INTERVIU Actorul Mircea Albulescu, la 80 de ani: „Datoria tinerilor este să mă nege“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

La vârsta de 80 de ani, Mircea Albulescu spunea tinerilor actori că, înainte de a-i „desfiinţa“ pe predecesorii din generaţia de aur, „e cazul să aducă ceva mai bun în loc“.

  

Mircea Albulescu i-a indrumat cu drag pe studenţi, din 1985 până în 2005, cât a fost profesor la Universitatea de Teatru şi Film din Bucuresti. Actorul, pe care îl definesc rolurile dramatice, râde din tot sufletul, face glume şi se bucură când cei din jur îi înţeleg ironiile. Umorul ne însoţeşte aproape pe tot parcursul interviului. Părinţii, însă, sunt cei care îl emoţionează pe actor şi despre care povesteşte cu lacrimi în ochi. După ce se sting luminile, Mircea Albulescu iese din pielea personajelor, pentru a se întoarce la sine. 

„Adevărul”: Când urcaţi pe scenă, aveţi emoţii?

Cum să n-am? Cine nu are emoţii? Dumneavoastră, când veneaţi pe drum, ca să vorbiţi cu mine, n-aţi avut emoţii? „Aoleu, ce fac? Mă văd cu ăla... Îmi răspunde, nu-mi răspunde?“. Şi ai emoţii, nu atât pentru momentul respectiv, cât pentru rezultatul devenirii. Şi un strungar face o bucată de fier „să devină“ - din ce a fost înainte, o face să devină o piesă. Aşa se întâmplă şi cu noi, actorii. Devenim între oameni, pentru oameni, iar oamenii întotdeauna îţi dau emoţii. În fiecare seară, reacţia publicului este spontană. De trei, patru, cinci, unsprezece, douăsprezece ori, când spun ceva, poate râde. A treisprezecea oară, mă întreb: „Da’ de ce tace?Da’ de ce nu râde?“. 

Aţi colaborat cu Sergiu Nicoalescu în 11 dintre producţiile sale, printre care „Dacii“. „Mihai Viteazul“, „Nea Mărin Miliardar“, „Noi, cei din linia întâi“. Cum era regizorul?

Exact ca Nicolaescu. Nu era nici aşa, nici aşa. Când am făcut primul film, „Dacii“, producătorul filmului din partea franţuzească şateneatei Marie-José Nat au venit prin teatre, ca să vadă actorii români. Au ajuns şi la Teatrul de Comedie şi atunci, producătorul i-a spus lui Sergiu: „Ahile ăsta nu poate să lipsească din distribuţie“. Ahile eram eu. Şi aşa am început o lungă colaborare cu Sergiu Nicolaescu, până într-o joi, când colaborarea s-a copt. A fost ca para din păr: s-a copt şi a căzut jos. 

Amza Pellea, „un tip absolut minunat“

Spuneţi-mi şi despre colaborarea cu Şerban Marinescu, pentru „Cel mai iubit dintre pământeni“.

Acolo a fost o muncă îngrozitoare. La atelierele Spitalului Militar, unde se fac protezele, a durat o lună şi jumătate ca să-mi facă „ochiul“ ăla. „Ochiul“ se bagă într-o găvană goală, dar ochiul meu era la locul lui, aşa că au făcut o chestie care să vină pe deasupra. Sunt foarte mulţi conducători de proiect, nu zic „regizori“, care au un lucru foarte bine stabilit. Şerban Marinescu este unul dintre cei care ştiu foarte bine ce vor să facă, ce au de gând. 

image

   FOTO: Eduard Enea

Cum l-aţi cunoscut pe Amza Pellea?

În 1954, Facultatea de Teatru şi Facultatea de Film s-au comasat. Aşa a apărut în clasă Amza Pellea şi atunci s-a legat o prietenie între noi - o prietenie de lucru, de pescuit şi de vânătoare. Familia nu intra aici. Nu ne-am vizitat acasă decât de câteva ori, dar mergeam în fiecare săptămână la pescuit sau la vânătoare. Când voiam să stăm de vorbă, nu ziceam „hai să bem“, ci „hai să vorbim, având un pahar martor“. Era un tip absolut minunat.

Aţi făcut sacrificii pentru teatru?

Da, tot timpul facem sacrificii pentru teatru. „Hai să bem o bere“. „Nu pot, că am spectacol“. „Cum, măi? Am fost colegi de arhitectură, ne vedem după 13 ani. Am venit din Canada şi nu stau mult“. „Îmi pare rău, am spectacol“. Nu mă refer doar la acest caz, pentru că berea este un simbol. La urma urmei, actoria presupune o anumită disciplină. Seara, se mai adunau ai mei şi îmi ziceau să stau cu ei, iar eu le răspundeam: „Nu pot, că am spectacol“.

I-aţi dedicat fiului dumneavoatră poemul intitulat „Dar“. V-aţi dori să petreceţi mai mult timp împreună?

Foarte mult mi-aş dori. Are puţin timp pentru mine acum. Când era el mai mic, eu nu aveam timp pentru el. Acum el este mult mai mare şi mai important decât mine. Mă bucur că are mai mult timp pentru el şi ale lui. Are şi un băiat, care o să împlinească 11 ani. 

Sunt cuvinte care cer neapărat să se căsătorească. Şi atunci, eu, din când în când, le ajut. În general, scriu pe marginea colii A4.

Mai scrieţi versuri?

„Ultimele noduri“ e cea mai recentă carte. Cealaltă este la tipografie. 

Iubeşte toate rolurile, în egală măsură

De ce scrieţi?

De nevoie. Sunt cuvinte care cer neapărat să se căsătorească. Şi atunci, eu, din când în când, le ajut. În general, scriu pe marginea colii A4. Uneori, după ce le revăd, acele mici cuvinte cer dreptul la viaţă în continuare, şi de aceea, le pun unul lângă altul.

Aveţi un rol pe care îl îndrăgiţi foarte mult?

Toate rolurile le-am îndrăgit foare mult. Când vine vorba de roluri, sunt un poligam.

Şi nu aveţi un rol despre care să spuneţi: „îmi este cel mai drag“?

Bineînţeles că nu. Am roluri care mi-au fost dintre cele mai grele. Sunt personaje pe care le-am jucat în spectacol şi care erau de-a dreptul „cocoşitoare“. Abia ieşeai de sub ele. Un astfel de exemplu a fost spectacolul „Danton“ de Camil Petrescu. Anul ăsta, dacă ar fi trăit, Camil Petrescu ar fi împlinit 100 de ani. Spectacolul dura peste cinci ore. Cunoaşteţi expresia lui Nicolae Ceauşescu: „Tovarăşi, să facem totul să terminăm spectacolul azi“? Să nu ţină şi mâine! A fost un spectacol foarte lung, foarte bun şi foarte frumos. Tot teatrul muncea acolo.

image

  FOTO: Eduard Enea

Ce aveţi în comun cu Alexei Karenin, de pildă?

Sentimentul că femeile mă trădează. La noi, în actorie, este o vorbă: „dar dacă“ şi condiţia dată. Dacă tu, Ionescu, eşti distribuit şi joci rolul Popescu, ajungi să te întrebi: „dar dacă aş fi Popescu?“, „şi în ce condiţie acţionează Popescu?“. Replică, nu replică, priveşte, tace, suferă, se bucură… În momentul în care condiţia este dată de regizor şi de text,îţi pui problema: „dar dacă aş fi eu ăla?“. 

Am roluri care mi-au fost dintre cele mai grele. Sunt personaje pe care le-am jucat în spectacol şi care erau de-a dreptul «cocoşitoare». Abia ieşeai de sub ele. Un astfel de exemplu a fost spectacolul „Danton“ de Camil Petrescu.

Desprinderea de personaje

Cum rezolvaţi problema?

De fapt, problema este alta: sunt luni de zile în care te căzneşti să intri în pielea personajului, cum se spune, adică să ştii care îi sunt ticurile, cum se comportă el– după părerea ta - , dar când se termină spectacolul, cum ieşi de acolo, de unde ai intrat? Şi asta este o adevărată problemă pentru mulţi dintre noi. După ce terminăm spectacolul, nu ne aruncăm pantofii din picioare şi ieşim afară. Trebuie să mă regăsesc pe mine, cu problemele mele, cu nevasta bolnavă, cu băiatul care nu se simte bine, cu ăla mare care a luat nota trei la nu ştiu ce. Ai probleme care oricare alt om din lumea asta, pe care trebuie să le îngropi undeva, în adâncul sufletului. Ele nu pot dispărea, sunt undeva. În acest caz, cum te întorci la tinea ta? Nu e sinea sa. E tinea ta. Adesea, ieşi mai uşor, alteori ieşi mai greu. Sunt cazuri de actori care au rămas cu ticurile unui personaj, care i-a marcat foarte multă vreme, ca să nu spun toată viaţa. 

V-a marcat vreun personaj?

 Nu. Am avut noroc, m-a ajutat Dumnezeu să pot ieşi din personaje. E adevărat că cere un timp să-ţi aduci aminte cum te cheamă, să-ţi aminteşti unde e nevasta, ce face copilul, ce datorii ai. Viaţa astalaltă are prea puţine în comun cu viaţa aia, adevărată. 

Ce îmi puteţi spune despre rolul lui Socrate din „Comedia norilor“, după Aristofan?

Ei na... N-am făcut decât Liceul „Sf. Andrei“, Şcoala Medie de Arhitectură şi Facultatea de Teatru. Nu pot să vorbesc despre Socrate în toată libertatea. Pot să spun părerea mea şi cred că nu interesează pe nimeni. E un personaj, într-o piesă. Important este să vadă lumea şi să râză, că pentru o comedie de asta a dat banii, ca să râză.

M-a ajutat Dumnezeu să pot ieşi din personaje. E adevărat că cere un timp să-ţi aduci aminte cum te cheamă, să-ţi aminteşti unde e nevasta, ce face copilul, ce datorii ai.

Aţi fost profesor la Universitatea de Teatru şi Film din Bucureşti. Vă plăcea să îi îndrumaţi pe studenţi?

Cum să nu? Mie îmi place să vorbesc cu dumneata. Dacă nu-mi plăcea, nu intrai aici. E o luptă teribilă, pentru că studentul la actorie cu cât e mai talentat, cu atât e mai al dracului. „Nu-mi spui mie ce trebuie să fac“. „Lasă că ştiu eu mai bine“. Nu vreau ca studentul să fie ca mine, pentru că asta e cea mai mare tâmpenie pe care un om de la catedră ar putea să o dorească. Dar este important ca studentul să ajungă la el, să descopere unde este el de-adevăratelea. Trebuie să îl îndemni să nu se mulţumească cu sine. 

Pe scenă, trebuie „să se întâmple ceva viu“

Ce înseamnă să nu se mulţumească cu sine?

Nimic nu e mai periculos, în special pentru cine face comedie, decât succesul. Dacă joacă toate rolurile la fel, pentru că aşa îi place publicului, e păcat, în primul rând, pentru el. Se mecanizează şi poate să fie robul unui şablon. „Mergem să-l vedem pe actorul x“. Unii se gândesc: „Bine, dar l-am mai văzut, face la fel“.Şi în acest „la fel“ există nuanţe pe care actorul le caută, le inventează, şi cu ele te captează. De fapt, nici viaţa nu poate fi la fel în fiecare zi. Dacă un om spune că zilele sunt la fel, înseamnă că nu e în viaţă.

image

Credeţi în teatrul independent?

Cred că orice formă de teatru este bună. Credeţi într-o sămânţă nouă care e pusă într-un pământ nou şi care o să scoată o floare nouă? Dreptul de a încerca este suveran. Acolo se află izvorul surprizelor minunate. „Cum i-a dat, dom’le, prin cap să facă chestia asta?“. „I-a dat“. Şi aici se formează două păreri. Unul zice: „E o prostie, nu-ţi dai seama?“. Altul spune: „Formidabil. Vezi că se poate şi aşa?“. Spectacolele aflate sub semnul lui „vezi că se poate şi aşa?“ au, desigur, la bază, în multe cazuri, şi o consideraţie de ordin financiar. Nu putem să facem spectacolul într-o sală în care să fie décor şi trapă, dar ne vedem într-un colţ cu trei căldări şi cu o mătură. Dacă ai putut să mă păcăleşti să cred că aia este viaţă, nu ca în viaţă, atunci e foarte bine. Aici este o mare deosebire, pe care o ştiu de la profesorii mei. Nu trebuie să fie ca în viaţă, pentru că asta ştiu cum e, ci să fie viaţă, să aibă credibilitatea faptului viu. Să se întâmple ceva viu. Şi „foarte răul“ poate fi viu. Îţi spui: „nu m-am gândit că poate să fie chiar atât de rău“.

Cred că orice formă de teatru este bună. (...) Dreptul de a încerca este suveran. Acolo se află izvorul surprizelor minunate.

Cum colaboraţi cu tinerii actori?

Colaborez foarte bine. Totul e ca ei. Datoria lor numărul unu, care a fost şi a mea, la vremea mea, este să mă nege. Tot ce e deasupra ta şi înaintea ta – şi în teatru, dar şi în ziaristică – trebuie negat cu putere, dar cu o singură condiţie: să pui ceva mai bun în loc. 

Aţi luat anumiţi actori drept modele?

N-am avut modele. Am făcut comparaţii. Poţi să îl iei şi ca model şi să cauţi să fii ca el. Există şi această metodă de lucru: „hai să fiu ca el“ -„sunt ca el“ -„hai să fiu mai bun ca el“. Dacă mă ajută Dumnezeu şi regizorul şi textul, pot să-l depăşesc. Dar crezi că el se lasă? Lupta pentru mai bine şi către mai bine este cheia succesului. Câtă vreme eşti singur la putere, nu mai lupţi, că n-ai cu cine şi n-ai pentru ce. În momentul când simţi respiraţia caldă a concurentului, spui:„hai să mai băgăm puţină benzină sau să facem ceva, altceva“. La noi există această posibilitate fericită de a birui, făcând şi altceva. Şi chirurgia este o îndeletnicire, unde se mai inventează câte ceva. Nu mai leagă aşa, leagă altfel şi îţi poate spune că este metoda lui cutare sau a lui cutare. Şi în medicină şi la noi există un lucru formidabil: scopul nostru este viaţa. Medicul se luptă ca pacientul lui să se întoarcă la viaţă. Pentru actor, este la fel de incitant să aducă publicul la viaţă: să îl facă să râdă sau să plângă.

Cum ştiţi că aţi adus publicul la viaţă?

Hai să spun asta, chiar dacă am mai spus-o, dar s-o spun şi în „Adevărul“. Pe vremuri, prin 1920-1930, doamnele purtau o mică poşetă, care avea un clip.Acolo încăpeau doar rujul şi batista. Când desfăceau poşeta, se auzea: „pâc“. Când ave loc momentul dramatic, desfăceau poşeta şi căutau batista. Reuşeam să le facem să plângă. Ce căutăm noi? O lacrimă. Lacrima este o măsură extraordinară pentru actorie. Simţi când e linişte în sală şi când încep poşetele. Acum nu mai sunt poşetele, acum se aude nasul. Îşi trage nasul şi este un semn bun pentru dramă. La comedie nu contează, că acolo trebuie să râză. Odată, s-a ridica un spectator din primul rând şi a strigat: „Opriţi-vă, fir-aţi ai dracului, că mor de râs!“.Ne întrebam ce să facem: săne oprim sau să mergem mai departe?

V-aţi oprit?

Nu, am preferat să moară.

N-am avut modele. Am făcut comparaţii. Poţi să îl iei şi ca model şi să cauţi să fii ca el. Există şi această metodă de lucru: «hai să fiu ca el - sunt ca el - hai să fiu mai bun ca el».

Pentru că aţi adus vorba de comedie… Personajul Take Farfuridi v-a fost simpatic? 

Cum să nu-mi fie simpatic? Altfel nici nu-l mai jucam. Mi-a plăcut foarte mult. Eu nu prea am jucat Caragiale, din cauză că eram mai cu eroii, mai cu tragediile, mai cu Danton.  Caragiale este atât de cunoscut, încât publicul din sală spune replicile odată cu tine. Asta e bine. Dar vezi apoi că şi joacă cu tine. Şi atunci, jocul tău şi imaginea ta despre personajse întâmplă să nu se suprapună, să nu aibă acelaşi contur cu imaginea pe care şi-o formează spectatorul. 

Ce rol are actorul în societate?

Rolul lui e foarte mare. Că nu îi iese întotdeaua, este altceva. Este ca în cazul actoriei cu  public. Uneori, actorul poate să influenţeze în bine, alteori, poate să fie un exemplu prost. De aceea, în general, când ai în faţă de la cincizeci, până la o sută sau o mie de persoane, trebuie să fii foarte atent în ceea ce faci, ca nu cumva să te ia drept model. Modelele rele sunt bune numai dacă ai tăria să le combaţi. 

image

„O copilărie frumoasă“

Aţi urmat şcoala primară în cadrul Liceului „Sf. Andrei“ din Bucureşti, unde se vorbea germană. V-a ajutat mai departe disciplina nemţească?

Primii ani de şcoală te obişnuiec cu o anumită atitudine, cu o anumită atmosferă şi, în cazul de faţă, fiind vorba de nemţi, cu o anumită rigoare. Erau două şcoli, unde se vorbea germană: „Sf. Iosif“ şi „Sf. Andrei“. Eu am fost la „Sf. Andrei“ din clasa I până în clasa a III-a, când a venit reforma învăţământului. Din clasa a III-a, am sărit mai sus cu un an, fapt pentru care am cu un an mai puţin de şcoală, ceea ce se simte, bineînţeles. Mai târziu, am făcut Şcoala Medie de Arhitectură şi am ieşit conductor arhitect cu diplomă. Aveam voie să construiesc şi să proiectez numai în mediul rural. Acum s-a schimbat şi ai voie oriunde. 

Sunt câteva persoane pe lumea asta, ca mama şi tata, despre care îmi place să vorbesc mereu la prezent. Nu vreau să spun «a fost“, pentru că atâta vreme cât eu «mi-s», înseamnă că şi dânşii «îs». «S»-ul ăla ne uneşte, ne face să vorbim la prezent mereu despre noi şi ai noştri.

V-aţi îndreptat spre teatru apoi.

O fată. 

O fată?

Ea era la teatru, la Ateneul Popular „Ana Ipătescu“.Eu m-am dus după dânsa. La dansuri era prea multă transpiraţie, la cor trebuia să stai cu coatele strânse, că erai între mulţi oameni... Într-o zi, o doamnă mi-a spus: „vino, măi băiete, aici, la teatru“. Aşa am început să fac figuraţie prin mai multe teatre, după care, în 1952, m-am apucat de Facultatea de Teatru, pe care am terminat-o în 1956.

Din perioada copilăriei mai aveţi amintiri?

Cine nu are amintiri? Mi-a cumpărat tata o bicicletă cu două roţi laterale, mică, cam cât eram eu. Aveam şase ani. Voiam să merg cu bicicleta şi trăgeam de ghidon. Bineînţeles că ridicam roata din faţă, rămâneam pe roţile din spate, care plecau de sub mine, şi cădeam pe spate. Făceam ditamai cucuiul în cap. Mama venea repede cu un cuţit mare, pe care mi-l punea pe cucuiul care se retrăgea încet. Lama era rece. Când vedeam cuţitul, credeam că vrea să-mi taie cucuiul. Nu urlam de durerea de cap, ci din cauza cuţitului. Am avut o copilărie foarte frumoasă. Tata a fost muzician, dirijor de fanfară militară. S-a născut într-o familie de ţărani, cu trei fete şi doi băieţi. Cel mai mic era tata. Şi pentru că părinţii n-au mai putut să-l ţină la şcoală, l-au trimis cu caprele. Când a făcut 8 ani, un neam de la Piteşti l-a dus pe tata la Regiment. A făcut acolo şcoala primară şi liceul. A făcut, apoi, Conservatorul, după care a ajuns dirijorul fanfarei Regimentului. Asta a făcut armata pentru un copil sărac. Era un om care ştia foarte bine unde este susul şi unde este josul vieţii. Da... hai să vorbim despre altceva.

Câtă vreme eşti de-al meu, eşti odată cu mine. Când nu voi mai fi eu, poate că cineva va voi să-mi ia făptura psihică şi să o poarte cu făptura-i, în gând, mai departe.

Despre mama dumneavoastră?

Mama era o femeie superbă, a chemat-o Tempinski.Se trăgea dintr-un neam de polonezi, de undeva de pe lângă Timişoara. Vorbea prost româneşte. Vorbea cu prietenele ei ungureşte, fireşte. Pe mine nu m-a învăţat nicio vorbă ungureşte. Am întrebat-o mai târziu de ce nu m-a învăţat, şi mi-a răspuns: „să nu zică taică-tu că vorbeşti cu mine ungureşte şi că el nu înţelege“. O să vă spun o poveste. Eu şi mama ne întorceam de la Sinaia. După ce ne-am urcat în maşină, mi-a zis: „Am să-ţi spun ceva important“. „Mamă, stai să trecem de serpentine şi apoi, spre Ploieşti, e un drum lung, lung, lung şi-mi spui tot“. Trecem de serpentine. Ea n-a spus niciun cuvânt până atunci. Apoi, a început să-mi spună cel mai important lucru din viaţa ei, în ungureşte. N-am înţeles nimic. Şi nici n-am avut curaj să o întreb, pentru că ea era atât de pornită pe dăruirea asta să-mi spună ceva ce n-a spus nimănui, încât mi-a spus în limba ei maternă. S-a terminat, şi după o vreme, m-a întrebat: „Ai înţeles?“. Ea plângea. Bineînţeles, plângeam şi eu. I-am răspuns: „Sigur că am înţeles“. Cum să-i spun că n-am înţeles? 

După ceva vreme, n-aţi mai întrebat-o?

N-am întrebat nimic. Ce să-i spun? Iartă-mă, n-am înţeles, pentru că vorbeai o altă limbă. Îi făceam o rană îngrozitoare. Era în transă când vorbea. Eu eram la volan, iar ea zicea şi zicea. Vorbea din suflet. Sunt câteva persoane pe lumea asta, ca mama şi tata, despre care îmi place să vorbesc mereu la prezent. Nu vreau să spun „a fost“, pentru că atâta vreme cât eu mi-s, înseamnă că şi dânşii îs. „S“-ul ăla ne uneşte, ne face să vorbim la prezent mereu despre noi şi ai noştri. Câtă vreme eşti de-al meu, eşti odată cu mine. Când nu voi mai fi eu, poate că cineva va voi să-mi ia făptura psihică şi să o poarte cu făptura-i, în gând, mai departe.

Numele: Iorgu Constantin Albulescu În viaţa de zi cu zi este Mircea Albulescu - numele ales de mama sa.

Data şi locul naşterii: 4 octombrie 1934, Bucureşti

Studiile şi cariera: A absolvit Şcoala Medie de Arhitectură în 1952 şi Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1956.

-A jucat în numeroase spectacole de teatru, printre care: „Danton“ (1974), în regia lui Horea Popescu, „O scrisoare pierdută“ (1999), în regia lui Alexandru Tocilescu, „Anna Karenina“ (2003), în regia lui Alice Barb, „Livada de vişini“ (2010), în regia lui Felix Alexa. 

-A interpretat roluri în filme precum „Dacii“ (1967),„Mihai Viteazul“ (1971), „Nea Mărin Miliardar“ (1979) şi „Noi, cei din linia întâi“ (1986), toate regizate de Sergiu Nicolaescu; „Cel mai iubit dintre pământeni“ (1993) de Şerban Marinescu şi „Tinereţe fără bătrâneţe“ (2006)  de Francis Ford Coppola.

-Este autor de versuri şi proză scurtă, membru al Uniunii Ziariştilor şi doctor în arte. În perioada 1985-2005, a fost profesor la Universitatea de Teatru şi Film din Bucureşti.  

Locuieşte în: Bucureşti

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite