INTERVIU Şerban Pavlu, actor: „Am renunţat la polo fiindcă m-am îmbolnăvit de hepatită“

INTERVIU Şerban Pavlu, actor: „Am renunţat la polo fiindcă m-am îmbolnăvit de hepatită“

Actorul Şerban Pavlu Fotografii: Davin Muntean

Şerban Pavlu (39 de ani) povesteşte despre un moment de cotitură din viaţa sa, când, după opt ani de practicat polo pe apă, a fost nevoit să renunţe din pricina unor probleme medicale. N-a fost descurajat. S-a reapucat de sport după o perioadă scurtă, ceea ce i-a fost util în meseria pe care, de fapt, şi-o dorea: actoria.

Ştiri pe aceeaşi temă

Că Şerban Pavlu e popular nu e o noutate pentru nimeni. E suficient să arăţi o fotografie cu el, dacă numele nu spune prea multe, şi feţele oamenilor se luminează. Cei mai mulţi îl recunosc pe stradă şi strigă după el, făcând o poantă dâmboviţeană, „Vărule, mă rezolvi şi pe mine, tată?“, iar taximetriştii se simt mai bine când „Relu“, pe care-l cunosc din serialul „Umbre“, şi el tot taximetrist, închide portiera după el. Actorul le zâmbeşte prietenos, conştient că televizorul te bagă în casele oamenilor, mai că stai de vorbă cu ei, în halat şi-n papuci. Când nu este pe panouri cât un bloc, când nu ne încurcă la navigarea pe internet prin reclame sâcâitoare, Şerban Pavlu este prezent, mai tot timpul, în roluri mai mari, mai mici, pe scenele de teatru sau din filmele româneşti, fie ele scurt sau lungmetraje. Ba, mai mult! Uneori trebuie doar ciulite urechile la filmele de animaţie dublate şi, da, a lui e vocea, a lui Şerban Pavlu.

În timp ce descrie, în amănunt, note biografice trecute în CV, povestiri despre adolescenţa trăită printre dărâmături din Bucureşti, despre pasiunile dinaintea actoriei, polo pe apă şi literatura, Şerban Pavlu tresare subit de pe scaun, speriat! Nu din cauza celor trei cafele băute pe repede-înainte, ci pentru că pe pantalonii săi, mergea, pâş-pâş... o omidă. Eram chiar la partea despre antrenamentele dure de la box. N.R. – Nimeni n-a fost rănit în timpul interviului.

„Weekend Adevărul“: Te mai strigă lumea „Văru’“ pe stradă?
Şerban Pavlu: (zâmbeşte) Mă mai strigă, da. Mi-am făcut multe prietenii pe stradă, dar mai ales cu taximetriştii pe seama lui Văru’. Cred că a fost un noroc pentru mine. Dacă povestea nu era haioasă, adică să fi fost o reclamă prost făcută, ţinând cont de cât de des apărea pe panouri outdoor, la televizor, publicitate pe internet, cred că nu mi-ar fi prins bine. La un moment dat, pentru că era o campanie agresivă în mediul online, mă sunau prietenii disperaţi: „Domne, nu mai pot să deschid căsuţa poştală, să citesc o ştire liniştit, că apari tu! Lasă-mă, nene, în pace!“ (râde) Culmea e că acum prinde şi „Relu“ bine de tot din urmă (n.r. – personajul principal din serialul de televiziune „Umbre“). Îmi mai văd figura pe afişe pe internet cu tot felul de replici din film, ceea ce îmi confirmă că oamenii se uită şi le place.

Actorii şi telenovelele

 

Premiul Gopo pentru cel mai bun actor, în 2013

Numele: Şerban Pavlu 
Data şi locul naşterii:
29 iunie 1975, Bucureşti
Starea civilă: căsătorit, are doi copii
Studiile şi cariera:
- În 1997, a absolvit UNATC „Ion Luca Caragiale“, la secţia actorie.
- În 1998 a apărut în rolul lui Nicu, din lungmetrajul lui Lucian Pintilie „Terminus paradis“. Primul rol titular a fost în „Toată lumea din familia noastră“ (regia Radu Jude), pentru care a primit Premiul Gopo, în 2013,  pentru cel mai bun actor în rol principal.
- În teatru,  i-a jucat pe Jupân Lunardo în „Bădăranii“, de Goldoni, pe Val Voevod în „Trandafirii roşii“, de Zaharia Bârsan.
- Este cunoscut pentru apariţiile din emisiunea „În puii mei“, dar şi pentru rolul principal jucat în serialul de televiziune „Umbre“.
Locuieşte în: Bucureşti

 

E o percepţie încă mult dezbătută despre actorii de teatru sau de film care apar în reclame de televiziune, unele îndoielnice.
Şi cred că n-o să se termine niciodată. Nu e niciun secret că actorii apar în reclame pentru bani. La fel şi în serialele TV – la telenovele mă refer. Când au început să apară tot mai multe producţii de genul ăsta, lumea le-a privit ca pe un fel de prostituţie. De parcă serialele nu ar fi făcute pe lumea asta tot cu actori. Era o problematică provenită din şcoala de teatru, în care se amestecau foarte multe gânduri. Pe de-o parte, sunt unii care zic: „Domne’, cum să te duci la telenovele? Am pretenţii de la tine!“. Iar alţii spun: „Vreau să câştig şi eu nişte bani!“. Bizar este că banii pe care îi câştigă actorii respectivi din telenovele nu numai că sunt mulţi, dar reprezintă o sursă de venit pentru actori ca să poată continua munca în teatru, de unde primesc o nimica toată. Aşa şi cu reclamele. Mulţi nu ştiu că unele sunt produse chiar de regizori consacraţi de la noi, premiaţi la Cannes. Lumea îl judecă pe Victor Rebengiuc că apare într-o reclamă ţinând un pui în mână, dar nu ştie că acel spot publicitar poate fi filmat, să zicem, de Cristi Puiu sau de Cristian Mungiu, pentru că nu scrie niciunde. Că altfel, cine ştie, un om care ar veni la film, să zică: „Băi, ăsta nu e regizorul ăla care a făcut reclama la pateu?“. „A, ba da, cred că o să fie un film bun!“ (râde)

Hibele din filmul românesc

Chiar aşa, crezi că publicul român gustă filmele semnate de regizorii români?
Se poate vedea în cifre. Păi, la noi, producţiile cele mai vizionate rămân cele premiate. Dacă a luat un Palme d’Or, un Urs de Aur... Însă chiar şi pentru filmele acestea, spectatorii sunt cam o sută de mii, ceea ce e foarte, foarte puţin la nivelul populaţiei. Uite, Cehia, de pildă. Are peste 10 milioane de locuitori şi cam un milion de oameni vin la o premieră cehească de film. Şi nici nu sunt extraordinare. Pe de altă parte, problema reală este că filmul românesc suferă de o lipsă a reţelei de distribuţie. Dacă tu faci un film, nu ai cum să te plimbi cu el prin cinemaurile din ţară. Iar la malluri e o altă poveste, pentru că acolo sunt afaceri private.

Tu ai câştigat premiul Gopo pentru cel mai bun rol în filmul „Toată lumea din familia noastră“, regizat de Radu Jude (foto). A contat, ulterior, în cariera profesională acest premiu?
Cred că în primul rând a constat pentru mine, fiindcă rolul acela mi-a plăcut mult de tot. M-am regăsit în el, în felul în care-i mergea mintea lui Marius, personajul pe care l-am jucat. Profesional, n-aş şti să spun exact, dar mi s-au întâmplat lucruri foarte bune ulterior, poate fără nicio legătură cu premiul, cum ar fi roul principal din serialul „Umbre“ de pe HBO. În general, românii se uită după premii, altfel nu prea te bagă în seamă. Exact cum spuneam şi cu vizionarea filmelor româneşti.

Tip timid, jucător de polo şi de baschet

Pentru rolul din „Umbre“ spuneai, înainte de premiera serialului, că ai urmat un antrenament atipic ţie – ai făcut box, ai mers la sală intens, de exemplu. A fost solicitant?
Pe toată perioada serialului a fost aşa, nu numai din cauza antrenamentului, dar pentru că am filmat 12 săptămâni încontinuu. A fost un maraton! N-am mai trăit aşa ceva până acum şi fără îndoială că a fost un câştig pentru mine. Deşi am făcut sport multă vreme în copilărie şi în adolescenţă, acum am fost nevoit să fac box serios cu un antrenor foarte bun, au fost scene de violenţă, de bătaie, neobişnuite pentru mine, mai ales că eu eram un tip relativ timid când eram mic. Mai degrabă primeam eu bătaie de la băieţii mai mari (râde).

Ce sporturi ai practicat când erai mic?
Din clasa I până într-a VII-a, am făcut polo pe apă. Eu învăţam la Şcoala nr. 3 (n.r. – din Bucureşti), care avea bazin de înot. Şi pentru că eram un puşti destul de bolnăvicios şi atrăgeam toate problemele de sănătate, medicii m-au sfătuit să mă apuc de polo. Şi a fost ca un remediu care nu numai că m-a ajutat medical, dar m-a format într-un anume fel. Eram prezent la toate competiţiile. Apoi, în clasa a VIII-a, m-am îmbolnăvit de hepatită şi a trebuit să fac o pauză. M-a afectat treaba asta, mai ales că nu mai aveam nicio scuză să nu învăţ pentru examen (râde). Dar m-am reapucat de sport în liceu – de data asta m-am dus la baschet, tot la club.

Momentul preferat la şcoală: „Iarăşi vine «Ceaşcă» pe Băneasa!“

Ai copilărit în Bucureşti. Ce-ţi aminteşti din anii Epocii de Aur?
Eu am crescut numai pe-afară, pe strada Nicolae Titulescu, printre dărâmăturile şi construcţiile lui Ceauşescu. Nu aveam bunici la ţară, aşa că de la 6 până la 14 ani, mă jucam numai unde s-a demolat tot şi s-au construit clădiri de la zero. Noi, copiii, abia aşteptam să luăm în primire casele evacuate. Ţin minte că, de multe ori, unele dintre ele, până să fie demolate, mai aveau uşi, mobilier, de care ne foloseam când ne jucam de-a v-aţi ascunselea sau de-a hoţii şi vardiştii.

Înţelegeai de ce erau demolate casele? Îţi vorbeau părinţii acasă?
Nu. Nu judecam de ce se construiesc sau de ce se demolează case şi acolo se construiesc blocuri, cu toate că şi bunicii mei au fost evacuaţi. Nimeni nu părea deranjat că s-ar fi construit un metrou sau pasajul Victoria, care era lângă mine. Acolo mă jucam eu! Partea pe care toată lumea o detesta era legată de cozi, de lipsa curentului. Însă mie mi se păreau haioase. Nu trăisem altfel, aşa că atunci când venea maşina la alimentară, ţipam cât puteam că a venit maşina! Nu înţelegeam prea bine ce înseamna asta, cum nici nu ştiam ce era în maşina aia. Ştiam doar că trebuie să ne aşezăm la coadă. Şi mai ştiam că nu trebuie să mă duc la şcoală şi să spun bancuri cu Ceauşescu, din motive cunoscute. Până la urmă, cred că duplicitatea asta şi teama se strecurau de multe ori fără să ne spună părinţii.

Şerban Pavlu, în rolul lui Relu, din serialul „Umbre“

„Noi ne dădeam coate, nici vorbă de disidenţă“

Îţi plăcea la şcoală? Erai silitor? Mândru de cravata de pionier?
A, la şcoală a fost iarăşi un episod amuzant legat de cum ne raportam noi la „cel mai iubit fiu al poporului“. Şcoala nr. 3 era foarte aproape de Aeroportul Băneasa, pe care se întorcea Ceauşescu după zboruri interne. Era o şcoală-pro­tocol. Asta însemna că mai mulţi copii, alături de alţii de la două şcoli din zonă, participau la întâmpinări, pe aeroport. Cam o dată pe lună, veneau cu autocarele şi ne luau. Mai şuşoteam când vedeam autocarele: „Iarăşi vine «Ceaşcă» pe Băneasa“. Ţin minte că în subsolul şcolii erau nişte canadiene albe pentru toată lumea, cu care ne îmbrăcam. Chestia asta ne făcea pe toţi să râdem. Nimeni nu se implica emoţional şi nici nu lua în serios activitatea asta. Noi ne aliniam acolo, ne dădeam coate, nici vorbă de disidenţă.

Te remarcai la vreo materie? Îţi plăcea ceva anume?
Recunosc, dacă ar fi să verifici carnetele mele de note, am fost un elev mediocru. Asta cred că se explica şi pentru că eu am început să citesc mult, încă dinainte să merg la şcoală. Deja din clasa a IV-a, citeam de-a valma cărţi din bibliotecă. Orice. Ei, această pasiune mi-a oferit, în ciclul primar, un vocabular foarte bogat, peste nivelul la care erau colegii mei. Aşa că eu consideram într-un fel că nu mai trebuie să fac mari eforturi, astfel că ceea ce reţineam din timpul orelor era suficient ca lecţie. În plus, eram ocupat, în restul timpului, cu polo.

„Recreaţia mare“, de Mircea Sântimbreanu. Regia: Şerban Pavlu, 10 ani

În şcoala generală nu ai avut nicio activitate extraşcolară legată de actorie?
Există una, minoră. E un episod din copilărie pe care-l îngropasem în amintiri. În şcoala generală, erau tot felul de serbări, de manifestări patriotice. Un circ pe care eu îl detestam şi încercam să mă sustrag cât puteam din activităţile astea. Totuşi, la un moment dat, trebuia ca unul dintre copii să pună în scenă o piesă de teatru şi mie mi-a plăcut mult treaba asta. Cred că aveam vreo 10 ani şi m-am oferit voluntar să mă ocup de regie, să distribui rolurile. Am luat o bucată dintr-o carte foarte dragă mie, „Recreaţia mare“ de Mircea Sântimbreanu, şi pot să spun că am „dramatizat-o“. Cu un robot, ca personaj principal.  Măi, şi acea piesă a fost un succes! Lucru care, desigur, era privit cu ochi invidioşi de colegele care învăţau foarte bine şi care erau implicate în astfel de activităţi.

„Detestam teatrul de păpuşi“

Dar cum ai ales dintre atâtea activităţi tocmai să regizezi o piesă de teatru? Ţi-ai explicat?
Da, are legătură cu faptul că părinţii mei mergeau des la teatru şi mă luau cu ei, de când aveam câţiva ani, 5-6. Deci, am mers la teatru încă de la vârste fargede (n.r. – Şerban Pavlu o spune pe un ton afectat şi zâmbeşte). Îmi plăcea foarte mult ce se întâmplă pe scenă şi mai cu seamă observam decorurile, luminile, înţelegeam, mai mult ca la filme, ce se întâmpla în spate. Eram fascinat, fără a situa lucrul ăsta pe un soclu, că mergeam într-un loc dedicat unui astfel de spectacol, că exista garderobă, că îţi ocupai locurile în sală după indicaţiile oferite de o doamnă. Ştiam şi distingeam sălile de teatru – candelabrul imens de la Nottara, arhitectura clasică de la Odeon, comparativ cu cea de la Teatrul Naţional. Cumva, am început să am mai întâi o relaţie cu sălile de teatru din Bucureşti, nu cu spectacolele. Ştiu că, de fiecare dată când mergeam cu clasa la teatrul de păpuşi, pe care-l detestam, eram supărat că toţi colegii mei, care nu prea frecventau, făceau o hărmălaie oribilă.

Cum?! Nu-ţi plăcea atmosfera de la teatrul pentru copii?
Absolut deloc! Să mă ierte doamna Alexandrina Halic, care l-a jucat pe „Pinocchio“ atâţia ani şi pe care şi eu l-am văzut, dar eu le preferam pe cele cu oameni mari. Dar cum e viaţa, peste ani, am jucat şi eu în câteva...

Primul sfat primit ca actor: „Băiatu’, ia mai bine lasă tu regia!“

La trei cafele cu Şerban Pavlu

Cum te-ai decis să urmezi actoria? Păreai foarte ocupat cu sporturile...
Şerban Pavlu: Nici nu m-aş fi gândit să urmez vreo facultate legată de sport. Totuşi, eu datorez mult sportului, care m-a ajutat în facultate. Pentru că sunt multe exerciţii, încă din primul semestru, de atenţie faţă de coleg, de a crea o relaţie cu el sau urmărirea unui scop comun, care nu-mi erau străine. Orişicum, am ajuns în clasa a XII-a şi, inevitabil, trebuia să mă hotărăsc ce trebuie să fac, aşa că am început să-mi restrâng cercul de opţiuni. Teatru! Şi dacă n-ar fi existat opţiunea asta, probabil că aş fi ales Filologia. Asta şi din cauza lipsei mele de apetenţă pentru a învăţa alte lucruri. La Filologie eram, dacă pot să fac o glumă, pregătit să învăţ. Însă teatrul îmi plăcea şi probabil că la această opţiune s-a adăugat şi o anumită vibraţie a momentului. Nu vreau să scot din ecuaţie că părea evident mai atractiv pentru un puşti de 17 ani să devină actor sau baschetbalist decât biolog sau notar! Totuşi, trebuie să fac o precizare: înainte de admitere, eu nu voiam actorie, ci regie!

Se pare că episodul din copilărie nu fusese în zadar. Totuşi, de ce?
Asta mă interesa pe mine, intuisem mecanismele din spate, că există un regizor, că se pot face luminile
într-un fel, vedeam scenografia. Mă simţeam în stare să creez un spectacol de teatru, ştiind elementele pe care le identificasem încă de mic copil. Şi chiar m-am pregătit serios câteva ore cu Tudor Mărăscu,  care era un vajnic preparator pentru admitere.

Ce te-a determinat să te răzgândeşti?
Am fost deturnat de o cunoştinţă, actriţă şi acum la Teatru Odeon, Irina Mazanitis, căreia îi datorez mult pentru acest îndemn. Când m-a auzit că vreau la regie, mi-a zis: „Măi, tu eşti cam tânăr pentru a face regie. Tu pari bun de actorie. Ai o carte de poezii? Ia citeşte-mi şi mie una!“. Am citit eu ceva din Eminescu şi mi-a zis să mă duc mai întâi la actorie şi, dacă mai târziu mai vreau, pot să fac şi regie. Nu ştiu de ce m-a sfătuit aşa, cert e că m-a pus pe gânduri şi am început să mă interesez. Aşa am ajuns să cunosc, din fericire, „Podul“.

Teatrul „Podul“, prima şcoală importantă

Foarte mulţi actori au frecventat teatrul înfiinţat de Cătălin Naum şi au numai cuvinte de laudă. Ce era special acolo? Cum te-a ajutat?
Acolo a fost prima şi cea mai importantă şcoală pentru mine. Şi cred că era cel mai bun lucru care i se putea întâmpla oricărui aspirant care voia să facă actorie, indiferent dacă venea din liceu sau de la altă facultate. Şi asta pentru că nu veneai tu, Anca Vancu, şi te pregăteai acolo pentru examen. Acolo deprindeai anumite calităţi generale, care se şi căutau la examen. Până la urmă, „Podul“ era teatru! Se pregăteau spectacole, iar modul în care se organizau, cum desfăceai în patru texte de Nichita Stănescu erau esenţiale pentru un tânăr care voia să înţeleagă meseria asta. Era opusul lucrului mecanic, când eşti pus să faci exact cutare lucru. După experienţa asta, m-am simţit ca peştele în apă, fără să fiu vreo vedetă pe acolo.

„Mă regăseam, în sfârşit, într-un mediu“

Cu ce te-ai dus la examen?
Ei, asta e o altă experienţă interesantă, caracteristică felului meu de-a fi. Câteodată, dar foarte rar, la „Pod“, Naum mai repeta unele bucăţi, care erau în repertoriul colegilor, pe care le pregăteau pentru admitere.  Zicea: „Haide să vedem ce-aveţi!“. Şi toţi săreau cu hârtiile. Numai că unii renunţau la unele părţi şi dacă mi se părea mie că mi se potriveşte şi că-mi place, îi rugam să mi le dea mie. Aşa că eu mi-am alcătuit repertoriul din bucăţile aruncate de ceilalţi colegi din „Pod“.

Cum a fost trecerea de la mediul rebel din liceu la cel serios de la facultate?
Pentru prima dată, eram trup şi suflet dedicat şcolii. De data asta, nu mă lăsau rece nici orele teoretice, cu atât mai puţin cele practice.  Am simţit că mă regăseam, în sfârşit, într-un mediu. Eu făcusem sport în mare parte, dar nu eram cel mai bun sportiv. Pe de altă parte, dintre colegi, erau doar câţiva cu care poate îmi făcea plăcere să stau de vorbă. De data asta, mi se părea că sunt într-un loc unde prezenţa mea este binevenită şi necesară. De-atunci viaţa mea socială s-a schimbat, oricât de grandios sună asta. Ba chiar am şi fost un ingrat şi am rupt multe legături cu unii prieteni, cu foşti colegi de la baschet, cu iubita de atunci...

Ţi-aduci aminte de primele dăţi pe scenă sau pe un platou de filmare?
Eu am debutat în facultate la teatru la un spectacol de Felix Alexa, „Roberto Zucco“. A fost o situaţie fericită pentru că am avut un rol mic, dar, per total, am fost înspăimântat. Când am intrat în sala Atelier de la Teatrul Naţional, aveam senzaţia că sunt orbit complet. Şi simţeam cum stă monstrul ăsta cu sute de ochi aţintiţi spre mine (râde). N-am cum să uit nici primul rol din film.

Primele roluri în teatru şi în film

Vreun moment stângaci?
Era, de fapt, o scurtă apariţie în filmul lui Stere Gulea „Stare de fapt“, în care joacă Oana Pellea rolul principal. Eu eram un miliţian care o încarcera pe Oana Pellea. Un tip care o lua de pe scară şi o ducea pe un culoar ca să o închidă în celulă. Atât. Şi ţin minte când filmam scena că stăteam pe culoar cu Oana Pellea, Vivi Drăgan, care era directorul de imagine, şi cu Stere Gulea. Urma să fie jucat acest mic cadru şi, cum culoarul era foarte îngust, trebuia gândit unde să fie cameră, cum să pice lumina. Ei, atunci, eu, cu o voce mai ridicată decât normal, am început să le zic lor: „Dar dacă aş face eu mişcarea în felul ăsta şi aş veni din faţă, o iau pe doamna Pellea, mă pun în spatele ei, o las să treacă şi continuăm drumul?“. Totul spus, aşa, cu autoritate. Ăştia au îngheţat. S-au uitat la mine toţi la mine şi Vivi Drăgan mi-a zis cu compasiune : „Băiatu’, hai lasă tu mai bine regia! Lasă-ne pe noi“. (râde)

Din nou, altcineva cu acelaşi sfat, chiar şi în glumă. Dar ai renunţat, între timp, la ideea de a face regie?
Regia rămâne tot timpul o uşă deschisă. Iar acum cu atât mai mult. Sunt din ce în ce mai mulţi actori care se apucă să facă regie, deci, pentru mine, nu s-a închis povestea asta. Acum însă am început să am rezerve faţă de ideea de a pune, pur şi simplu, texte în scenă. Asta nu înseamnă regie în adevăratul sens al cuvântului – e o treabă facilă, chit că n-am făcut-o. Oricum, doamna Mazanitis a avut mare dreptate, că eram prea tânăr, atunci, pentru a face regie. La 18 ani, parcă îmi lipsea o anumită ştiinţă a vieţii.  ;

„Nu refuz roluri în filme. Sunt prea puţine“

Ai multe roluri în filme, fie că sunt mari sau secundare. Joci în teatru, apari în reclame, joci în seriale. Nu e obositor? Şi când eşti selectiv?
Şi în televiziune! Foarte important (râde). De joasă speţă...

Şi în televiziune! Mă ierţi!
Sigur că trebuie să devii selectiv la un moment dat pentru că, pe măsură ce se măreşte spectrul de oferte, e foarte important că pot alege ce îmi place mai mult, unde simt eu că pot deveni mai bun. Totuşi, nici eu – şi nu sunt singurul – nu prea refuză roluri în filme pentru că ele sunt foarte puţine. Am mai spus asta cândva şi ca urmare a poziţiei pe care au luat-o unii actori mai în vârstă. Din păcate, în meseria asta, vârsta nu aduce şi valoare întotdeauna. Am citit câteva observaţii ale unui actor într-un interviu despre absenţa sa în filme, motivată de prezenţa vulgarităţii. Sigur, mai cunosc cazuri, pe care le respect foarte mult, iar motivele pot fi diverse. Dar cred că atunci când dai peste un actor care spune că refuză roluri, trebuie întrebat: „Domnule, dar aţi fost şi chemat pentru un film? Aţi luat un rol şi l-aţi refuzat?“.

„Ce face un om cu notorietatea câştigată?“

Domnul Marin Moraru, că de el vorbeşti, era foarte supărat că nu mai are cu cine să joace.
Pe mine m-au uimit acele declaraţii. Dânsul s-a comportat ca un star în toată regula. La palmaresul, la popularitatea şi la vârsta sa chiar este persoana care să iasă cu tipul acesta de declaraţii mai dintr-o bucată. Hibele pe care le văd eu în declaraţiile domnului Moraru, dincolo de o anumită suficienţă, care poate fi constatată la simpla lectură a textului, sunt generalizările şi aici face un păcat. A considera sub sintagma „filmul românesc recent“ toate filmele româneşti recente este un lucru prostesc.  În afară de asta, domnul Moraru îşi mai asumă un risc:  că aceste filme pe care le desfiinţează dintr-o trăsătură de condei reprezintă, în modul cuantificabil, nu al preferinţelor lui, cea mai prolifică şi de succes perioadă din istoria filmului românesc ever (n.r. - vreodată) ! Noi vorbim întruna că, de când se face filmul în acest spaţiu românesc nu a existat niciun moment mai bun şi mai prolific ca acum! Şi care se poate palpa, se poate pune pe hârtie. Or, el se situază pe poziţia omului căruia îi place sau nu-i place ceva.

În fine, mi-am pus adesea întrebările astea: ce reuşeşte să facă un om cu notorietatea şi cu valoarea câştigată? Predă? Reuşeşte să aibă ucenici în jurul lui? Să transmită mai departe valorile pe care le are şi spune că nu se mai regăsesc astăzi? Devine poate directorul unui teatru unde încearcă să-şi pună în practică ideile? Pe de altă parte, dânsul dispare încet, încet de pe scenă, nevând însă nicio problemă să reapară mai târziu practicând o actorie de bază în producţii TV de largă întindere şi de mare buget. Lucrul pe care l-am făcut şi eu şi mulţi alţii, dar n-am apărut apoi să spun că toate producţiile TV sunt mizerii.

Mai faci sport acum?
Alerg. Mă pregătesc pentru maratoane, dar e mai greu acum...

Eşti vocea multor personaje din filmele de animaţie. Îţi recunosc vocea copiii tăi?
I-am dat fetiţei să se uite la Căpitanul Hook. Şi mă recunoaşte, dar nu e foarte impresionată. Dar am fani pe zona asta, care-mi scriu sau mă abordează pentru aceste roluri. În rest, le sunt complet indiferent. Dar pentru că am fost vocea lui Kung Fu Panda, pentru care mă pregătesc din nou acum, oamenii m-au ţinut minte. Şi e minunat! Dacă s-ar plăti şi mai bine ar fi perfect. (râde)

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“

citeste totul despre: