În loc de premiere, vernisaje şi expoziţii, în loc de teatru, solitudine şi reculegere în preajma pânzelor. Aşa mi-l închipui pe Ştefan Sileanu, Sail, cum îi spuneau colegii, din ultimii ani, cel care şi când era la teatru cultiva discreţia şi doar glasul lui tunător îi făcea prezenţa simţită.

A fost pe scenă Mitea Karamazov în neuitatul spectacol al lui Dan Micu. Petrecea cu Guşenca (Dana Dogaru) la cârciuma Mocroe cum nimeni altul. Aducea în scenă gustul teluric, epicureic al lui Cain în Jocul vieţii şi al morţii prin contrast cu aspiraţia spre puritate a cloroticului Abel. Robusteţea lui fizică exploatată scenic nu te-ar fi putut face să crezi că omul ăsta va suferi şi va muri de inimă.

În Pădurea de Ostrovski, cuplul Sceaslivţev- Nesciaslivţev în care apărea alături de Mircea Diaconu făcea deliciul spectacolului, iar Sail dovedea că are un nebănuit şi special umor. Mucalit. Englezesc. A jucat şi în Copiii soarelui de Gorki şi în Dansul morţii de Strindberg având-o ca parteneră pe Margareta Pogonat. Toate aceste spectacole la Teatrul Nottara unde a venit de la Tîrgu Mureş în floarea tinereţii. Mereu cu prestanţa înnăscută, tunând din glasul lui baritonal. Cred că se manifesta şi aşa, cântând. Era deci un artist complex care s-a întâlnit şi cu filmul, doar rar, dar în roluri memorabile (vezi Vlad Ţepeş). A înnobilat în schimb scena când regizori din diferite generaţii au văzut în el actorul de valoarea care era şi l-au distribuit corespunzător.

Ştefan Sileanu a ilustrat în teatru un paradox. Imaginea de om puternic, cu forţa fizică şi morală, cu puterea de a învinge în orice bătălii şi conflicte pe scenă fiind în fond opusă insului căruia-i place să trăiască mai degrabă retras, fără zgomotul şi publicitatea care împresoară în această lume şi pe cei care vor şi pe cei care nu vor. Talentul lui a produs însă operă, iar acum la despărţire mulţi dintre noi îşi vor da poate seama că n-au făcut tot ce merita pentru el. Să-i păstrăm memoria vie!