INTERVIU Actriţa Dorina Lazăr: „Trei luni de zile am locuit într-un garaj“
0
Dorina Lazăr (73 de ani) îşi aminteşte că, în anii ’50, pe când se pregătea pentru admiterea la facultate, a dormit într-un garaj, sub camera mamei sale, în Bucureşti.
E pasionată de gătit şi regretă că nu a deschis un restaurant împreună cu fiica sa. „Dar nu e timpul pierdut.“ Părinţii ei s-au separat când era încă mică şi, deşi a fost crescută de tată, brigadier silvic şi om serios, s-a făcut „artistă“, precum mama. Îşi iubeşte teatrul şi marea ei spaimă pare a fi că n-o să mai joace destul când îşi va încheia „mandatul“. Om dintr-o bucată, nu-i înţelege pe cei care „intră pe scenă direct de pe stradă“. Crede în tineri, iar teatrul său e unul unde actorii şi regizorii la început de carieră au găsit o mână întinsă de când este ea director.
„Weekend Adevărul“: Sunteţi născută în Hunedoara, în 1940, şi după cum aţi mai spus, nu aţi avut o copilărie uşoară. Ceea ce nu înseamnă automat că ar fi fost şi una nefericită...
Dorina Lazăr: Dacă e să trag linie, chiar am fost toată viaţa... şi sunt un om fericit! Am avut o copilărie fără asfalt, cu şiruri de căruţe şi cai, care treceau prin faţa curţii noastre şi se duceau la târg, cu pădurenii care veneau de la Ghilav, de la Govâjdie, de la satele astea în care se mai păstrează şi astăzi portul dac, şi în care femeile îşi făceau părul cu albuş de ou...
Cum aşa?
În jurul frunţii şi al feţei, părul se făcea valuri şi se lipea cu albuşul... Se chemau „ţoacăne“. „Ţoacăne“, da... (râde)
V-aţi păstrat accentul de ardeleancă şi azi...
Da, e de ajuns să vină un ardelean şi imediat mă pornesc... Iar în capul străzii noastre era un iaz, cu păpuriş, iarna îngheţa, ne dădeam cu nişte patine... Eu aveam unele rămase de la maică-mea. Una peste alta, a fost bine, chiar dacă au fost ani în care, părinţii mei fiind despărţiţi, nu prea am fost supravegheată. Eu am rămas cu tata, care era brigadier silvic, pleca la pădure... Rămâneam singură, aveam o jumătate de casă neterminată... Asta însemna şi că jos aveam o grămadă mare de nisip, ne aruncam de la primul etaj direct acolo. Se adunau toţi copiii de pe stradă la mine în curte. A fost o copilărie printre copii. Şi o copilărie în care te duceai în grădină să iei usturoi, iar bunică-ta punea pâine cu untură, cu usturoi, cu ceapă...
Bun aşa!
Da, am avut o copilărie fericită, am intrat apoi într-o profesie pe care o ador şi astăzi! Nu că nu aş fi putut să fac şi altele. Regret, de pildă, că eu şi cu fiică-mea nu ne-am deschis un restaurant. Pentru că ador să gătesc! Gătesc foarte bine, iar fata mea, care a crescut cu mine şi cu soacră-mea şi nu a fost pusă niciodată să facă nimic, acum găteşte sofisticat! Iar nepoată-mea, care are 9 ani şi care rămâne acasă cu taică-său, când maică-sa e de serviciu la radio, dacă o sun să o întreb ce face, răspunde tot timpul: „Facem o negresă!“ sau „o prăjitură“ sau altceva... Ar fi fost, deci, o afacere de familie profitabilă.
„«Trăiască Regele» în fiecare dimineaţă“
Pe timpul războiului aveaţi o vârstă foarte fragedă. Vă mai amintiţi ceva de atunci?
Au fost nopţi în care eram luată pe sus şi dusă în grădina vecinilor, care-şi făcuseră adăpost, o tranşee sau, mai bine spus, un şanţ. Nu mai ştiu dacă erau şi paie puse pe jos sau altceva, dar ştiu că se auzeau avioanele trecând pe deasupra. Hunedoara n-a fost bombardată. Acolo erau uzinele Auschnit, oţelăria. Nu ştiu dacă o fi fost cruţată sau nu, chiar nu ştiu. Şi un alt episod pe care mi-l amintesc perfect din acea perioadă este că la noi, la bunici în casă, au fost încartiruiţi soldaţi ruşi. Nu mai ţin minte mare lucru, aveam 4 ani jumate-5 ani... Dar ce ţin minte este că aveau un ofiţer rus foarte frumos, chiar foarte frumos, înalt, care mă lua pe umeri şi vedeam peste poartă, în stradă... Tot din acea perioadă: când s-a întors fratele tatei de pe front, m-a învăţat nişte cânticele pe care le mai ţin minte şi azi. Unul din ele i l-am spus partenerei mele de scenă şi îl foloseşte în „Şefele“, Coca Bloos. Altul, i l-am cântat şi am învăţat-o pe nepoată-mea: „Raz, dva, tri, cetâre/ Stă rusoica na kvartire / Niet găină, niet cocoş / Taie mâţa, fă cu borş“. (râde) Adică „Un, doi, trei, patru / Stă rusoaica-n găzduire / Nu-i găină, nu-i cocoş / Taie mâţa, fă cu borş“.
Intrarea la şcoală, în contextul ăsta războinic, cum a fost?
Am început şcoala în septembrie 1947. Iar pe perete, în clasă, era portretul regelui Mihai. Iar noi dimineaţa, în fiecare dimineaţă, cântam „Trăiască Regele“. Am luat vacanţa de Crăciun. Iar în 30 decembrie, el a abdicat. Când ne-am întors la şcoală, după sărbători, pe pereţi erau Gheorghiu Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, iar noi trebuia să cântăm „Republică, măreaţă vatră“. O schimbare dramatică, dar eu am rămas cumva cu acest respect faţă de rege, faţă de Casa Regală. Oamenii s-au schimbat. Părinţii noştri una vorbeau în casă, alta afară. Şi ţi se spunea „Să nu spui ce ai auzit!“. Iar în preajmă venise, cu domiciliu forţat, un general sau cam aşa ceva. Tata, fiind brigadier silvic, avea tot timpul în casă şi ţuică, şi brânză. Îl cinsteau oamenii prin sate, le dădea bonuri de vreascuri... Şi venea generalul şi stăteau la poveşti... Dar mi se spunea să nu repet ce aud acolo. Asta mi s-a spus toată copilăria. Şi „Învaţă, dacă vrei să ajungi undeva!“, „Învaţă, că pentru tine înveţi!“. Asta i-am spus şi eu fetei mele, asta îi spun şi celei mici!
Bună învăţătură!
Nouă ne-a plăcut şcoala! Sigur că nu-mi plăcea matematica, sigur că îmi era o frică de muream la fizică, la chimie... Bine, n-am înţeles nimic din chimie, niciodată! Când am dat Bacalaureatul, şi am dat la cinci materii, am jucat fotbal cu cartea de matematică în curtea şcolii, atât am fost de fericită că am scăpat! Dar asta era datoria mea, să învăţ...
Şi la matematică ce note aveaţi?
Aaaa, aveam note bune, tot timpul luam premiu! Premiul I, premiul II, premiul III... Bine, mai şi copiam... Dar eram foarte bună la materiile umaniste: la română, la istorie, limbi străine... Aşa că mai copiau ei de la mine, mai copiam eu de la ei... În şcoală, în general, am avut parte de o vreme tulbure. Muriseră învăţătorii şi profesorii, pe front. Era o lipsă acută de cadre didactice. Au venit tot felul de profesori... Profesoara noastră de franceză era o doamnă în vârstă, din Basarabia. Profesoara de rusă la fel, tot din Basarabia! Veniseră în refugiu basarabenii. Iar pe doamna de franceză ţin minte cum o chema pentru că râdeam de ea, doamna Prozalentis. Era un fel de rusoaică albă... În oraş erau câteva familii de intelectuali. Eu eram o treaptă mai jos. Ceea ce mi-a folosit mai târziu, pentru că tata era mic funcţionar, ceea ce a dat bine în biografia mea. În clasă la noi era copilul unor astfel de intelectuali, Sanda Ţintea, al cărei tată era librarul din oraş. Ca în Proust, am şi azi senzaţiile olfactive încă vii, mirosul creioanelor Hardtmuth, mirosul caietelor, cărţilor netăiate. De la ea am citit tot ce ştiu în ziua de azi. Suntem şi azi prietene, de altfel!
Sfaturi de la profesoara de franceză: „Tot numai la cratiţă o să ajungeţi, fetele“
Dorina Lazăr, la momentul absolvirii INATC-ului FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ
Eraţi o cititoare pasionată?
Da! Suferinţa mea era că aveam o mamă vitregă care nu m-a lăsat să citesc. Mă punea să calc rufe, iar eu ascundeam cartea în coşul de rufe. Şi repede-repede mă apucam să calc. Se călca cu cărbuni. Câţi cărbuni n-am ars!... Am luat însă şi cursuri particulare de franceză. Profesoara era o fată nonconformistă, făcea plajă în grădina casei, spre uimirea vecinelor, avea o casă cu draperii foarte grele, care vara lăsau un pic să intre lumina, avea pian şi cânta la el. Iar baza francezei pe care o vorbesc eu şi astăzi atunci s-a pus! Eram în clasa I, a II-a poate... Dar am încă în minte paginile cărţilor de pe care învăţam. Cred că învăţam mai mult aşa, din iubire pentru ea, ne plăcea enorm. Şi ţin minte că învăţam acasă, ne dădea teme! Mi-a folosit mai târziu, mai ales că la şcoală ne-am ales şi cu o profesoară de franceză care era şi asta un personaj, un fel de Madame Bovary... Frumoasă, superbă, soţie de doctor... Nefericită că stă în Hunedoara... Şi pot să vă spun că şi azi trăieşte, şi tot acolo stă! Iar doamna asta ne lăsa să copiem. Acum îmi dau seama că era o prostie. Ne spunea: „Da’ nu vă mai străduiţi!... Şi aşa, tot numai la cratiţă o să ajungeţi, fetele, iar băieţii – numai în combinat“. Numai că mie mi-a plăcut, am învăţat, şi eram chiar bună. Poate că sunt cam leneşă, dar am bosa limbilor străine...
Ce cărţi preferate aveaţi?
Am citit „Anna Karenina“ de vreo trei ori. Şi copil, am avut o carte foarte frumoasă, scrisă după „Robinson Crusoe“, se chema „Robinson Elveţianul“. Nu ştiu de cine a fost scrisă. Am citit de mai multe ori o carte rusească: „Alitet pleacă în munţi“. Şi în ziua de azi ştiu despre eschimoşi ce am citit în cartea aia. Aveam abonament la biblioteca combinatului siderurgic. Dar cel mai mult am luat de la Sanda! (n.r. – Archibald Joseph) Cronin, Pearl Buck... Ultima, o scriitoare americană care a plecat cu soţul ei în China, unde a stat vreo 20 de ani. Şi a scris nişte cărţi minunate! O carte, „Mama“, extraordinară! Spunea despre „Mama“ că nu mai putea să mai meargă şi stătea pe o laviţă, cu picioarele întinse la soare şi ce bine o încălzea! Simţea căldura aia solară, benefică, până în oase! Mi se întâmplă şi mie uneori să mă duc la cuscrii mei, au o casă la ţară, la Drajna, şi să stau aşa, să-mi fie bine şi să mă gândesc: am ajuns ca personajul ăla! (râde)
Lazăr, de la a la z
Ce făceaţi în vacanţe?
Nu aveam chestia asta, că trebuia să plecăm! Deşi am plecat şi eu. Tata e din Regat. Din comuna Gheorghe Lazăr. Şi îl chema Lazăr Tudor. Iar eu m-am măritat tot cu un Lazăr, Mihai Lazăr! Fata mea a învăţat la Liceul „Lazăr“, soacră-mea de fată se chema Lazăr şi s-a măritat tot cu un Lazăr. Dar, ca să revin. M-am dus odată cu tata în comuna Gheorghe Lazăr. Altădată, la fratele tatei de la Slobozia. Pe urmă, la celălalt frate, care stătea la Călăraşi... La un moment dat se făceau nişte tabere, iar tata m-a înscris într-o astfel de tabără... Mi-am făcut valiza, m-am pregătit, dar când să mă urc în autobuz, am fost dată jos, pentru că nu eram fată de muncitor.
Îngrozitor!
Oribil, oribil... Câţiva ani mai târziu m-am înscris, tot aşa, într-o tabără... Şi acolo totul era bine, frumos, numai că erau nişte fetiţe cărora li se făcea dor de părinţi. Şi plângeau. Şi-atunci am zis că ar fi cazul să plâng şi eu, să mă dau şi eu că „Vreau părinţii!“. Au dat oamenii ăia sfoară-n ţară şi a venit tata: „Hai că te iau acasă!“ „Nuuu!“ (râde) Cam aşa a fost. Copii proşti! Iar la un moment dat, mi s-a dat voie să mă duc şi la mama! La Timişoara! M-a luat o mătuşă, a fost chestie aşa, exciting (n.r – incitantă)! Aveam vreo 9-10 ani! Mama fugise de acasă, să se facă actriţă. Şi la un moment dat, juca la Teatrul din Reşiţa, ţin minte că am făcut o vacanţă cu ea, la Reşiţa! ;
„Am vrut să mă fac profesoară de română“
Mama v-a dat ideea să mergeţi la Teatru?
Eu am vrut să mă fac profesoară de română. Aveam o profesoară de română genială. Şi am venit la Bucureşti să dau admiterea la Filologie! Iar ea mi-a zis: „Nu vrei să-ncerci şi la Teatru, mai înainte?“. Zisesem eu o poezie, la serbarea de sfârşit de liceu, de la Hunedoara.... Şi toată lumea: „Dom’ brigadier, dă fata să se facă artistă!“. Numai că dom’ brigadier a spus că mă dezmoşteneşte dacă mă fac artistă! Pe urmă s-a-nvăţat cu ideea... Şi am intrat la Teatru!
Nu se intra greu la Teatru în acea perioadă?
În 1957, când am intrat eu, a fost o serie mare, au intrat mulţi, 80. Numai că, de terminat, au terminat mult mai puţini, vreo 50. Primii doi ani erau eliminatorii. Dar, din ăştia 50 făceau parte Gheorghe Dinică, Marin Moraru, Violeta Andrei, Jorj Voicu, Cornel Dumitraş...
„Eram o fată rotofeie, cu ochi mari, rotunzi“
Mai ţineţi minte ce aţi spus, ce poezie, ce text, la admiterea de la Teatru?
Ţin minte, sigur! „În jurul unui divorţ“, a lui Topîrceanu, pe care o spusesem şi la căminul cultural, la clubul „Siderurgistul“, din Hunedoara. Eram o fată grăsuţă, rotofeie, cu părul blond, pieptănat în coadă, mai degrabă spre ingenuă de comedie, cu ochi mari, rotunzi... Şi deodată mi-am pus mâinile şi am început să spun Topîrceanu ăsta. Luasem nişte cursuri de pregătire, iar doamna Sanda Manu, care m-a pregătit, îmi spusese: „Măi, ţie nu ţi se potriveşte poezia asta!“. Şi mi-a dat altceva, o poezie de Mihai Beniuc... În timp ce mama îmi dăduse o poezie foarte frumoasă, lacrimogenă, „Povestea mărgăritarului“. Aşa cum am primit-o eu, nu avea autor, era bătută la maşină. Ţin minte că stăteam în garaj să repet. Recapitulând: părinţii mei s-au despărţit, mama a peregrinat prin mai multe teatre şi a ajuns la Bulandra, în Bucureşti, s-a şi măritat, iar eu stăteam acum cu un tată vitreg şi cu o mamă bună. Iar mama şi cu soţul ei aveau o cameră, mare (în care amenajaseră şi o bucătărie) şi o baie. Iar dedesubt era garajul. Iar vreo trei luni de zile am locuit în garajul ăla, până când mama a obţinut o repartiţie pentru un apartament mai mare. Şi cum repetam eu în garajul ăla, eram aşa de impresionată, şi atâta eram de bună... Numai că atunci când m-a auzit Sanda Manu cu poezia asta, de la mama, a zis: „Nici asta nu e bună!“. Mulţi ani de zile mai târziu, de fapt, destul de recent, cred că acum vreo doi sau trei ani, am descoperit că acea poezie era scrisă de Carmen Sylva, de Regină deci, şi prelucrată de Victor Eftimiu.
„Mă consider cea mai veche mobilă de la Teatrul Odeon“
Pe scenă, în piesa „Escu“ FOTO: ARHIVĂ PERSOANLĂ
„Weekend Adevărul“: Cum a fost, odată intrată la facultate?
Dorina Lazăr: Am intrat la meşterul Finteşteanu şi vă spun, cum am mai spus şi altă dată, că a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea! Aceşti patru ani de studenţie au fost minunaţi! N-am avut nicio grijă! Stăteam la doi paşi de Institutul de Teatru, care era la Izvor, deasupra Bulandrei. Eu şi acum locuiesc tot în apartamentul acela, pe care l-am moştenit de la mama. Şi ţin minte cum duceam de acasă borcane de murături, perne, pături, drept elemente de recuzită! A fost o viaţă de student minunată: singura noastră grijă era să învăţăm texte, să mergem la cursuri... Meşterul şi asistenţii se ocupau în rest de tot! Nu te călcai cu nimeni pe bombeu pentru roluri...
Dintre cei trei „mari“, Ion Finteşteanu, Dem Rădulescu, Sanda Manu, cine credeţi că şi-a lăsat o amprentă mai puternică asupra dumneavoastră?
Nu ştiu, cred că Finteşteanu... Dar şi ceilalţi! De la ei am învăţat respectul faţă de profesie. Un actor nu îndrăznea pe atunci să intre cu pălăria pe cap pe scenă! Intri pe scenă, te descoperi! Nu fluieri pe scenă, poartă ghinion! Ţin minte că îi mai spunea unul sau altul lui Finteşteanu: „Nu ştiu ce să fac cu mâinile!“. „Lasă mâna să curgă! Ea are mişcarea ei, nobleţea ei! Nu te gândi la ea!“ Finteşteanu, când avea spectacol, indiferent ce ar mai fi avut de făcut sau unde era, la 6 fără un sfert pleca la teatru, la 6 fix era la cabină! La mine, tot aşa, e ştiut: dacă nu sunt la cabină la 6 şi 3 minute, înseamnă că nu ştiu că am spectacol sau mi s-a întâmplat ceva! Sunt şi actori care vin la 7 fără 10, când spectacolul începe la 7, gâfâind, repede, repede! Nu poţi să intri de pe stradă pe scenă! Tot aşa, nu poţi pleca, direct, din spectacol! Îţi trebuie un respiro, să te descarci de toate energiile acelea! Am o colegă... Eu nu apuc să dezbrac costumul şi ea e deja la maşină! Nu ştiu cum poate!
„Am plecat la Paris cu trenul“
Aţi călătorit la Paris, în anii ’60. Cum aţi reuşit?
În 1967. M-am dus de nebună. Cunoscusem o fată, pictoriţă scenografă, care a stat la noi acasă. Era o perioadă de deschidere, începuseră să vină străini la noi în ţară. Şi nu erai obligat să anunţi la Miliţie, cum a fost mai târziu, nu te lua Securitatea pentru asta. Fata asta venise trimisă de un amic de-al nostru. Tot ea l-a trimis apoi aici pe Jean Claude Paupere care lucra la (n.r. – faimoasa editură) Galimard. Chiar aseară aşezam nişte cărţi în bibliotecă şi mă întrebam ce-o mai face. Îşi duce bătrâneţile pe undeva prin Lahore. Dumnezeu să-l ţină sănătos, câte cărţi am eu de la el! Revenind: aveam o obsesie, o adevărată obsesie, să văd Parisul! Dar cine să lase o fată nemăritată, tânără, să plece? Am izbutit să intru în audienţă la un anume general Staicu. Ţin minte şi unde avea biroul, unde e acum, cred, Direcţia de Circulaţie, pe Ştefan cel Mare. Şi generalul ăsta zice: „Dar duduie, tovarăşă, de ce nu te duci să îţi cunoşti ţara?“. „Tovarăşu’ general, da’ eu ţara o cunosc!“ Făceam de şase ani teatru şi făceam la deplasări! I-am zis: „Dacă aş fi croitoreasă, ori altceva, poate că ar exista pericolul să nu mă mai întorc! Dar eu sunt actriţă şi nu mă angajează nimeni, pentru că am accent! Nu aş putea să joc teatru în limba franceză!“. Ce-o fost, ce n-o fost... Cred că l-am impresionat, pentru că mi-a dat paşaportul.
Şi aţi plecat!
Da, cu trenul. Iar când am ajuns, aveam toate ponturile, de la un coleg care mai fusese. Şi, n-am să uit, mi-a zis: „Băi, bagă de seamă! Când intri în Elveţia, la Basel, imediat, pe dreapta, e o catedrală modernă, mare!“. Avea dreptate omul, aşa era! Am schimbat trenul la Viena, am schimbat gara la Budapesta, a fost o întreagă aventură! Dar am ajuns cu bine la Paris, unde mă aştepta gazda, care mi-a lăsat cheile şi mi-a zis: „Uite harta Parisului, aici ai frigiderul, te descurci!“. Dar frigiderul era gol! (râde) Şi ţin minte că în prima zi în care m-am trezit la Paris m-am dus pe Podul Alexandru al III-lea, m-am ciupit de braţ şi am zis: „Nepoata lu’ Ţârlea la Paris!“. Aşa îl chema pe bunicul, Ţârlea. Nu-mi venea să cred! Eram atât de filofranceză! După ce i-am cunoscut pe francezi la ei acasă, mi-a mai trecut, sunt destul de xenofobi. Dar marea surpriză, chiar şi pentru mine, a fost că, în timp ce mă tot luptam pentru viză şi paşaport, mă îndrăgostisem, îl cunoscusem pe bărbatul meu. Pe atunci ziarist la radio.
Cum s-a-ntâmplat?
Eram la o prietenă, unde ne strângeam mai mulţi. Şi s-a deschis uşa, într-o seară, şi a intrat Mihai Lazăr. M-am îndrăgostit pe loc. Şi uite aşa, în loc să stau patru săptămâni la Paris, cum trebuia, am stat numai trei. Că mi s-a făcut un dor... De m-am urcat în tren şi am venit acasă. Şi m-am măritat.
„Jucăm, frate, jucăm!“
Sunteţi din 1969 la Odeon. Dar prima dată aţi fost repartizată la Teatrul Regiunii Bucureşti. Ce însemna asta, de fapt?
Menirea lui era să meargă în satele şi micile oraşe din regiunea Bucureşti, actualul judeţ Ilfov. Pentru culturalizarea maselor. Ceea ce nu era o idee proastă, dar nici prea uşor nu era. Mergeam la Urziceni, la Slobozia, la Frecăţei, la Feteşti, Giurgiu, Olteniţa, în comuna Daia... A fost un pionierat! Pentru mine au fost nouă ani foarte grei, dar care mi-au folosit. Nu mi-a fost frică niciodată de nicio condiţie de teatru. Când îi aud pe copiii ăştia, „Vai, dar cum să jucăm aici?“. Jucăm, frate, jucăm! Ţin minte că odată s-a stricat camionul cu decoruri. A ieşit Geo Costiniu la rampă şi a zis: „Stimaţi spectatori, noi, actorii, suntem aici! Decorul şi costumele nu vor veni. Ce doriţi? Să vi se dea banii înapoi sau să încropim un spectacol? La lumina asta“. Nimeni nu a vrut banii înapoi. S-a jucat şi a avut un mare succes!
Cum se explică loialitatea dumneavoastră faţă de Teatrul Odeon?
Singura dată când am vrut să plec eram la acest Teatru Regional. Nu mai suportam atâtea deplasări. În fiecare zi era alta. Era foarte obositor! Pentru că te duceai, jucai şi te-ntorceai acasă. Nu existau condiţii de cazare. Până în toamna lui 1969, când am schimbat teatrul. Şi m-am şi măritat. Totul era bine, jucam comedie... Dar a apărut spectacolul „Năpasta“ al lui Alexa Visarion. Am schimbat registrul. Pentru noi, cei patru care am jucat atunci, a fost un moment foarte important. Pentru Florin Zamfirescu, Cornel Dumitraş, Gelu Niţu, pentru mine... Şi ţin minte că a venit directorul de la Bulandra, era Emil Riman. „Dorina, nu vrei să vii la noi la teatru?“ Şi am fost sinceră. „Eu vin, dar mă inviţi tu, ca director! Nu mă invită nici (n.r. – Lucian) Pintilie, nici Liviu Ciulei (erau regizorii de la Bulandra). Dacă eu vin, şi ei nu mă au în vedere? Şi nu mă distribuie, iar eu stau şi-mi rod unghiile pe margine?“ La Bulandra erau atunci şi Mariana Mihuţ, şi Gina Patrichi, vedete! Şi Rodica Tapalagă. Toate trei puteau fi alese, nu ştiu dacă m-ar fi ales pe mine, a patra. Şi n-am îndrăznit să plec. Dar cred că am făcut foarte bine.
Sunteţi legată de acest teatru...
Mă consider cea mai veche mobilă de aici (râde). Dar n-o să mă credeţi, ţin minte tot felul de obiecte, care erau în teatru, demult, şi când ne lipseşte câte ceva mi-aduc aminte: „Măi, dar n-am avut noi, în spectacolul cutare, recuzita cutare?“. Chiar îl iubesc mult! Şi fata mea s-a măritat, a plecat la casa ei, bărbată-miu s-a prăpădit, eu sunt singură. Dar teatrul a înlocuit totul. Sigur că sunt foarte fericită că am familia copiilor mei, dar nu tot timpul copiii sunt dispuşi să-ţi acorde timpul lor. Ori aşa, au ei treburile lor, le am şi eu pe ale mele şi suntem foarte fericiţi când ne întâlnim! Dacă nu aş fi avut treaba mea, mă tem că aş fi fost foarte pisăloagă.
Cât mai puteţi avea această „treabă“?
Mai am mandat până în 2015, la 30 decembrie. Dar şi după aceea trebuie să îmi găsesc ceva de făcut! Mă lipesc de o fundaţie, văd eu. Tot ce sper este ca să mă mai cheme să joc! ;
„Rolul din «Angela merge mai departe» era pentru Rodica Tapalagă. Numai că ea nu ştia să conducă maşina“
Aţi fost nevoită vreodată să spuneţi poezii patriotice? Presupun că te puteai eschiva, dar până la un moment dat...
A, erai obligat! Dar să vă spun cum am scăpat! Eu nu ştiu, spre marea mea ruşine, nicio poezie! Nu am spus poezii decât la intrarea în institut. Am o mare admiraţie pentru Pino Caramitru, rămân cu gura căscată când îl văd cum spune poezii. Dar eu nu ştiu şi nu-mi place să spun poezii! Eram cu copilul, într-o vară, la Breaza, când primesc telefon. „Dorina, vino la Bucureşti, eşti trecută pe listă să vii să spui poezii de 23 August!“ „Şi ce fac cu aia mică?“ L-am sunat pe bărbată-miu să vină să stea cu fata, avea un an, m-am urcat în tren şi – la Bucureşti! Mă apuc să-nvăţ poezia, să o spun logic, cum m-a învăţat pe mine Finteşteanu. La înregistrare vine şi tovarăşul Pană. Era primarul Bucureştiului. Spun eu poezia şi-l tot văd în sală cum dă, aşa, din mână. Făcea: „P-aia scoateţi-o de-acolo, nu ştie să spună poezii!“. Niciodată nu m-au mai chemat! Aşa am scăpat eu de spus poezii patriotice (râde).
Sunteţi foarte cunoscută pentru rolul din „Angela merge mai departe“. Cum aţi ajuns totuşi să jucaţi o şoferiţă de taxi? V-a făcut plăcere?
Enorm! Erau 10 ani de când terminasem Institutul şi nu mă ştia nimeni, şi sufeream atât de mult! Da’ până la urmă m-a luat Gelu Saizescu în „Păcală“ şi pe urmă Virgil Calotescu în „Mastodontul“... Şi am intrat, uşor-uşor, în vizor. Dar rolul ăsta era pentru Rodica Tapalagă. Numai că Rodica nu ştia să conducă maşina. Iar eu aveam carnet din 1971. Conduceam bine, mergeam, n-aveam probleme. Iar ăsta a fost un atu, pentru că filmările au fost foarte grele. Ca să filmezi astfel de roluri era o tehnică anume: maşina e pusă pe o platformă, foarte aproape de pământ, iar ea rulează, adică e alta care o duce pe asta. Şi-atunci pui în jurul maşinii aparatele de filmat, tot ce-ţi trebuie. E, s-a filmat o zi, două, şi n-a ieşit bine, pentru că platforma pe care o aveau tremura. Aşa că a trebuit să fie the real thing (n.r. – „pe bune“). Şi aveam o cameră pe portieră, o cameră în faţă, una la parasolar, lângă mine – magnetofonul. Eu ziceam replica, eu îmi dădeam „Motor!“, eu ziceam „Stop!“. Iar partenerul meu avea spectacol la Oradea, aşa că uneori aşteptam... cum ar fi, să-mi dea replica, apoi eu dădeam cealaltă replică...
Complicat!
Daaaa.... Şi filmam numai în punctele fierbinţi ale Bucureştiului: la rond la Berceni, la Leu, la Piaţa Naţiunilor, la Aeroport... Şi nu se oprea circulaţia pentru filmare. Am făcut şi taximetrie, o săptămână, ca să mă-nvăţ cu ideea. A trebuit să am şi şoferiţa de la Cobălcescu lângă mine, pentru că maşina era în gestiunea femeii. Dar eu am condus, eu am luat comenzile, eu am dus bagajele. A fost foarte greu, dar foarte plăcut. Şi m-am ales cu mare simpatie din partea publicului. Iar această sintagmă, „Angela merge mai departe“, a rămas. Îmi povestea Eva Sârbu, scenarista filmului, cu care sunt şi acum în relaţii, că a auzit pe stradă: „Ei, şi ce-o să fac acum? Angela merge mai departe!“.
Decorată de un Caramitru în şlapi
Dorina Lazăr, Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, 2012 FOTO: ARHIVĂ PERSONALĂ
Aţi luat premiu pentru rolul din „Angela“. Dar aveţi numeroase alte premii! Sunteţi Cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, distincţie a statului francez, premiu pentru întreaga carieră...
Da, şi aici m-au făcut Cavaler. Au zis că or să tragă cu tunul când o să mor. Pe urmă s-a anulat chestia cu tunul. Dar trebuie să vă povestesc cum am luat premiul ăsta! A fost acordat şi semnat de preşedintele Constantinescu. Numai că distincţia în sine, moneda aia, a venit târziu, în timpul vacanţei. Aşa că Pino Caramitru ne-a dat telefon, mie şi lui Ion Lucian, şi ne-a zis: „Să veniţi la UNITER să vă înmânez decoraţiile“. „Bine. Când?“ Stabilim noi, şi în ziua respectivă, eu ajung mai devreme. M-am dus la piaţă, era Amzei în apropiere. Pun după aceea cumpărăturile în portbagaj şi trag maşina în faţa UNITER. Vine şi domnul Lucian, îmbrăcat frumos, la costum, eram şi eu aranjată, când... apare Pino, în bermude şi în şlapi! Şi vine cineva, aşază în spatele nostru o măsuţă cu o sticlă de şampanie şi trei cupe, două fotolii puţin mai încolo, iar Pino începe, majestuos şi marţial să ne ţină un discurs...
În bermude şi în şlapi...!
Exact. N-am putut să mă opresc. I-am zis: „Pino, suntem caraghioşi! Nu ne vede nimeni! Nu ne filmează nimeni! Nu înseamnă nimic pentru nimeni, decât pentru noi doi, că preşedintele Constantinescu a semnat această chestie“. Printre alţii, că mai erau vreo sută de mii. „Bine, mă, dar hai să bem şampanie!“ „Nu pot, că sunt cu maşina, am fost la piaţă.“ Domnul Lucian, de colo: „Nici eu, că iau medicamente“. „Bine, mă“, zic, „păstraţi-o voi, şi beţi-o cu altă ocazie!“. Trebuie să iei lucrurile aşa cum sunt.
Cum a fost să lucraţi cu Costa Gavras?
A fost foarte plăcut. Mai ales modul în care şi-a ales echipa. A stat de vorbă cu actorii, nu a făcut casting. După care asistentul de regie ne-a sunat şi ne-a spus să facem contractul. A fost prima dată când a venit cineva la mine să negociem contractul. Nici nu ştiam ce să zic, pentru că mi-a zis că a primit dispoziţie să nu negocieze. Cât voiam, atâta să fie. Şi am zis aşa, o sumă... „Şi dacă cer atâta...?“ După-aia am aflat că atât cât am cerut eu era o chestie modică pentru cealaltă echipă. Important este că m-am simţit bine şi ei s-au simţit bine! Era o figuraţie specială, de fapt, nu era un rol. Dar mi-a prins tare bine.
V-aţi văzut la televizor?
Chiar în Franţa, când eram acolo pentru un alt film. Eram la hotel, îmi luasem o bere şi când dau drumul la televizor... Eu eram! Se difuza filmul lui Costa Gavras! Dar să ştiţi că mă mai uit câteodată şi la filmele noastre. Şi să ştiţi, nu erau chiar aşa de rele. Ce cusur are „Înghiţitorul de săbii“? Ce cusur are „Reconstituirea“? Sau „Năpasta“?
Dar „Noul val“? Vă place? Aţi văzut filmele?
Am văzut, dar nu foarte multe, trebuie să recunosc acest lucru. Dar cât am văzut, mi-a plăcut. Mi-au plăcut Mungiu, Porumboiu... E bine că se fac filme! E vremea lor, să facă!
Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.
Se încarcă comentariile...
