INTERVIU FOTO Actriţa Ilinca Goia: „Am senzaţia că renasc la 45 de ani“
0
După rolul femeii care iubeşte „dincolo de despărţiri“ din „Anonimul veneţian“, pentru Ilinca Goia, actriţă a Teatrului Naţional de peste două decenii, vara aceasta se anunţă plină de roluri în spectacole independente.
E prima zi din iulie, într-un Bucureşti încins ca înainte de ploaie. Aşezată pe una dintre canapelele roşii din foaierul Teatrului Naţional, Ilinca Goia îşi face vânt cu evantaiul şi ne povesteşte despre fiul său, Nikita (17 ani), care devine om mare, despre cei care plâng la finalul spectacolului „Anonimul veneţian“, în care joacă, la Teatrul Naţional Bucureşti (TNB), dar mai ales despre plăcerea de a face teatru. Ilinca Goia (45 de ani) emană siguranţă – prin glas, prin purtare, prin fermitatea cu care mânuieşte evantaiul. E siguranţa omului care a trecut prin greutăţi şi a răzbit, a celui care înţelege truda din spatele fiecărei reuşite şi care speră, mai presus de toate, că a izbutit să aducă frumosul în jurul său. Deşi e vară şi cele mai multe teatre de stat şi-au închis stagiunile, actriţa joacă neîntrerupt în producţii independente, pentru că, spune ea, „în meseria asta nu-ţi permiţi să refuzi proiectele“. În această vară, o vom putea vedea în spectacolul „Dragostea durează 3 ani“, la Godot Café-Teatru, în musicalul „Cabaret“, de la Teatrul Elisabeta, precum şi într-o nouă producţie, „Amanta“, pentru care avusese primele repetiţii chiar în ziua în care ne-a acordat acest interviu.
„Weekend Adevărul“: În „Anonimul veneţian“ , pe scena Naţionalului, jucaţi rolul unei femei trufaşe, care-şi asumă în final sentimentele faţă de tatăl fiului ei. Cât de greu a fost în spectacol ca personajul dumneavoastră să revină la un bărbat de care s-a despărţit de opt ani?
Ilinca Goia: În primul rând trebuie spus că e un fel de spectacol-atelier, care se bizuie numai pe actor. Suntem doi actori în scenă, de la început până la sfârşit (n.r. – Ilinca Goia joacă alături de Ioan Andrei Ionescu), nu avem niciun respiro, nicio culisă. E povestea unei mari iubiri, din aceea care nu se sfârşeşte niciodată, pe care nici moartea nu o poate birui, nici pasagerele despărţiri, nimic din ceea ce se poate întâmpla între doi oameni care-şi împărtăşesc marea dragoste a vieţii. De la „Anonimul“ am rămas cu această imagine: spectatorii vin, se aşază, ascultă şi-ncep pe parcursul piesei să se ţină de mână, să se îmbrăţişeze, ea să-şi pună capul pe umărul lui, el s-o ia în braţe protector şi, la sfârşit, plâng. Aplaudă minute în şir cu lacrimile înnodându-li-se în bărbie. Au fost seri în care auzeam atâţia muci, încât mă-ntrebam: ce-i cu ei, au răcit cu toţii? (râde)
Peste 20 de ani de actorie
Numele: Ilinca Goia
Data şi locul naşterii: 6 martie 1969, Bucureşti
Starea civilă: căsătorită cu regizorul Dominic Dembinski, au împreună un băiat, Nikita (17 ani)
Studiile şi cariera: A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti în 1992, la clasa profesorilor Florin Zamfirescu şi Doru Ana.
După absolvire a devenit actriţă aTeatrului Naţional Bucureşti, unde juca deja din 1989. Printre spectacolele în care a jucat: „Omul din La Mancha“, de Dale Wesserman, „Mofturi la Union“, după I.L. Caragiale, „Trei surori“, de A.P. Cehov, „Chicago“, de Maurine Dallas Watkins etc.
A debutat în film cu rolul din Martei din „Rochia albă de dantelă“ (1988), regia Dan Piţa.
A mai jucat în producţiile „Triungiul morţii“ (1999), „Talisman“ (1998), „Femeia visurilor“ (2005), „Lacrimi de iubire“ (2006), „Poziţia copilului“ (2013).
Rolul din filmul „Poziţia copilului“ i-a adus, în 2014, Premiul Gopo pentru cea mai bună actriţă în rol secundar.
Locuieşte în: Bucureşti.
Vă sunt mai la îndemână rolurile cu care vă asemănaţi sau cele care se îndepărtează de felul dumneavoastră de a fi?
Mai degrabă cele care se îndepărtează de mine. De exemplu, Velma Kelly din „Chicago“ (2005), spectacol de la Teatrul Naţional Bucureşti, a fost cel mai drag rol de până acum, cel mai pe gustul meu. Iar Velma era ce? O criminală! (râde) Toată anvergura spectacolului aceluia mi-a convenit şi mi s-a potrivit. „Chicago“ îmbina performanţa şi în muzică, şi-n dans, avea cântec de mare calitate, umor rafinat. Mi-a mers la inimă. Când eşti distribuit într-un rol prea apropiat de tine, prea asemănător cu tine, e paradoxal mai dificil, fiind prea „la îndemână“. Am avut griji cu rolul din „Anonimul veneţian“, în sensul ca nu cumva să mă îndrept spre căi prea cunoscute. Mie nu-mi place ca actorul să se repete, să se joace pe el însuşi în toate rolurile.
„Dragostea nu se numără în ani“
Spectacolul „Dragostea durează 3 ani“, în care interpretaţi rolul soţiei, se joacă deja de opt ani, pe scene neconvenţionale, cu acelaşi succes la public.
Aici s-a întâmplat coeziunea între actori şi public, „celălalt partener“ fără de care teatrul nu e întreg. „Dragostea...“ este un spectacol dorit, cerut de public, de aceea l-am şi reluat după o pauză destul de lungă. Noi patru, Vitalie Bichir, Cristi Iacob, Gabriela Iacob şi cu mine, suntem o echipă destul de sudată, ne cunoaştem bine, ne sprijinim unul pe altul. „Dragostea durează 3 ani“ e un text cinic, amar, dar jucat într-o cheie comică, accesibilă. Rostindu-l şi ascultându-l aseară, pe scenă, (n.r. – pe 30 iunie au fost reluate reprezentaţiile acestui spectacol, la Godot Café-Teatru), mi-a picat mai greu şi mai adânc decât m-aş fi aşteptat.
Ce credeţi că-i aduce pe oameni în sala de teatru?
Nevoia de oglindă. Doresc să vadă poveşti şi situaţii în care să se recunoască măcar parţial. Cristi Iacob e singurul actor care a rămas în distribuţia „Dragostea...“ din 2006, când a avut loc premiera, şi până acum. Îl consider tatăl acestui spectacol fiindcă i-a imprimat şi stilul, i-a dat un aer hazos şi şarmant. Eu am intrat în echipa lor în octombrie 2010.
Până la urmă aşa să fie – dragostea durează (doar) trei ani? Să aibă ea un „termen de valabilitate“?
Iată o replică pe care Cristi a introdus-o în text, nu era a lui Beigbeder: „Bineînţeles că dragostea nu durează trei ani. A demonstrat-o Iisus Hristos acum 2.000 de ani“. Nu cred că dragostea are un termen de valabilitate şi-n orice caz, acela nu e trei ani. Şi nu e în ani! Nu e în numărători, nu se numără în ani.
Alături de Cristi Iacob, în longevivul spectacol „Dragostea durează 3 ani“, la Godot Cafe-Teatru
Sunteţi căsătorită de 18 ani cu regizorul de teatru Dominic Dembinski. Când aveţi timp de familie, de dumneavoastră?
Suntem toţi artişti în familie şi ne înţelegem ritmurile acestea, care întotdeauna sunt în asalt. Din punctul acesta de vedere, a fost destul de fluidă comunicarea. Sunt atentă cum îmbin odihna cu timpul de calitate petrecut în casă.
Reuşiţi asta?
Nu întotdeauna. Dar şi atunci când îmi iese... îmi iese bine! (râde) N-am mai avut o vacanţă de doi ani şi acum simt nevoia s-o am, pentru mine, Ilinca.
„Totul porneşte de la regizor“
Ce v-a mânat să vă alegeţi profesia asta?
Am avut o singură idee fixă încă de la 5 ani. Probabil că mi s-a părut că actoria e cea mai senzaţională meserie ca să te poţi juca. Dacă, fiind copil, mi-a intrat ideea asta în cap şi nu m-a părăsit până acum, probabil că asta a fost. Mi s-a părut că actorii sunt nişte fiinţe foarte libere, foarte vii şi care au şansa să se joace toată viaţa. Bineînţeles că joaca asta înseamnă şi meşteşug, şi supliciu, dar cred că asta face efortul şi osteneala să aibă sens şi să fie plăcute.
Actriţa Ilinca Goia, în spectacolul „Molto gran' impressione“ FOTO Augustin Bucur, Teatrul Naţional Bucureşti
Şi s-a dovedit a fi o joacă?
Da. Este o joacă de oameni mari, ai ocazia să pătrunzi în diverse psihologii, istorii, poveşti, patimi, mântuiri.
Eu cred că băiatul meu s-a născut să mă înveţe el pe mine, nu să-l învăţ eu pe el. Îmi place să-i fiu prin preajmă, să-l urmăresc cum se cizelează pe sine, ce prieteni îşi alege, cum alege să fie dedicat, demn, corect.
În ce tip de teatru, independent sau de stat, vă simţiţi cel mai bine?
În teatrul bun, care se face în echipă, în care te bizui pe celălalt ca pe tine însuţi, în care comunici şi gândeşti la fel, teatrul de comuniune. Am avut noroc să fiu parte adesea din echipe care s-au coagulat astfel, în care regizorul ştia să imprime această stare de cercetare, de voluptate, de dragoste. Totul porneşte de la el. Atunci când regizorul este hărăzit, cinstit, creativ, iubeşte actorul şi iubeşte ce avem de făcut împreună, atunci se creează o stare de emulaţie foarte rafinată. Atunci purcezi la drum cu o râvnă anume.
„Dacă nu mă făceam actriţă, poate mă făceam arheolog“
Aţi jucat în „Poziţia copilului“, premiat cu Ursul de Aur în 2013. Filmul vorbeşte despre un alt fel de dragoste de mamă. Cum priviţi relaţia dintre Cornelia (n.r. – actriţa Luminiţa Gheorghiu) şi fiul său?
Eu cred că băiatul meu s-a născut să mă înveţe el pe mine, nu să-l învăţ eu pe el. Sunt foarte atentă, dar şi adaptabilă. Nu sunt o mamă controlatoare ori nesigură uman vorbind. De fapt, cam asta era problema Corneliei din film: nu avea o viaţă fericită şi-atunci se agăţa de fiul ei – care nici el nu era împlinit, un om întreg – pentru a se simţi utilă, nesfâşiată de viaţă. Bineînţeles că te faci luntre şi punte să-ţi ajuţi copilul, îţi dai şi viaţa pentru el, asta este cu totul altceva, dar nu intri cu bocancii în viaţa lui.
Cum vă înţelegeţi cu băiatul dumneavoastră, Nikita, care a împlinit 17 ani?
Nikita e mare deja, a hotărât el singur de un timp să fie mai independent, mai introvert, să îşi construiască personalitatea. Pe mine mă fascinează acest proces, îmi place să-i fiu prin preajmă, să-l urmăresc cum se cizelează pe sine, ce prieteni îşi alege, cum alege să fie dedicat, demn, corect. Îmi place să-i fiu prietenă, îmi place să-l ascult. Nikita face parte dintr-o generaţie pe care o admir mult. Sunt tineri foarte cinstiţi, subtili, aprigi, ageri, curajoşi. Sunt talentaţi în multiple feluri. Perspectivele le sunt mult mai vaste, iar pentru ei e mai dificilă alegerea. Dar sunt convinsă că Nikita al meu îşi va găsi el drumul. Am mare încredere în el.
În filmul „Poziţia copilului“, Ilinca Goia este partenera lui Bogdan Dumitrache FOTO Cinemagia.ro
Revenind la filmul „Poziţia copilului“, cum aţi lucrat alături de regizorul Călin Peter Netzer?
Lucrul cu el a fost, atunci, pe moment, destul de chinuitor, dar i-am rămas recunoscătoare după aceea. Într-un fel, pentru mine lucrul cu el a fost ca şi cum aş fi mers din nou la şcoală. E foarte precis, are aplomb şi reverenţă, îşi cunoaşte bine dezideratele şi e consecvent. Nu pot să mi-l amintesc pe Netzer ca pe un regizor tânăr sau bătrân. Eu l-am privit ca pe un regizor matur şi sigur pe el. Mi-ar plăcea să mai lucrez cu el. A fost un fel de workshop de o lună.
Un alt rol de referinţă a fost cel al Ecaterinei Teodoroiu din „Triunghiul morţii“ (1999), regizat de Sergiu Nicolaescu. Cum v-a provocat acest personaj istoric?
M-am documentat mult pentru rolul Ecaterinei Teodoroiu. Sergiu Nicolaescu mă dojenea, îmi spunea: „Nu asta e ce vreau de la tine, să arăţi exact ca ea ori să ştii exact ce citise sau nu citise“. Eu însă am nevoie să mă documentez, îmi place să fac asta. Dacă nu mă făceam actriţă, poate mă făceam arheolog. E un tip de cercetare care mă interesează şi cred că se şi înrudeşte, de fapt, cu actoria. Altminteri, fiecare rol îţi cere muncă şi studiu.
În rolul Ecaterinei Teodoroiu, din pelicula „Triunghiul morţii“, regizat de Sergiu Nicolaescu FOTO Facebook
Care este cea mai mare realizare de până acum?
Cred că am reuşit să aduc bine în preajmă, am reuşit să înfrumuseţez, cât de cât, fie locul, fie oamenii. Bineînţeles, orice mamă ţi-ar răspunde că realizarea cea mai mare rămâne faptul că este mamă. Dincolo de acest aspect al vieţii mele, pe plan strict personal, ca un răspuns la ce caută Ilinca în viaţa asta, ceea ce mi-am dorit a fost să îmbunătăţesc, să aduc curăţenie, sănătate sau un dram de frumuseţe pe unde m-au purtat căile vieţii. Meseria mea în sine are un tâlc cultural, eu cred că omul trebuie să plece ceva mai bun de la teatru, adică fapta actoriceasă să aibă o morală, o învăţătură. Asta mi-a plăcut să fac şi în viaţă, şi pe scenă.
Nikita (17 ani), fiul Ilincăi Goia, învaţă la Liceul de Muzică „Dinu Lipatti“ FOTO Facebook
Reuşiţi întotdeauna să fiţi exemplul cel bun?
Aş vrea eu, dar nu întotdeauna îmi iese. Mă înfurii şi eu, mă supăr pe viaţă, pe oameni, pe România. Dacă nu reuşesc să schimb ceva în bine, mă mulţumesc cu o oază a mea, care ţine de prietenii mei, de familie, de ce-i sfânt.
Sunteţi un om fericit?
Da. Dacă mă întrebai acum un an, nu-ţi răspundeam la fel. A fost un an foarte bun, un an miraculos. Am senzaţia că renasc la 45 de ani (râde). Îmi convine că am atâta treabă, îmi convine că reuşesc s-o fac. Mă simt un om împlinit. Ştii ce se întâmplă? În meseria asta nu prea poţi să-ţi permiţi să refuzi proiectele care-ţi plac şi te interesează. E o meserie care, pe cât e de frumoasă şi de darnică cu omul, pe atât e de efemeră. Lucrurile trebuie prinse atunci când vin către tine.
Se încarcă comentariile...
