Independenţii (I)

În România există trei feluri de teatre: de repertoriu (subvenţionate de stat), independente şi comerciale (zisele şuşe).

Dintre acestea cel mai incert statut îl au teatrele independente care după o definiţie consacrată prin alte părţi ar trebui să fie zona cea mai dinamică şi avangardistă a miscării teatrale (în vremea din urmă aceste sarcini au fost preluate mai degrabă  de teatrele subventionate care şi-au consacrat spaţii şi programe experimentului tânăr) Din cauza condiţiilor financiare precare, independenţii îşi asumă însă libertatea doar în privinţa miscării personalului artistic, fiindcă altminteri cele mai multe din teatrele cu acest supratitlu merg în directia unor spectacole minimaliste, create conjunctural, la iniţiativa unor actori sau regizori entuziaşti. Cu mijloace modeste, refugiaţi prin baruri, cafenele sau spaţii adesea improvizate, aceste mici trupe ad hoc, îşi organizează cu greu producţiile îndeplinind mai toate funcţiile necesare de la plasator la public relations. Uneori lucrurile se încheagă şi cel puţin pentru câte o realizare respectivele grupări ies în evidenţă. E şi cazul recent al lui Unteatru a cărui producţie cu Un  tramvai numit dorinţă a fost remarcată şi inclusă în programul Festialului Naţional de Teatru 2013.

De curând am făcut cunoştinţă cu un alt posibil candidat la notorietate Teatrul de artă, din strada Sfântul Stefan, care vrea parcă, încă din titlu să ne atragă atenţia asupra exigenţelor  sale valorice. Beneficiază de un spaţiu adecvat , cochet am putea spune având în vedere fotoliile comode de pluş, cam burghez ar spune răutăcioşii care confundă avangardismul cu excentricitatea şi insolenţa ( uneori e insolent să chemi publicul la teatru şi să-l obligi să participe la spectacol în orice condiţii).

Spatiul de la Teatrul de artă, amenajat oarecum clasic, cu vedere frontală şi scena ( chiar dacă la nivelul podelei ) în parametrii specifici teatrului italian s-a dovedit îndestulător pentru un spectacol precum 6 din 49, jucat de doi actori cu experienţă, Dana Voicu şi Liviu Cheloiu, în regia onestă a mai puţin cunoscutului Alexandru Maftei. Piesa, bine aleasă, adică potrivită şi prin calitate şi prin ofertă  aparţine dramaturgului maghiar Spiró György, lansat în România mai demult de Gelu Colceag la Teatrul Bulandra cu un text celebru în spaţiul excomunist, Tacâmuri de pui.

Şi această piesă inspirată tot din mizeriile vieţii într-o lume urmărită de sărăcie şi o păgubitoare  mentalitate a fricii, e bine scrisă, oferind două partituri spectaculoase celor doi actori din distribuţie. Şi ca spectacol miza de interes există, autorul construindu-şi demonstraţia pe o tehnică a suspansului psihologic impresionantă. În fapt e vorba de un cuplu de tineri ”supravietuitori”ai capitalismului sălbatec instaurat mai peste tot în Estul Europei după comunism, care-şi pun nădejdea într-un bilet de loterie despre care aflăm că ar fi ieşit câştigător. Şi asta chiar de la începutul spectacolului când El-Liviu Cheloiu intră în locuinţa ponosită a familiei, uluit, cu faţa împietrită de spaimă, ascunzând la piept petecul de hîrtie buclucaş. De ce buclucaş ?, pentru că acesta va băga frica în familia eroului nostru a cărui nevastă ajunge să-l alunge, cu ispită cu tot.

Până atunci cei doi trec însă printr-o îndelungată tortură psihologică, chinuţi fiind ba de spaima că-i atacă hoţii, ba de aceea că banii nu vor fi folosiţi cum trebuie . Isi fac planuri peste planuri, ascund hârtiuţa prin cotloanele râncede ale gospodăriei lor paupere, trec de la euforie la ceartă, se iubesc, se despart şi-n cele din ură, lovitură de teatru! dau foc biletului ţinându-se de mână. Si asta când eram gata să credem că vor păţi ca Lefter Popescu din Două loturi  a lui Caragiale care-şi citiase greşit biletul. Soluţia autorului maghiar e împinsă la absurd ca şi acumularea în cerc a tensiunii prin reveniri la punctul de pornire şi repornirea motoarelor pe alte piste. Mai face şi burţi, adică se mai dezumflă pe parcurs,  pierzându-şi parcă suflul, dar actorii ţin  piept cu brio  dificultăţii rolurilor şi menţin interesul publicului până la capăt când răsuflăm cu toţii uşuraţi. Eliminat din viaţa lor banul, nu le va mai crea probleme  şi tensiuni în cuplu, rămânând să trăiască pe mai departe cum au fost obişnuiţi, cu sărăcia şi liniştea sufletească a celor săraci cu duhul. Dana Voicu şi Liviu Cheloiu se armonizează bine în acest duet conjugal tragi-comic, jucând cu impetuozitate şi adesea cu subtilitate ( mai ales la ea) drama celor doi soţi speriati de jungla capitalistă. Cu ceva mai mult umor Liviu Cheloiu face din bărbatul învăţat cu grijile un prototip credibil mai ales pe linia hazului de necaz.

Varianta de spectacol aleasă e , cred mai potrivită, având în vedere că într-o montare realizată la Braşov am văzut cum această întâmplare poate fi privită şi dintr-un unghi lugubru, plictisitor. Pe scurt seara de la Teatrul de artă a fost cât se poate de Ok!, ca să fiu în ton cu limbajul independenţilor.