câte ori mă urc pe scena Teatrului Odeon. Asta e important. Acum toate teatrele din ţară trec printr-o perioadă mai grea din cauza pandemiei, dar noi jucăm la Grădina de Vară Herăstrău. De exemplu, pe 20 august am un spectacol foarte drag mie: o comedie, „Linişte, sărut, acţiune“, în regia lui Peter Kerek. 

La actoriedefilm.ro, o şcoală de film înfiinţată împreună cu Dragoş Bucur şi Dorian Boguţă, aţi schimbat viaţa unor oameni, au ajuns unii dintre ei actori profesionişti?

Actoriedefilm.ro a fost gândită iniţial ca o şcoală dedicată actorilor profesionişti care nu aveau şansa să joace în film, dar voiau să înveţe mijloacele tehnice specifice actoriei de film. Mulţi actori profesionişti şi mulţi studenţi la facultate au trecut şi pe la şcoala noastră. Noi, însă, încercăm să nu ne depăşim competenţele şi ne „limităm“ doar la experimentarea împreună cu ei a mijloacelor actoriceşti specifice cinemaului şi atât. În anumiţi ani facem şi nişte filme de scurt sau lungmetraj şi, în felul acesta, cursanţii noştri se pot transforma, pentru un timp, în colegii noştri de nădejde. „Love building“ şi „Două lozuri“ au avut mare priză la public. 

CV

Elevul lui Dem Rădulescu

Numele: Alexandru Papadopol

Data şi locul naşterii: 5 aprilie 1975, Râmnicu Vâlcea 
Studiile şi cariera: 

• A absolvit, în 2002, Facultatea de Teatru a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi   Cinematografică „Ion Luca Caragiale“, la clasa lui Dem Rădulescu. 
• Două dintre filmele în care a jucat în timpul facultăţii, „Marfa şi banii“, regia Cristi Puiu, şi „Occident“, regia Cristian Mungiu, au fost selectate la secţiunea Quinzaine des Réalisateurs din cadrul Festivalului de Film de la Cannes. 
• Rolul lui Ovidiu din lungmetrajul „Marfa şi banii“ i-a adus premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul Internaţional de Film de la Salonic din Grecia, iar personajul Luci, din „Occident“, premiul pentru cel mai bun actor oferit de Uniunea Cineaştilor din România. 
• Dintre serialele de televiziune în care a jucat amintim: „Aniela“, „Numai iubirea“ şi  „Lacrimi de iubire“.
• În ultimii ani a interpretat roluri în filme precum: „Love building“, „Acasă la tata“, „Două lozuri“, „Povestea unui pierde-vară“ şi „Arest“. 
• Din 2014 lucrează la Teatrul Odeon din Bucureşti, unde a jucat, printre altele, în spectacolele: „Persona“, de Ingmar Bergman, regizat de Radu Nica, şi „Delirium“, de Enda Walsh, în regia lui Vlad Massaci. 

Locuieşte în: Bucureşti