INTERVIU Actorul George Mihăiţă: „Îmi era jenă că joc în «B.D.»“

George Mihăiţă rememorează aventura cinematografică din filmul „Reconstituirea“ şi se consideră mai mândru de spectacolele de varietăţi, decât de rolul din seria de comedie „Brigada Diverse“.

George Mihăiţă este într-o uşoară stare de agitaţie. Tocmai a primit un telefon de acasă, mezinul familiei s-a lovit la picior. „Ştiţi cum sunt copiii, tot timpul se lovesc la fotbal. Cică s-ar putea să fie rupt.“ Ar trebui să se ducă la spital, dar ne ţine pe loc. „Terminăm aici şi apoi mă duc.“ Au trecut anii şi peste Mihăiţă, nu mai aduce deloc cu tânărul cu zâmbet ştrengăresc ce apărea pe coperţile revistelor pentru adolescenţi. Este cumva complicat să-l înţelegi complet pe acest om, care-ţi spune că şi astăzi încearcă să „prelungească adolescenţa“, să-l legi de celebra secvenţă din finalul peliculei „Reconstituirea“, de poantele de la televiziune, ce-l aveau în prim-plan, de spectacolele de teatru şi de varietăţi. Şi, după 1990, de destinele uneia dintre cele mai iubite reviste din istoria presei româneşti, „Salut“, în ale cărei pagini apăreau, număr de număr, titluri de tipul: „A fost superb, dar după atâta şampanie am rămas însărcinată“, „Libertatea mea s-a terminat în apartamentul lui“, sau „Am fost călugăriţă şi tot ceea ce-mi doresc este doar un copil însămânţat artificial“. George Mihăiţă pare şi el confuz în relaţia cu propriul destin. Drept dovadă, acest final de interviu, imposibil de transcris în paginile ziarului, în care interlocutorul se întreabă naiv, fiindu-i amintită o secvenţă notorie din viaţa sa: „Am făcut eu asta?!“.

„Weekend Adevărul“: Aş propune să începem mai abrupt. De la o autocaracterizare, pe care aţi oferit-o într-un interviu anterior: „Eram bufonul clasei“. Cum adică, domnule Mihăiţă?

George Mihăiţă: Păi, stăteam în ultimul rând. În spatele meu era cuierul cu haine, scoteam mâna printr-o mânecă şi o ridicam la lecţie, ieşeam la tablă în pantofii cu toc ai colegei mele de bancă. Foarte multe poante erau spontane, sau completări la ce spunea profesoara. Îngânam profesorii într-un anume fel.

De unde atracţia asta spre comic? Ce-mi spuneţi îmi aminteşte de micile poante vizuale din filmul comic mut.

Te naşti cu atracţia asta. Se spune că talentul nu ţi-l dă nimeni. Nu cred să-mi fi dat seama de talentul ăsta înainte să merg la şcoală. După, urmăream reacţiile profesorilor şi ale colegilor. Râdeau cu toţii în hohote. Oricum, ei au fost şi primii care m-au îndemnat să merg la Teatru.

Când se întâmpla asta?

Păi, prin clasa a şaptea, a opta activam deja la Casa de Cultură din Moreni, oraşul meu natal, ca actor, să spun aşa. Mergeam în deplasări prin judeţ, cu monoloage. Să ştiţi că se bucurau de mare succes. Tot atunci am învăţat să cânt la acordeon. Pe urmă am fost dat la Şcoala de muzică din Ploieşti, la flaut.

Şi cum se împăca flautul cu latura comică?

Nu se împăcau.

Dar cine a avut ideea, tata sau mama?

Amândoi. Ce să-i faci? Tata era mecanic auto, iar mama vindea pâine. Nu prea aveau ei habar cu ce se mănâncă arta. Dar mă văzuseră că mă descurcam la acordeon, că am talent. Voiau să urmez o şcoală profesionistă. Aşa am ajuns la Ploieşti.

Cât aţi stat în Ploieşti?

Un an şi ceva. Nu s-a legat nimic de mine. Nici oraşul, nici flautul. Două lucruri îmi mai amintesc de atunci. Că l-am văzut pe Toma Caragiu şi am devenit, instantaneu, admirator al său pe viaţă. Şi, al doilea lucru, că m-am îndrăgostit de fata gazdei la Ploieşti, care avea un iubit.

Şi cum a decurs relaţia asta?

Mai mult dinspre partea mea.

Cu final fericit sau nefericit?

O aşteptam seara în poartă şi ea venea cu altul. Ce zici, mă... Eram copil. N-am avut nici curajul să-i spun că o iubesc.

Ce s-a întâmplat când s-a terminat aventura „Ploieşti“?

M-am întors la Moreni, la o şcoală normală. Eram atât de în urmă... La Şcoala la Muzică se făceau o treime din orele de matematică normale, ca să-ţi dau un singur exemplu. Aşa că, atunci când am revenit, eram mult în urmă. Noroc că modul meu de a fi, un clovn, m-a ajutat enorm, chiar şi la notele primite.

Cum v-a ajutat?

Uite, spre exemplu, profesorul de filosofie era burlac şi mă duceam să-i fac curat acasă. În timpul orei lui.

Din proprie iniţiativă?

Eram simpatic. Ziceau profesorii: „Uite, prostuţul ăsta... Hai, mă, să-l trecem clasa“.

Dar ca elev, per ansamblu, cum eraţi?

Erau materii de care eram foarte ataşat. Spre exemplu, mă îndrăgostisem de latină. Am şi dat Bac-ul la limba latină. Îmi plăcea româna, îmi plăcea rusa, unde şi aveam o profesoară foarte specială. Partea de „real“, cum se spune, nu mi-a plăcut niciodată. Dar recunosc că am fost ajutat să nu rămân corigent sau repetent de partea artistică.

„Eram eu cu Mircea Diaconu“

Dar, revin totuşi, cum v-aţi dat seama că aveţi talentul ăsta spre comedie? Adică, făceaţi o glumă şi observaţi reacţiile de amuzament ale celorlalţi, sau cum?

Sigur că da. Colegii şi profesorii erau spectatorii mei. Dacă-i vedeai pe profesori cum râdeau şi pe urmă îmi puneau un 3... Cu acelaşi zâmbet! „Hai mă, să-l lăsăm corigent chiar pe actorul nostru, pe clovnul nostru? Păi, cine ne mai face să râdem, dacă-l picăm clasa?“

Haideţi să vorbim despre cum aţi ajuns la Facultatea de Teatru din Bucureşti.

Păi, prima oară am căzut la examen. Şi apoi s-a întâmplat ceva ciudat, destul de rar. Am primit o scrisoare acasă, în care îmi spuneau că au rămas câteva locuri goale. Probabil că rămăseseră totuşi cu un fel de impresie bună cei din comisia de examinare.

În ce a constat proba?

Recital de poezie, citire la prima vedere a unui text, improvizaţie pe muzică şi monolog.

Aţi reuşit să intraţi în toamnă?

Nu, am căzut din nou, cu brio. Am rămas elev la Şcoala Populară de Arte din Bucureşti. Apoi, am încercat din nou şi am intrat. Ultimul sau penultimul. Eram eu şi cu Mircea Diaconu. Nu mai ştiu care dintre noi era ultimul şi care penultimul. Nici nu mai contează. Ce mi-e locul 15, ce mi-e 16. 

Şi aţi ajuns la clasa doamnei Sanda Manu.

Din fericire. Doamna Sanda Manu a avut o răbdare incredibilă cu noi şi o bucurie să ne împărtăşească din ce ştia ea. Un mare profesionist. Ne chema duminica acasă la ea, în ziua în care trebuia să fie liberă, şi făceam cursuri. Atâta pasiune avea pentru meserie. M-a ajutat foarte mult. În mare parte, devenirea mea i-o datorez Sandei Manu, care a văzut în mine acel bulgăraş teatral şi l-a dezvoltat. M-a îndrumat către muncă şi
seriozitate.

Dar cum s-au împăcat munca şi seriozitatea cu felul dumneavoastră de a fi, cel despre care vorbeam mai devreme, tot timpul pus pe poante, clovnul clasei...

Am început să-mi dozez ieşirile. Să fiu mai puţin actor în viaţa de zi cu zi şi să-mi canalizez munca, în aşa fel încât comicul să nu apară peste tot, ci doar pe scenă sau în film, pe ecran. Ţin minte că am primit o diplomă de la doamna Sanda Manu. O mare actriţă, Eugenia Popovici, care era în juriu, îmi scrisese: „Talentul e o floare rară. Şi băiatul acesta a venit cu un buchet“. Câteva complimente importante am primit la viaţa mea. Acesta a fost primul mare compliment pe care l-am primit la viaţa mea. Al doilea a fost odată cu trecerea în anul al II-lea şi experienţa cu Lucian Pintilie. ;

Colegii şi profesorii erau spectatorii mei. Dacă-i vedeai pe profesori cum râdeau şi pe urmă îmi puneau un 3... Cu acelaşi zâmbet! «Hai, mă, să-l lăsăm corigent chiar pe actorul nostru?»

„Nu-mi dădeam seama cât de important era ceea ce făceam cu Pintilie“

În filmul „Reconstituirea“

Cum aţi ajuns la preselecţie pentru „Reconstituirea“?

Am dat probe cu Pintilie la Sinaia, puţin mai sus de gară. Locul se vede, mă opresc şi acum, când trec prin zonă, şi-mi dau seama câte mutaţii geografice se petrec, doar privind locul acela. S-a dus terenul la vale, nu mai seamănă deloc cu locul unde am dat eu probe... Dar, să revin. Am dat mai mulţi probe. Ne-au dat scenariul să-l citim. În dreptul rolului meu era scris „Virgil Ogăşanu sau Sebastian Papaiani“. Aşa am primit scenariul.

Să înţeleg că Pintilie scrisese scenariul având deja în minte actorii aceştia?

Nu. Eu cred că, în caz că nu găsea ce şi-ar fi dorit, erau primii pe listă. Am dat probele şi am primit o scrisoare acasă, în care nu era specificat dacă am luat sau nu proba, dar ne zicea ca, peste vară, să nu ne tundem şi să nu ne bronzăm. Probabil mai căutau şi pe alţii. Am filmat, dar nu-mi dădeam seama cât de important era ceea ce făceam. Ţin minte că i-am spus lui Pintilie: „După ce terminăm, poate aveţi şi un film în care să simt şi eu că mă remarc“.

Superb...

Da, şi Pintilie, ca un părinte, mi-a zis: „Stai să vezi premiera“.

Aţi mai avut ceva de aşteptat cu premiera...

Da, a fost direct interzis. L-au pus la „Luceafărul“ fără afişe! S-au spart geamuri în haosul acela, toată lumea voia să-l vadă. Păi, când tovarăşii din conducere au vizionat filmul, unul dintre ei a spus că această peliculă ar trebui închisă într-o cameră şi înghiţită cheia. Ceauşescu i-a dat drumul. Noroc că era în perioada lui de deschidere, aşa.

„De ce-ai dat, mă? De ce-ai dat?“

Este adevărat mitul despre regizorul Pintilie, extrem de aspru cu actorii?

Dacă nu răspundeai comenzilor. Pe atunci, şi el era mai tânăr şi mai răbdător, mai dornic să facă ceva ieşit din comun. Îl vedeai însă că e special, că are lumea lui şi că te duce acolo. Era de o rigurozitate ieşită din comun. Spre exemplu, eu clipeam de cinci ori, să zicem. Îmi spunea: „Nu, clipeşte de trei ori“. Clipeam de trei ori şi-mi dădeam seama că-mi dădea o stare mai bună dacă făceam cum a zis el. Până acolo mergea. În plus, avea ABC-ul cinematografiei, ştia meserie. Un vizionar.

Cum vi se pare că o întreagă generaţie vă identifică mai ales cu secvenţa din finalul „Reconstituirii“?

„De ce-ai dat, mă? De ce-ai dat? Da’ asta ce mama dracului e, mă?“ Da, stătea pe buzele tuturor românilor. Intrase în cultura orală. Şi mă bucur că, în 2008, la 40 de ani de când fusese filmat, mai mulţi cronicari de film, de toate vârstele, l-au votat cel mai bun film românesc. Bucurie mai mare pentru un actor nu cred că există.

„În teatru am fost mai bine servit“

Dar cum vi se pare, şi vă întreb asta ca persoană implicată în fenomen, că au trebuit să treacă zeci de ani de la acest film ca să apară o altă producţie românească demnă de a fi menţionată într-un top? Nu e decalajul prea mare?

Au încercat câţiva. Şi Dan Piţa, şi Daneliuc... Dar, într-adevăr, nimic la nivelul acela. Pentru că se degrada şi societatea, pe măsura trecerii anilor. Se vedea în filme asta. Pe teatru s-a mai scăpat, pentru că ne-au ajutat marii dramaturgi. Era şi un „dolce far niente“, suntem bine, ne relaxăm...

Cum v-a ajutat, pe termen lung, rolul din „Reconstituirea“? Aţi primit oferte, scenarii, vi s-au deschis uşi?

Sigur că a fost un reper. Dar, din păcate, la mine nu a fost cazul. Păi, pentru mine, au urmat roluri tare uşurele... Dar, să ştii, rolul din „Reconstituirea“, alături de cel din ultimul film, cel din „Undeva la Palilula“, mă mulţumesc. Sunt mulţumit de cariera mea din film. Şi sunt bucuros că am reuşit, la 60 şi ceva de ani, să mai fac un rol despre care să se vorbească. Dar consider teatrul adevăratul generator de satisfacţii. Cum să-ţi spun... În teatru am fost mai bine servit decât în film.

Spuneaţi, într-un interviu anterior, că „meseria de teatru e sub meseria de actor de succes“. Cum e meseria de actor de succes?

Se reflectă prin cronici, prin recunoaşterea pe stradă.

Contează mult recunoaşterea aceasta?

Cine spune că nu contează, înseamnă că nu are succes. Am stat în jurul oamenilor de succes, îi vezi cum caută publicul peste tot, şi în sală, dar şi pe stradă. Noi jucăm pentru o sală. Sigur că a doua zi ai vrea să ieşi din sală, să le vezi reacţia spectatorilor direct în stradă.

Să ieşi din rolul de actor...

Exact! Să vezi dacă ceea ce ai reuşit tu, şi crezi că-i foarte bine, a pătruns în ei. Păi, la Edinburgh, când am văzut că un spectator a venit să-mi pupe mâna, după ce văzuse „Revizorul“... Văzusem asta la Amza Pellea, pe stradă. A fost o legătură divină pentru mine. O leg automat de pupatul mâinii preotului, de nevoia de a împărtăşi din ceva ce deţine celălalt. Astea sunt marile complimente ale vieţii. Ăsta e succesul.

Dar munca? Ce înseamnă munca pentru un actor de succes?

Eu n-am ştiut în tinereţe ce-s barurile. N-am simţit nevoia. Eram o altă construcţie, din copilărie asta. Păi, şi atunci când am ajuns în Bucureşti, mie îmi era jenă să fumez pe stradă, că mi se părea că se uită lumea ciudat la mine. Educaţia asta ţărănească m-a ajutat foarte mult, în primul rând să evit capcanele. Există foarte multe capcane în viaţa artiştilor. Practic, tinereţea a fost teatru, televiziune, filme, când a fost cazul, şi spectacolele de pe stadioane, „şuşele“, cum le spuneam eu.

Aţi participat la multe?

Normal. Păi acolo luai în 20 de minute cât luai într-o lună întreagă la teatru. Era o adevărată grilă. Când ajungeai pe afiş, într-un spectacol de varietăţi, îţi dădeai seama că eşti în lume. Că erai atât de popular, încât aduceai oameni pe stadioane. ;

„Nu o să fiu niciodată la fel de popular ca Piersic“

În piesa de teatru „Revizorul“

Apropo de celebra serie, „Brigada Diverse“. Cum a fost experienţa în ceea ce mulţi români consideră ca fiind cea mai de succes comedie românească?

Nu prea bună. Veneam de la un mare film, „Reconstituirea“, la ceva uşurel. Bine, ţi-am povestit, nu era ca şi cum aş fi fost asaltat cu scenarii şi aveam de unde să aleg. Ce-i drept, nici nu-mi dădeam seama de valoarea „Reconstituirii“. Era o joacă „B.D.“-ul, îmi era jenă, îţi spun sincer.

Dar prezenţa într-un film în care colaborau Dem Rădulescu, Jean Constantin şi Puiu Călinescu nu v-a „salvat“?

Şi ei se prosteau. Jucau mult sub ceea ce puteau în realitate. Una e să faci performanţă într-o operă de artă şi alta să faci un rol bun într-un soi de „şuşă“. Ei se jucau, pe bani foarte mulţi. Oricum ar fi ieşit, urmau să joace şi în următorul film. Dar pentru mine, clar, nu e un moment de care să-mi aduc aminte cu plăcere. Noroc cu teatrul, cu posibilitatea de a juca în câteva capodopere, şi nu mă feresc să folosesc termenul, astfel încât astăzi pot să dau deoparte momentele din carieră care nu satisfac deloc.

Dar nu vă încălzeşte deloc că „B.D.“-ul a intrat în cultura populară? Se folosesc replici, se povestesc situaţii, sunt secvenţe din film care sunt redate aproape ca nişte bancuri.

E reacţia oamenilor. Accepţi şi lucrurile astea. Am stat şi m-am gândit, unde aş vrea să fiu? Alături de Dinică, Iordache, Rebengiuc sau în cealaltă zonă, a actorilor, să le spunem populari, Piersic, Amza Pellea... Eu cred că şi pe teatru, şi pe film am reuşit, ocazional, să ajung şi la ăia, şi la ceilalţi. Bine, respectăm proporţiile, nu o să pot fi niciodată la fel de popular ca Piersic, dar eram şi eu în lotul mărit, cum se spune la fotbal.

Dar zona asta de „operă de artă“, cum îi spuneţi, aţi atins-o vreodată?

Da.

Când? Daţi-mi un exemplu. Din teatru, să zicem.

Păi, colaborarea cu Alexandru Tocilescu. Pe care mulţi actori îl consideră un regizor rău.

Cum adică rău?

Scotea untul din tine. Te ţinea în rol ore-n şir. I-am şi zis, la un moment dat, „Hai, mă, mai uşor, că-s om de 60 şi ceva de ani“. Şi mi-a răspuns: „Măi, Mihăiţă, am cunoscut un actor italian de 78 de ani, care trei ore nu ieşea din rol“. Ce să fac? Aplanam totul. Trebuia să-i înţelegi răutatea, era creatoare. Ca dovadă că am luat premiul UNITER cu Tocilescu, nu cu altul.  ;

Am stat şi m-am gândit, unde aş vrea să fiu? Alături de Dinică, Iordache, Rebengiuc sau în cealaltă zonă, a actorilor, să le spunem populari, Piersic, Amza Pellea...

„Hopa, respir capitalism! Ce să fac?“

George Mihăiţă, în rolul din „Undeva în Palilula“

„Weekend Adevărul“: Aş reveni puţin la o problemă pe care am atins-o uşor, anterior. Totuşi, aţi avut rolul principal din „Reconstituirea“, un film lăudat şi în ţară, dar şi în străinătate, la vremea respectivă. N-aţi primit niciun fel de ofertă, pentru o producţie asemănătoare?

Să-ţi spun un secret. A existat o scrisoare, de la unul dintre colaboratorii marelui regizor Michelangelo Antonioni. Era vorba despre o preselecţie pentru un film italienesc ce urma să fie tras afară. Eu şi Vladimir Găitan aveam rezervate rolurile principale. Am primit scrisoarea respectivă la 10 ani de când fusese trimisă. Asta apropo de regimul de atunci. Am pierdut bucuria de a vedea cum e şi dincolo. Dar, asta e, mi-a dat Dumnezeu şansa ca, în această ţară, dacă plec la drum şi mă opresc într-o comună sau un oraş, să găsesc pe cineva care să-mi deschidă poarta. Nu ştiu dacă dincolo s-ar fi întâmplat acelaşi lucru.

Venind mai aproape de zilele noastre… Cum aţi perceput schimbarea de regim din decembrie 1989?

Nicicum.

Ce făceaţi atunci, la Revoluţie?

Păi, vreau să-ţi spun aşa. Am fost secretar de partid, timp de trei ani, până la Revoluţie. După decembrie 1989, trupa teatrului m-a dorit director. Ei bine, ăsta este un alt mare compliment al vieţii mele. Pentru că eu nu mi-am dorit să fiu director, ani de zile. Dar când am văzut că nu e nimeni care să poată conduce teatrul ăsta, când ştiu că aici e familia şi casa mea, am zis că e păcat ca să nu aibă nimeni grijă de ei. Convins fiind că-mi va lua foarte mult din timpul meu liber… Dar l-am privit ca pe un rol extrem de important pe care trebuie să-l duc până la sfârşit.

„Un tânăr cu adolescenţa întârziată“

Aveţi talent mercantil, să vindeţi o „marfă culturală“, cum spuneaţi într-un alt interviu?

Când ai o revistă de succes, când lucrezi în trustul „Pro“, cu un magnat ca Adrian Sârbu, când scoţi o carte, o lege, toate ţin de marketing. Este vorba despre capacitatea cuiva de a deschide uşi, mai bine decât altul.

Totuşi, sunt curios, cum v-a venit ideea cu revista „Salut“? Vine Revoluţia, după un regim politic şi social foarte închis, şi, imediat, la câteva luni, făceaţi o revistă pentru adolescenţi.

Pentru că aveam experienţa de la „Scânteia tineretului“, unde, în rubrica al cărei titular eram, asta făceam: corespondam cu tinerii, intram în discuţie cu ei. S-a creat o atracţie faţă de fenomenul adolescentin. Bine, m-a ajutat foarte mult şi Ion Cristoiu.

Ştiu că e o întreagă poveste despre cum a început revista „Salut“. Cu domnul Cristoiu pe un pat de spital…

Da. Era internat la Spitalul Municipal, cu criză de lombosciatică. Stătea la orizontală, cu creioane lângă el, şi se uita pe paginile revistei. El a fost, dintotdeauna, un mare făcător de gazete. Mă iubea, ţinea la mine. A acceptat să fie director la revista „Salut“. M-a trimis prin ţară, cu mii de foi, să-i întreb pe elevi ce doresc să fie în revistă, cum să arate…

Asta înainte să-i daţi drumul?

Da, înainte, înainte. M-am dus în Franţa, la revista „Salut, les copains“, la Paris. Din proprie iniţiativă, fără să-mi spună cineva ce să fac. Ulterior, am făcut un curs de management pentru Teatrul de Comedie. Îmi venea să şi râd, ce învăţam eu făcusem deja cu vreo 10 ani în urmă.

Dar ideea revistei a fost a dumneavoastră?

Da, ideea a fost a mea. Mă gândeam, „Hopa, respir capitalism! Ce să fac?“. Înainte de 1989, când mergeam în deplasări cu teatrul, căram după mine tolba cu scrisori de la adolescenţi. Râdea Găitan de mine: „Bă, chiar ai dat în mintea copiilor?!“.

Dar aţi fost atras dintotdeauna de zona asta adolescentină?

Am fost, pentru că a reprezentat o altă formă de comunicare. Simţeam nevoia, în pauzele de la teatru, să dialoghez cumva. Să dau replica, să dau sfaturi, ceva. Şi, în plus, m-am considerat întotdeauna un prieten mai mare al adolescenţilor.

De unde asta?

Păi, pe mine şi în cronicile de la „Reconstituirea“ mă numeau „George Mihăiţă, un tânăr cu adolescenţa întârziată“. De acolo. Şi mi-am propus să o întârzii cât mai pot.

Şi cât aţi întârziat-o?

Păi, nu s-a oprit procesul.

Iliescu, translator pentru Michael Jackson

Cum vă raportaţi astăzi la revista „Salut“, cea de la începuturi?

Avea o naivitate incredibilă, o candoare. Era vorbită, nu citită.

Dar dintre scrisorile la care răspundeaţi, cele cu titlurile alea fenomenale, câte erau reale şi câte inventate?

Îţi dau cuvântul meu de onoare că nu era inventat niciun rând. Aurora Liiceanu spunea: „Avantajul lui Mihăiţă, faţă de noi, este că el a trimis atât de multe scrisori“. Am reuşit să pătrund în sufletul adolescenţilor prin acele epistole. Au văzut că unul pe care-l puteau urmări la televizor le scrie. Pentru mulţi eram un fel de model.

Aveaţi rubrica „Nimeni nu e singur“. La câte scrisori răspundeaţi?

Câteva sute pe săptămână. O nebunie a fost! Am fost una dintre puţinele publicaţii care trăiam numai din vânzare.

Îmi aduc aminte de episodul cu prima venire a lui Michael Jackson la Bucureşti. Ţinea o revistă „Salut“ în mână.

A urcat cu ea în avion. Se amuza că pusesem pe copertă o poză cu el mic, un negrotei de 5 ani.

Aţi avut un supliment pentru evenimentul respectiv, parcă.

Da, s-au vândut 120.000 de exemplare. Enorm, chiar şi pentru perioada aceea. Am alergat după Michael Jackson prin tot Bucureştiul. Nu te puteai apropia de el. Şi am aflat că se duce la Cotroceni, în vizită la Iliescu. Pe atunci, în stafful preşedintelui era Alexandru Mironov. Fata sa lucra la mine, la revistă. I-am spus: „Roagă-l pe tăticu’, vreau să ajung la Michael Jackson“. Şi am ajuns. Eram acolo Iliescu, Mironov, Tatulici şi eu. Domnul Iliescu a fost translatorul meu. Eu nu ştiam engleză, doar franceză şi rusă. Am făcut poze: eu, Michael, Iliescu şi Marcel Avram. Am tăiat şi am rămas eu şi Michael şi am făcut copertă.

Dar, dacă revista mergea atât de bine, de ce aţi decis să i-o vindeţi lui Adrian Sârbu?

Pentru că Adrian mi-a zis că o să fie mai bine, că va urma o perioadă bună de publicitate. N-a urmat. S-a pierdut mult la trecerea aceasta. S-au pierdut naivitatea şi sinceritatea aia.

Astăzi aţi mai face o nouă revistă „Salut“?

Nu am stare pentru aşa ceva. Nu mai respir ceea ce respiram atunci. Presa de astăzi nu mai are deloc sinceritate. Cititorul nu se mai regăseşte cu nimic în ceea ce-i oferi, e doar bombardat cu informaţii.

Spuneţi că nu mai respiraţi ce respiraţi atunci.

Da, aerul adolescentin. Trăiam printre ei, alergam în ţară, prin licee. Jucam rar la teatru, nu erau lucruri importante care mi se puneau în faţă. Mi-am canalizat toată energia spre gazetărie. Astăzi nu mai respir aerul ăla. Îmi amintesc când m-am dus la Adrian Păunescu şi l-am rugat să-mi scrie un imn al adolescenţilor. Mi-a zis: „Lasă-mă! Am altă stare!“. După patru ore de stat la el, la discuţii, a urcat la etaj şi a zis: „Lasă-mă cinci minute“. Şi a venit cu imnul: „Dacă viaţa e iubire / Şi a trăi e a iubi / Voi sunteţi în toate astea / Punctul pe i“. Extraordinar. ;

Am făcut poze: eu, Michael, Iliescu şi Marcel Avram. Am tăiat şi am rămas eu şi Michael şi am făcut copertă.

„Filmul este rece. Ai un aparat în faţă şi-i vorbeşti ăluia“

Cum a apărut iniţiativa unei legi pentru Ziua Adolescenţilor?

Era nevoie de o zi în care să fie luaţi în seamă. Să se vorbească despre ei. Şi a stat legea trei ani în Camera Deputaţilor. Spuneau că există ziua de 2 mai, pentru tineret. Ce însemna tineret? Până la 25 de ani. A trebuit să-i conving că perioada 12-16 ani este esenţială, cea în care caută să vorbească despre ei, caută răspunsuri. Încet-încet, a mers.

S-a organizat ceva de Ziua Adolescentului?

Am organizat eu, timid, ceva pe la TVR, nişte concursuri pe teme sportive, un spectacol în Parcul Tineretului. Dar, repet, timid. Eu o văd ca fiind ceva mult mai important.

Cât timp vă consumă directoratul la Teatrul de Comedie?

Mai mult decât mi-aş fi dorit. Dar mă gândesc continuu ce pot face pentru teatru. Continuu, caut să îmbunătăţesc totul. Îmi iubesc colegii, nu atât Teatrul de Comedie. Drept dovadă că joc în continuare foarte mult. Acum joc în şase piese, simultan. D-asta îţi spuneam, apropo de diferenţa dintre teatru şi film. Filmul este rece. Ai un aparat în faţă şi-i vorbeşti ăluia. E o făcătură. Ne închipuim că trăim un personaj, dar de fapt îl joci. Fiecare cu sinceritatea lui. În film, n-ai reacţia imediată, nu poţi duce publicul unde vrei tu. Simt datoria morală faţă de teatru. Faţă de film, nu. În teatru, am jucat şi în ziua în care murise tatăl meu. Şi tot ce am simţit a fost că ies din lumea aceasta, că-mi doresc să ies de acolo. A fost ca un drog.

Trăiţi din amintiri?

Nu, şi mă bucur. Am obiective, am ceva pentru care merită să continui să muncesc. Când nu mai ai obiective, te duci câte puţin spre lumea cealaltă.

Aş vrea să vorbim puţin, în final, despre familie. Aţi fost întrebat, la un moment dat, care sunt cele trei lucruri pe care le preţuiţi cel mai mult în viaţă. Pe locul 1 era familia.

Copiii, sigur că da! Cel mare e realizat. La 27 de ani mi-a trimis o scrisoare pe care aş vrea să o primească fiecare tată din lumea aceasta. Scrisă de mână, în condiţiile în care locuiam amândoi în Bucureşti. Se încheia aşa: „Nu ştiu dacă eşti tatăl perfect, dar cu siguranţă eşti tatăl cel mai bun“. Din momentul ăla nu mai avem decât priviri. Nu ne întrebăm mult, nu trebuie să vorbim mult. Comunicăm în modul nostru. 

Şi cei mici?

Unul trece în clasa a patra, unul clasa a cincea. Distanţe mari între cel mare şi cei mici, dar sunt şi două
mame la mijloc. Ăsta e avantajul meu, cum ar veni… Marea bucurie pe care o am este că respir alături de ei, cât n-am respirat faţă de cel mare, pentru că atunci alergam dintr-o parte în alta. Acum realizez multe lucruri, gesturi, pe lângă care am trecut cu uşurinţă, cândva. Încerc să fiu un model pentru ei. Şi, dacă greşesc, ei să-şi dea seama că a greşit un tată care este un model pentru ei. Oricum, fiul cel mare mi-a zis că şi-ar dori să fie şi el ca mine, să se întâlnească în viaţă cu momente grele şi să treacă peste ele cu atâta nonşalanţă şi cu atâta zâmbet ca mine.

Despre ce momente vorbiţi?

Un divorţ, o ceartă dură, de exemplu. Şi întotdeauna, când vinovăţia se împărţea egal, am luat de partea mea întreaga vină. M-a ajutat enorm în viaţă. Cel mai important este să treci peste momentele grele din viaţă, să te ţii deasupra lor.

Acest articol a apărut în „Weekend Adevărul“.