Interviu cu actorul Mircea Rusu, directorul artistic al Teatrului Naţional Bucureşti: „Meseria asta de actor are ca principal motor... încrederea”

Oltea Şerban-Pârâu: Stăm de vorbă la final de an 2021, pornind de la realitatea că de mai bine de doi ani, Mircea Rusu este director artistic al Teatrului Naţional, mai precis, dacă nu greşesc, din toamna anului 2019. În acest context, ce s-a schimbat în cotidianul actorului Mircea Rusu din momentul în care a devenit din simplu actor… director artistic al Teatrului Naţional?

„Viaţa mea s-a complicat evident, nu mai am nici liniştea, nici libertatea unui actor care işi face rolul şi, vorba cântecului, se duce acasă.”

Mircea Rusu: Schimbarea a fost una radicală. Adică, este ca relaţia dintre regizor şi actor. Am trecut dincolo de rampă, am trecut în partea cealaltă a rampei. Am început să văd lucrurile în ansamblu, am început să văd întregul Teatrului Naţional, nu doar, cum să spun, zona mea de interes, care era scena. Şi relaţia de pe scenă cu colegii actori şi cu regizorii, bineînţeles. Va să zică, viaţa mea s-a complicat evident, nu mai am nici liniştea, nici libertatea unui actor care işi face rolul şi, vorba cântecului, se duce acasă. De dimineaţă vin la birou, apoi repet, apoi iar vin la birou. Este o încrengătură ciudată. Când trec de la etajul cinci, unde sunt birourile către scene şi pe drum mă întâlnesc cu tot felul de oameni care au tot felul de probleme – pentru că în teatrul nostru sunt 480 de angajaţi şi vă daţi seama că fiecare are problema lui –, eu nu am o atitudine, cum să spun, rece şi atunci, oamenii apelează la partea de umanitate din mine… Şi vă daţi seama că sunt împovărat cu tot felul de probleme şi de lucruri pe care nu le stăpânesc neapărat.

O.Ş.-P.: Doi ani director artistic alături de Ion Caramitru. Cum a fost relaţia cu Ion Caramitru în ecuaţia director general-director artistic şi, bineînţeles, cum a fost ea, mergând şi înapoi de-a lungul vieţii, între actorul Ion Caramitru şi actorul Mircea Rusu?

„Totul s-a sfârşit într-un început de septembrie şi am rămas cu această nostalgie a ultimei noastre întâlniri”

M.R.: Relaţia mea cu Ion Caramitru a început cu mulţi ani în urmă, pe vremea când făceam parte din Senatul UNITER – organism pe care Caramitru l-a condus fără încetare încă de la înfiinţare şi până când n-a mai fost printre noi. Acolo am avut tot felul de, cum să spun, experienţe de toate felurile – şi bucurie şi aniversări şi… lucruri mai puţin plăcute, când ne despărţeam de câte un actor, apoi premiile care se dădeau sau care mai degrabă nu se dădeau şi ar fi trebuit să fie date, apoi problemele pecuniare ale instituţiei Uniunii Teatrale şi aşa mai departe, reclamaţiile care se făceau, lucrurile pe care le auzeam de la colegii mei actori, sau regizori sau ce erau ei, oameni de teatru, nu neapărat laudative la adresa UNITER-ului şi aşa mai departe. Încercam să le explic multora că acel UNITER nu este o instituţie care să facă nedreptate, ci că tocmai încearcă să facă dreptate, dar sigur că... da, sunt nu ştiu câte mii de actori în ţara asta şi fiecare are dreptatea lui şi ca să crezi că poţi să faci o dreptate generală înseamnă să fii cel puţin naiv.

Aşa că, ne cunoşteam de mult, i-am văzut şi părţile pozitive – care erau foarte multe, avea şi câteva tare, ca noi toţi, dar faptul că el a condus acea uniune cu mână de fier şi a fost greu de contestat, asta este un lucru cert. Apoi a devenit directorul Teatrului Naţional şi, tot aşa, sigur că în momentul în care vezi ce se întâmplă, poţi avea o opinie sau alta, sau poţi fi influenţat uneori de colegi şi aşa mai departe. Eu nu am avut o relaţie foarte strânsă cu el. Adică noi nu am fost prieteni, ca să spun lucrurile până la capăt. Nu ni s-a oferit ocazia să ajungem foarte intimi. Dar de jucat am jucat împreună şi la radio şi la teatru, am fost pe scenă în acea încercare cu Macbeth şi, sigur eu i-am văzut producţiile, el mi le-a văzut pe ale mele, le-a şi evaluat şi aşa mai departe. Atunci când m-a chemat să ocup postul acesta de director artistic m-a surprins un pic, pentru că, repet, nu eram foarte apropiaţi, cum să spun, socialmente vorbind. Dar, timp de doi ani de zile, ne-am apropiat încet-încet, am început să ne cunoaştem, am început să ne completăm. Sigur, mai mult eu pe el, pentru că el era mult mai vechi în locul ăsta de conducere şi aşa mai departe. Este un lucru pe care n-am să-l uit niciodată, n-am să mi-l explic exact, a fost o întâlnire în care intimitatea noastră s-ar fi putut dezvolta. Am stat de vorbă două ore în biroul lui despre tot felul de lucruri, unele chiar intime şi am fost surprins. Mi-a făcut nişte mărturisiri... lucru pe care el nu prea îl făcea. Am spus tot felul de lucruri, de poveşti. L-am întrebat despre nişte legende care planau în jurul persoanei lui, de altele care planau în jurul persoanei mele. M-a întrebat el, am discutat, ne-am bucurat şi mi-am zis: „Uite, domnule că totuşi, acest uriaş om de teatru este altfel – pentru că el era un om de teatru, nu era doar actor, sau doar regizor sau doar manager, era de toate şi le făcea pe toate cu o mare bucurie şi pricepere. Aşa că, ultima noastră întâlnire personală, între patru ochi şi patru urechi, m-a bucurat foarte tare şi mi-am zis : de acum încolo se va dezvolta o altfel de relaţie. Dar iată că, după câteva zile doar, am aflat că a avut o mică problemă la munte, la Moeciu. Acolo s-a întâmplat ceva, a venit în Bucureşti şi, în sfârşit, nu vreau eu să comentez despre partea medicală a ultimei perioade din viaţa lui dar, totul s-a sfârşit într-un început de septembrie şi am rămas cu această nostalgie a ultimei noastre întâlniri.

O.Ş.-P.: Şi, respectiv, fără Ion Caramitru în Teatrul Naţional. Se simte, se resimte acest lucru la modul palpabil, să spun aşa, există undeva în aer această senzaţie de lipsă?

M.R.: Sigur că da. Este o lipsă evidentă. Sigur, ea este percepută de mulţi ca un fel de vid de putere, acum. Pentru că, într-adevăr, după ce timp de 16 ani a condus teatrul ăsta, l-a ţinut în mână, cum se spune, a avut nişte braţe tari care ţineau hăţurile instituţiei, fără el lucrurile au devenit un pic incerte, în sensul că noi, cei care îi suplinim atribuţiunile nu avem destulă putere încă. De ce nu avem prerogativele lui? Nu există un manager general, există unul interimar. Interimatul, cum bine ştim, creează o mică relaxare în rândul celor care au de comentat ceva şi aşteptăm să vină mult discutatul concurs şi apoi să fie instalat cu drepturi depline şi fără, cum să spun, dubii, viitorul manager general.

O.Ş.-P.: E adevărat că perioada aceasta a coincis şi cu faptul că, în 2019, când aţi ajuns în această poziţie, nu prevedea nimeni ce va urma la nivel global, din punct de vedere al vieţii de spectacol. S-a creat această închidere care a afectat şi pe plan instituţional şi pe plan personal, sunt convinsă, aceşti ultimi doi ani. S-a suprapus şi cu această dispariţie a lui Ion Caramitru, dar să revenim la pandemie. S-a plonjat (prin închidere) în această versiune online a artelor spectacolului pe care multă lume a încercat să o folosească pentru a suplini lipsa publicului. Sunt aceste versiuni doar o formulă de a ne păstra în viaţă din punct de vedere administrativ sau au vreun sens pe termen lung?

„Acest teatru transmis online este o încercare care nu are destulă acoperire la nivel emoţional”

M.R.: Am mai spus-o şi o repet. Părerea mea că acest teatru transmis online este o încercare care nu are destulă acoperire la nivel emoţional. Deloc. Adică îi ştirbeşte principala calitate a unui spectacol de teatru după părerea mea, emoţia luată de pe scenă. Emoţia transmisă de un film artistic, făcut ca film, cu alte mijloace, cu primplanuri, cu gros-planuri, cu peisaje şi aşa mai departe, sigur că ele creează o emoţie a lor, care este o emoţie a filmului dar… este o altă artă. Dar să împrumutăm din tehnicile filmului şi să le ducem pe scena unui teatru şi să transmitem lucrul ăsta către public şi el să aibă aceeaşi cantitate de emoţie este exclus după părerea mea. Sigur că poate există şi contra-argumente pe care, dacă sunt viabile, le pot accepta.

O.Ş.-P.: A fost o încercare, a fost o zbatere, părerea mea. A fost o zbatere a celor care organizau viaţa artelor spectacolului live, astfel încât să nu fie reduşi la tăcere, până una alta. A durat destul de mult.

M.R.: Au fost instituţii, au fost teatre care s-au speriat de eventualitatea unui abandon al autorităţilor faţă de activitatea teatrală şi atunci s-au gândit în fel şi chip cum să facem ca să ne trâmbiţăm existenţa. Şi sigur că, de la teatru la teatru ne-am luat şi noi unii după alţii, ca nişte oameni care empatizăm şi imităm. N-am vrut să zic, aţi văzut că n-am vrut să zic cuvântul maimuţe, dar, ne-am luat unii după alţii. Am împrumutat nişte iniţiative şi ni s-a părut că sunt chiar şi ale noastre.

O.Ş.-P.: La nivelul actorului Mircea Rusu cu ce a afectat această pandemie evoluţia? Ce proiecte aveaţi în iarna lui 2020 şi nu s-au mai întâmplat sau s-au amânat sau au fost afectate de povestea asta?

„Voi intra în locul lui Caramitru în Dineu cu proşti, un spectacol care are o reţetă imbatabilă”

M.R.: Am avut câteva proiecte. Am avut chiar unul care s-ar fi întâmplat şi se va întâmpla din fericire la Teatrul Dramaturgilor, regizor este Mihai Mănuţiu. Va face un spectacol în trei personaje, voi juca alături de Maia Morgenstern şi de Răzvan Vasilescu. Este un text de Doina Jela, cu o temă de mare adâncime emoţională...

Am avut câteva propuneri, pe unele poate nu le pot rosti acuma, dar acum lucrez la două piese deodată, adică se reia O scrisoare pierdută a lui Horaţiu Mălăele, mă rog, a lui Caragiale în regia lui Horaţiu şi de data asta vom adăuga actul III, care lipsea în prima fază a proiectului şi, de asemenea, iată că mă întrebaţi de Caramitru, voi intra în locul lui în Dineu cu proşti, un spectacol care a fost şi probabil va fi spectacolul care va umple sălile necondiţionat, indiferent de vreme, de pandemie, de virus, de ce vreţi dumneavoastră, probabil încă mulţi ani de acum încolo, deoarece este un spectacol care are o reţetă imbatabilă.

O.Ş.-P.: Există şi astfel de spectacole-şlagăr chiar şi la Teatrul Naţional.

M.R.: Într-adevăr, dar şi şlagărele pălesc după o vară, două. Uite că sunt şi şlagăre peste care trec deceniile şi nu îmbătrânesc, cum este şi probabil va fi, aşa sperăm noi... Dineu cu proşti.

O.Ş.-P.: Dacă am ajuns la actorul Mircea Rusu, haideţi să facem o mică întoarcere în trecut, pentru că mai multă lume ştie despre actorul Mircea Rusu, decât despre directorul artistic Mircea Rusu la acest moment. Aţi terminat facultatea de teatru în ’86, într-o vreme în care profesorii erau acolo nişte nume de aur. Faceţi parte dintre cei marcaţi de profesorii pe care i-au avut în facultate sau mai puţin?

„Eram pur şi fermecaţi de Amza, trăiam într-o oază a bucuriei, a fericirii.”

M.R.: Oh, da. Sunt chiar... prizonierul personalităţilor lor. L-am avut în anul I profesor pe Amza Pellea, care era – pe lângă un uriaş actor şi o vedetă incontestabilă a acestei ţări –, un om de o bunătate, de o generozitate ieşită din comun. Eu, cel puţin, dar şi colegii mei, de asemenea – pentru că ştiam ce simţeau şi ei – eram pur şi simplu fermecaţi tot timpul cât aveam orele de actorie, adică ne doream să vină ora 4 după amiază când începeam şi până seara la 9-10 când se terminau... trăiam aşa, cum se spune, în basme, intram în palatul de cleştar, apăreau tot felul de zâne, zmei, toate personajele ce compun un basm.... Eram pur şi fermecaţi de Amza, trăiam într-o oază a bucuriei, a fericirii. Sigur că ne uitam pe geam, mergeam cu troleibuzele către casă şi vedeam în ce întuneric, frig, foame trăiau concetăţenii noştri, ne mai trezeam un pic, dar reveneam a doua zi la ora 4 şi intram din nou în acest miraj incontestabil.

Profesorii mei au fost Amza Pelea şi Ion Cojar. Ion Cojar probabil că a fost şi va rămâne mult timp principalul artizan al unei teorii teatrale în domeniul universitar. Foarte mulţi profesori, colegi de-ai lui se inspirau de la el, pentru că avea nişte metode –de altfel sunt şi tipărite în facultate – pe care le urmau şi alţi profesori. Si la alte clase erau profesori excepţionali, dar aveau alte domenii de atenţie.

O.Ş.-P.: După facultate, erau anii '80, anii repartiţiei obligatorii, a fost Piatra Neamţ…

M.R.: A fost Piatra Neamţ, acolo a fost altfel de farmec, altfel de nirvana, pentru că era o explozie a tinereţii, a boemiei artistului. Acolo am fost coleg cu mulţi dintre cei cu care am fost în acelaşi timp la şcoală şi a fost un fel de... post-universitar cum se spune acum, adică o şcoală pe care am prelungit-o noi, acolo, la Piatra Neamţ. Cei 4 ani de facultate au fost urmaţi de alţi 4 ani de post facultate. Am făcut tot felul de experimente teatrale şi în acelaşi timp umane, pentru că ne-am dezvoltat şi ca oameni ai cetăţii, care îmbinau viaţa de zi cu zi cu viaţa din teatru.

O.Ş.-P.: A venit 1990, a venit Teatrul Naţional. Îmi aduc aminte corect, eram în public, în 90, Trilogia antică a lui Andrei Şerban, nu ştiu dacă a fost debutul lui Mircea Rusu la Teatrul Naţional, dar oricum a fost un spectacol care nu avea cum să nu te marcheze.

M.R.: Acela a fost debutul meu la Naţional. Domnul Andrei Şerban mi-a oferit posibilitatea să joc unul dintre cele mai importante personaje masculine din această trilogie, inegalabila trilogie, uriaşa trilogie, inedita trilogie şi aşa mai departe… nu mai ştiu ce epitete să îi acord. L-am jucat pe Iason din prima parte a trilogiei, care era Medeea. Cu acest spectacol am cutreierat lumea. De ce spun lumea, pentru că, dacă vă puteţi imagina, într-o vară am fost în vârful Europei, adică la Edinburgh, şi apoi, după o lună, ne-am dus în partea cealaltă a lumii, la São Paulo, în Brazilia. Am revenit în Europa, pe care am cutreierat-o de la Est la Vest şi de la Nord la Sud. Am fost în centrul atenţiei pe oriunde am umblat, timp de trei-patru ani ni s-a părut că vom fi campionii teatrului mondial. Când Andrei Şerban nu a mai fost directorul teatrului, lucrurile s-au diluat şi acum, iată, tind către zero…

O.Ş.-P.: Din acest punct de vedere al posibiliţăţii de a fi artist al lumii.

„Andrei Şerban spunea despre el însuşi, că este un artist al universului, nici artist artist american şi nici român, ci al universului”

M.R.: Artişti ai universului, aşa cum Andrei Şerban spunea despre el însuşi, că este un artist al universului, nici artist artist american şi nici român, ci al universului. Nu am înţeles prea bine în 90, acum am început să înţeleg, pentru că aşa şi este. Mai sunt câţiva artişti ai universului la noi, de exemplu Silviu Purcărete.

O.Ş.-P.: La Teatrul Naţional, Mircea Rusu a rămas chiar fără Trilogia antică, a jucat în continuare, s-a întâlnit cu mari regizori. Face parte Mircea Rusu dintre actorii pentru care regizorul contează mult, adică regizorul are în Mircea Rusu un partener flexibil?

„Regizorul este dirijorul de la pupitrul orchestrei simfonice şi noi suntem instrumentiştii”

M.R.: Cred că întrebarea asta ar fi fost bine să o puneţi regizorilor care au lucrat cu mine. Dar ce cred eu despre mine acum, vă spun, eu cred că sunt un actor mai mult decât flexibil, pentru că iată, v-am povestit înainte de Ion Cojar. El ne-a învăţat, şi Amza Pellea de asemenea, că regizorul este cel care conduce, regizorul este dirijorul de la pupitrul orchestrei simfonice şi noi suntem instrumentiştii, el stă cu spatele la public, se uită la noi, instrumentiştii şi ne explică cu mâinile, cu toată fiinţa lui, cam ce tonalităţi, note, tempo-uri şi pauze să abordăm. De aceea s-a inventat regizorul pe lume, ca să conducă un ansamblu. Un ansamblu este format din zeci de personalităţi, dacă ele nu sunt aduse la un numitor comun de o persoană, atunci totul devine o anarhie idioată.

O.Ş.-P.: In afară de Andrei Şerban, despre care am vorbit, care au fost numele care v-au marcat, care v-au stimulat în întâlnirile scenice?

M.R.: Întotdeauna îmi e frică să nu fie prea scurtă lista şi să nu nedreptăţesc pe cineva, pentru că absolut toţi au avut o influenţă şi un aport la ceea ce mi s-a întâmplat mie pe scenă şi uneori chiar dincolo de scenă. Ce să vă spun... Aş începe cu Victor Ioan Frunză cu care am făcut poate – se zice, habar n-am, cel mai bun rol al meu – într-un spectacol care se numea Ghetou. Aş continua, deşi nu e politicos, ar fi trebuit să încep cu Cătălina Buzoianu, o regizoare unică, cu o sensibilitate, o cultură, o putere unică de a conduce, de a struni nişte actori rătăciţi şi nervoşi şi poate mai mult s-au mai puţin conştienţi de valoarea lor... Am lucrat şi cu domnul profesor Cojar, am lucrat şi cu Sandu Dabija, am lucrat şi cu Yuri Kordonsky care a făcut un minunat... Inimă de câine... Nu voi putea să fac dreptate în rândul regizorilor, îmi e puţin jenă în momentul ăsta pentru că nu îi pot aminti pe toţi. Noi, actorii, creăm multe nedreptăţi, aşa că, iată, n-am ieşi din rând…

O.Ş.-P.: Aţi făcut şi film şi televiziune. Sunt ele un mijloc de a creşte notorietatea actorului de teatru, ce sunt pentru Mircea Rusu filmul şi televiziunea?

M.R.: Aş începe cu Televiziunea pentru că am făcut foarte multe filme într-o vreme când nu erau alte televiziuni decât TVR. Am făcut seriale, filme, piese, tele-play-uri, spuneţi-le cum vreţi şi eram în centrul atenţiei acelor creatori de spectacole filmate pentru micul ecran. Sigur, a trecut vremea, lucrurile s-au mai schimbat, au apărut regizori noi, nu au mai fost producţii, ştim foarte bine, au apărut alte televiziuni. Oamenii din Televiziunea Română în loc să îţi vadă de drumul lor şi să îmbrăţişeze în continuare partea culturală a societăţii noastre, s-au luat la trântă cu alte televiziuni şi au început să intre în competiţie cu ei, cu talk-show-uri, cu discuţii despre politică… Politicul oferea bani pentru televiziune şi sigur că îşi luau partea leului… Eu cred în continuare că Televiziunea Română – TVR, ar trebui să îşi aplece atenţia către partea culturală a fiinţei omului, adică să nu intre în competiţie cu televiziunile comerciale .

O.Ş.-P.: Deci Televiziunea a fost un punct consistent în activitate, până la un moment dat... Dar filmul?

”Nu pot să spun că am fost un actor urmărit de regizorii de film”

M.R.: Nu am avut o relaţie prea fericită cu filmul românesc. Am jucat în filmele unor regizori foarte importanţi, de toate orientările ale unor regizori „de artă”... cum ar fi Daneliuc, Piţa sau Stere Gulea. Am jucat şi la cei cu intenţii eroice, ca Sergiu Nicolaescu şi aşa mai departe, dar nu pot să spun că am fost un actor urmărit de regizorii de film.

O.Ş.-P.: Aşadar teatrul este cel care rămâne firul roşu de-a lungul acestor 30 de ani, restul fiind perioade, etape sau momente.

M.R.: Ca să faci film trebuie să şi trăieşti în compania unor oameni din zona respectivă. Dacă nu te cunosc, nu te aleg neapărat... Seamănă şi cu teatrul puţin. Regizorii care nu cunosc neapărat trupa, o anumită zonă a actorilor, vorba lui Bibanu: „iau de deasupra”. Îi iau pe cei vizibili, îi iau pe cei pe care îi ştiu, pe cei pe care i-au văzut în ultimele două filme. N-am timp să caut, n-am timp să mă interesez. Dacă există... Meryl Streep pe aici pe la noi, am luat-o pe Meryl Streep, nu mai stau să mai caut şi pe altcineva…. Aşa e şi la teatru, din păcate. Am constatat din nou asta acum când invit regizori din afara teatrului – pentru că TNB nu are nici un regizor angajat – şi văd că ei se orientează, din păcate, către aceeaşi actori. Dar, de ce ? De ce nu l-am văzut, dacă nu a jucat 5 ani mai nimic, înseamnă că nu e cine ştie ce… Nu a jucat pentru că nu îi vedeţi… E un cerc vicios şi nu e neapărat adevărat, sunt mult mai mulţi actori buni în Teatrul Naţional decât cei pe care îi ştim drept capete de afiş.

O.Ş.-P.: Apropo de n-am timp... Ne-am întâlnit, de curând, într-un proiect de susţinere a poeziei româneşti Aplauze pentru poet, în care aţi recitat Arghezi, Blaga şi nu numai. Un proiect de promovare a poeziei, un proiect online. Ce rol mai poate juca poezia în lumea de azi şi respectiv care este relaţia lui Mircea Rusu cu poezia, acum, la acest moment alt carierei?

„Am căutat pe scenă toate trăirile pe care le pot avea oamenii între ei şi ei cu ei înşişi, am fost preocupat de lucrul acesta”

M.R.: Relaţia Mircea Rusu cu poezia a fost uşor asemănătoare cu aceea cu cinematografia. Am fost atât de absorbit, atât de preocupat de ce se întâmplă pe scena Teatrului Naţional şi nu numai – pentru că am jucat în mai toate teatrele din Bucureşti, invitat fiind de tot felul de regizori şi îi mulţumesc lui Dumnezeu încă o dată, pentru asta... Mi s-a părut că e foarte important să păstrez în continuare ce am învăţat la şcoală, adică să respect cu sfinţenie relaţia de pe scenă, relaţia dintre personaje, să caut locuri unde se dezvoltă actorul cu tot ce are el, cu tot bagajul lui emoţional, să caut texte în care să existe conflict, în care să existe comunicare, în care să existe ură, dragoste şi aşa mai departe. Am căutat pe scenă toate trăirile pe care le pot avea oamenii între ei şi ei cu ei înşişi, am fost preocupat de lucrul ăsta. Mi s-a părut că este o activitate unde lucrurile se întâmplă la cald. Pentru mine şi filmul şi recitatul au fost... o activitate uşor rece, adică uşor distantă faţă de relaţia interumană, care poate să crească, să se dezvolte, să fie extrem de interesantă. Bănuiam eu că foarte puţini oameni mai au răbdare în ziua de astăzi să mai asculte o poezie, să mai asculte un actor care spune o poezie, care poezie poate să le dezvolte un pic imaginaţia şi poate şi cultura, dacă îmi daţi voie. Lucrul pe scenă, preocuparea pentru transmiterea de flux energetic şi emoţional m-a prins mai mult decât alte domenii, precum spunerea de poezie sau rolurile în film.

O.Ş.-P.: În 2020 Mircea Rusu primea premiul UNITER pentru întreaga activitate. Cât de importante sunt premiile pentru un actor?

„Premiile sunt foarte bune, pentru că ne şi îndeamnă să continuăm această luptă”

M.R.: Cine spune că premiile nu sunt importante este ipocrit, exact ca o femeie care zice: „mie să nu-mi spui că sunt frumoasă”. Nu cred că există o femeie care să primească această apreciere şi pe care să o respingă cu toată sinceritatea. Sigur că unele circumstanţe pot fi sau nu neapărat, favorabile, dar nu există să nu-ţi placă. Aşa şi cu... un bărbat căruia îi spui că este deştept, aşa şi cu premiile. Nu cred că e cineva care spune pe mine nu mă interesează premiile. Ne interesează, mai ales dacă sunt şi câştigate pe merit, pentru că experienţa ne spune că nu absolut toate premiile pe care le primesc artiştii – ca să nu vorbim despre alte domenii – sunt cele meritate. Premiile sunt foarte bune pentru că ne şi îndeamnă să continuăm această luptă – că e o luptă până la urmă, aşa cum o căsnicie, după părerea mea, e o luptă între un bărbat şi o femeie, care sigur că poate să fie plăcută uneori, alteori mai puţin, dar tot o luptă, şi cine reuşeşte să prelungească această luptă are toate felicitările mele… Aşa şi cu teatrul, este o luptă, pentru că, în primul rând ne luptăm cu noi înşine, zi după zi, să fim mai buni, să fim mai performanţi, vrem ca dezvoltarea noastră artistică să fie una evidentă...

O.Ş.-P.: Dar avem nevoie şi de confirmări, avem nevoie de cineva care să ne spună... Şi aici revenim la pandemie, la teatrul online şi la cât de importantă este existenţa publicului şi reacţia lui, până la urmă...

M.R.: Sigur că da. În online mi s-a spus, uite, la Teatrul de Comedie am avut spectacolul Fierarii, transmis în direct online, şi m-am întâlnit cu domnul George Mihăiţă cu care joc pe scenă şi mi-a spun că am avut 700 de spectatori. Online 700? Păi noi avem sala mare cu 1000 de oameni când este plină, La Dineu cu proşti sau la Pădurea Spânzuraţilor, ce e aia 700 într-o ţară poate şi în afara ţării? Dacă 700 de privitori e un target pentru un spectacol de teatru, înseamnă că ceva nu e în regulă…

O.Ş.-P.: Pentru că am ajuns din nou la sala de spectacol, readuc în discuţie poziţia de director artistic al Teatrului Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti. Cum vedeţi mersul mai departe?

Ce credeţi că este esenţial să se întâmple în următorul an? Teatrul Naţional este prima scenă a ţării, dar e ar mai putea avea suplimentar pentru a susţine această poziţie, ce lipseşte din punct de vedere artistic? Actori, regizori, piese, montări... Ce ar putea să mai obţină sau să aducă nou Teatrul Naţional din Bucureşti?

M.R.: Voi începe cu o certitudine de a mea. Suntem prima scenă a ţării, dar nu există în România un loc unde să nu apară contestatarii. Exclus ! Si la Naţional la fel... Ce îi lipseşte? Îi lipseşte o echipă de regizori. în ultimii 20 de ani, din ce ştiu eu – 16 ani sigur, de când a fost instalat Caramitru –, Teatrul Naţional nu a avut regizori angajaţi. După părerea mea trebuie să fie angajaţi trei regizori. De ce spun trei? Pentru că probabil că trei e un număr bun plecând de la zero. Măcar trei, de ce? Pentru că trebuie să existe cineva dinăuntrul teatrului, cineva care îi cunoaşte pe toţi actorii, care să scormonească… Pentru că sunt 80 de actori, care sigur că nu sunt toţi la acelaşi nivel, nimeni nu are această pretenţie…

O.Ş.-P.: Dar sunt mai mult de cinci-zece nume importante...

„Trebuie cunoscuţi mai mulţi actori, trebuie folosiţi, trebuie încercaţi, trebuie să fie cineva din interiorul teatrului, care să stea aici, să îi vadă, să îi încerce...”

M.R.: Evident, evident. Trebuie cunoscuţi mai mulţi actori, trebuie folosiţi, trebuie încercaţi, trebuie să fie cineva din interiorul teatrului, care să stea aici, să îi vadă, să îi încerce...

O.Ş.-P.: ... să folosească potenţialul actoricesc...

M.R.: Sigur, îi încearcă o dată, de două ori şi vede... Dar de ce este înţepenit, de ce este inflexibil sau inflexibilă? Pentru că meseria asta de actor are ca principal motor... încrederea. Aşa cum spune Cehov, principala calitate a unui actor este încrederea în tine însuţi. Dacă nu o ai, eşti pierdut, iar încrederea se pierde în timp. Pentru că un an, doi, trei, nu este distribuit, nu este apreciat şi încrederea scade...

O.Ş.-P.: Şi se trasformă în frustrări...

M.R.: Evident, se transformă în frustrări, se transformă în cădere în alcool, în tot felul de neputinţe şi pe urmă apare şi o blazare care pluteşte în aer. Până la urmă, actorul spune... dacă nu aveţi nevoie de mine, nici eu nu am nevoie de voi... Eu trebuie să îmi asum soarta... linia mea de destin spune că nu pot fi un actor de primă mână... La revedere atunci, nici nu am de gând să mai stau mult printre voi...

O.Ş.-P.: Aşadar, regizorul angajat ar fi o soluţie...

M.R.: După părerea mea ar fi o soluţie pentru a resuscita trupa de actori din Teatrul Naţional.

O.Ş.-P.: În materie de actori, sunt deja nume mari angajaţi ai Teatrului Naţional sau şi ai Teatrului Naţional… Nu vorbim acum despre administraţie şi e este posibil în pragul anului 2022, vorbim despre ce crede Mircea Rusu că ar fi important pentru ca Teatrul Naţional, situat la km zero al României, să fie fără nici un fel de dubiu cea mai importantă scenă a ţării...

M.R.: Păi Teatrul Naţional este cea mai importantă scenă a ţării, pentru că dacă îmi spuneţi actori mai buni în ţară decât Rebengiuc, Mălăele, Manole iată, la fete, Emilia Popescu, Maia Morgenstern, care şi ea este actriţă a Teatrului Naţional... Oana Pellea, Mariana Mihuţ… Nu vreau dau toate numele, pentru că ele sunt de mai multă vreme şi se ştie că sunt din Teatrul Naţional. Spuneţi-mi dumneavoastră actriţe mai bune decât ele, mai sunt câteva, dar nu poate nimeni să conteste aceste nume... la băieţi, de asemenea. Horaţiu Mălăele este actorul Teatrului Naţional, Victor Rebengiuc, Marius Manole... Ce exemple să vă mai dau... Băieţi de tot felul, de vârstă mijlocie... Richard Bovnoczki, Potocean şi sunt atâţia şi atâţia. Avem şi tineri, l-am angajat pe unul dintre cei mai promiţători tineri actori, este angajat de o lună... se numeşte Andrei Huţuleac şi probabil vor mai urma.

O.Ş.-P.: Deci prezenţa unor regizori ai casei ar putea face ca acestor nume excepţionale să li se alăture şi alte nume care ar putea fi cunoscute...

M.R.: Am furat acest concept, această metodă, de la Teatrul Bulandra al anilor 70, când eu am deschis ochii în lumea teatrală. De la mine, de acolo de la Săcele de Braşov, am aflat că există trei-patru regizori ai Teatrul Bulandra, în frunte cu Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Valeriu Moisescu… Ce se întâmpla, se strângeau regizorii şi îşi împărţeau atribuţiile pentru a-i servi pe toţi actorii Teatrului Bulandra. De aceea, pe vremea aia au crescut acele vârfuri despre care se vorbeşte încă în ziua de astăzi...

O.Ş.-P.: Pentru că media era foarte sus...

M.R.: În frunte cu Caragiu şi cu Rebengiuc şi apoi Caramitru, Diaconu, Moţu Pitiş, Dan Nuţu şi aşa mai departe. Doamnele Gina Patrichi, Rodica Tapalagă sau Mariana Mihuţ... aceste uriaşe nume s-au dezvoltat împreună cu aceşti regizori uriaşi… Ei împărţeau lucrurile... A jucat Rebengiuc rol principal în piesa asta, va juca rol secundar în piesa următoare. Pentru că dincolo trebuie să apară Diaconu şi Caramitru şi aşa mai departe. Iar puzzle-ul ăsta era creat tocmai pentru a se dezvolta o trupă... De aceea marea trupă a Teatrului Bulandra a fost ce a fost atunci datorită acestor trei regizori...

O.Ş.-P.: O soluţie din 2022 încolo pentru Teatrul Naţional ar fi ridicarea echipei cu ajutorul unor regizori, pentru ca vârfurile să strălucească mai mult şi să aducă după ei alte vârfuri care există, dar sunt prea puţin cunoscute, prea puţin mediatizate... Apropiindu-ne de final, l-aş întreba pe Mircea Rusu în afara numelor pe care le-am pomenit deja, pe cine ar pune într-un comitet al zeilor teatrului românesc?

M.R.: Pe lângă cei pe care i-am rostit până acum şi faţă de care am şi obligaţii emoţionale... Amza Pellea, Ion Cojar şi aşa mai departe, aş vrea să nu uităm un actor excepţional care se numea George Constantin. Un alt actor desăvârşit era Fane Iordache. Ştefan Iordache era un actor care avea un magnet foarte mare, pe care îl purta undeva, un actor cu o forţă formidabilă, care îţi capta atenţia, privirea, fiinţa şi de la care nu puteai să îţi iei ochii, era fascinant... Ce să vă mai spun... Vă mai pot spune despre cei cu care am avut ocazia unică de a juca... V-am spus că norocul a fost deasupra capului meu mereu. Am jucat cu cei mai mari actori ai Teatrului Naţional, să nu încep să îi enumăr, cu Radu Beligan, cu nea Gigi Dinică, cu Ghiţă Cozorici, Mircea Albulescu, Ovidiu Iuliu Moldovan...

O.Ş.-P.: Ar fi un comitet foarte mare...

M.R.: Am jucat nu puţin cu ei. Pe vremea când am intrat eu în teatru, jucam în medie cam cinci spectacole pe săptămână şi eram alături de toţi aceşti, nici măcar nu erau actori, erau peste orice fel de clasificare a profesiei lor... erau magi. Iată că se aproprie Crăciunul acum... Am avut uriaşa ocazie să joc cu Olga Tudorache, care era un fel, de cum să-ţi spun, sfântă de pe pereţii bisericii... V-am spus că risc să fiu nedrept şi dacă cu cei care nu mai sunt printre noi am o oarecare libertate, pentru că nu mă voi întâlni cu ei mâine, cu ceilalţi îmi e şi mai greu...

O.Ş.-P.: Atunci hai să ne gândim la… Doamnele cu care Mircea Rusu a jucat, joacă, persoane importante ale teatrului românesc la acest moment.

M.R.: Vali Seciu îmi respira aerul sau eu pe al ei, nu ştiu cum să vă spun, uriaşă actriţă... Apoi sunt doamnele din generaţia mea, cu care am fost coleg la facultate sau la Piatra Neamţ, Maia Morgenstern şi Oana Pellea, dar şi toate actriţele din Teatrul Naţional cu care am bucuria să joc. Mi-e greu să fac aşa o „selecţionată” a lor, asta dintr-un soi de pudoare pe care sunt obligat să o am acum, mai ales de când funcţionez pe aici, prin birouri, dar şi pentru că încerc să fiu cât de cât un bărbat galant.

O.Ş.-P.: Alături de cine ar lupta Mircea Rusu acum pentru branşa actorilor şi regizorilor de teatru pentru branşa teatrului românesc? Pe cine şi-ar lua alături de el, ca să convingă „decizionalul” că acest domeniu merită să fie susţinut tot mai mult?

„Am momente când mă bate gândul să continui să păstoresc acest teatru căruia îi sunt extrem de dator şi căruia aş vrea să îi dau înapoi tot ce mi-a dat el mie!”

M.R.: Voi încerca să fiu la fel de abil, nu ştiu dacă voi reuşi. Voi încerca să nu dau nume, deoarece am momente când mă bate gândul să continui să păstoresc acest teatru căruia îi sunt extrem de dator şi căruia aş vrea să îi dau înapoi tot ce mi-a dat el mie. 32 de ani şi anii de dinainte, facultatea – pentru că eu am dat examen de admitere în Sala Atelier al Teatrului Naţional, care pe vremea aceea găzduia Institutul de Teatru. Puţini mai ştiu, dar după ce a fost cutremurul şi Teatrul Bulandra nu a mai putut să găzduiască această instituţie minunată, plămăditoare de talente, totul s-a mutat aici, în Teatrul Naţional şi iată că de câte ori intru în Sala Atelier, am aşa un… freamăt. Eu, acolo, în sala aia am intrat la Facultatea de teatru şi acolo, în sala aia am dat examen ca să intru în rândul actorilor Teatrului Naţional, fix în acelaşi loc. Era un semn pe podeaua Sălii Atelier, dar în urma reparaţiilor teatrului din ultima vreme, semnul acela, aşa ca nişte sepale de petale de floare, s-a dus… a fost o floare care mi-a purtat noroc.

O.Ş.-P.: Deci Mircea Rusu datorează ceva Teatrului Naţional şi intenţionează să-i ofere înapoi.

M.R.: Dacă aş avea această putere, aş face-o... Deşi, chiar şi din postura aceasta în care sunt, îmi vine câteodată să-mi iau câmpii şi să nu mai dau pe aici, pentru că sunt atâţia oameni care îmi cer câte ceva şi eu nu pot să le ofer… Plec acasă atât de învins în fiecare zi. Îmi dau seama că puterile mele sunt limitate în a satisface doleanţele tuturor. Şi, dacă nu eşti în stare, vorbesc eu cu mine însumi, dacă nu eşti în stare, de ce te mai duci, de ce te mai bagi. Fă lucruri pe care poţi să le controlezi.

O.Ş.-P.: Şi ce îşi răspunde Mircea Rusu într-un final?

M.R.: Şi Mircea Rusu, cum să spun, balansează între această stare şi cea pe care i-a cerut-o şi profesorul Ion Coja de pe patul de suferinţă, când mi-a spus, cu respiraţia anevoioasă: „Mircea, tu trebuie să fii directorul Teatrului Naţional”. Şi, am zis: „Dom profesor, nu-mi trebuie mie administraţie, habar n-am ce este ăla birou”. Şi a zis: „Nu uita ce ţi-am spus!”. Să fi fost glasul lui premonitoriu, nu ştiu, habar nu am să răspund.

O.Ş.-P.: Poate ne spune Moş Crăciun.

M.R.: Poate ne spune Moş Crăciun, da.