Spectacolul „Butoiul cu pulbere“ ne confruntă cu o lume violentă, o lume a învinşilor ce, o clipă, graţie unui cuţit, se cred învingători. Aici nu se trag gloanţe, ci numai se împlântă arme albe în corpuri: crime nezgomotoase, crime ale agresiunii tăcute! Asasinate personale ca în Primul Război Mondial, când soldaţii se luptau corp la corp şi se ucideau cu baioneta. „Celălalt“ îţi e adversarul direct! Îl ucizi văzându-i ochii şi simţindu-i căldura sângelui.

Piesa lui Dukovski a fost rezultatul unei extraordinare percepţii: agresivitatea cotidiană ca preludiu al războiului, ca preambul individual al conflictului general. Aici războiul iugoslav nu apare, dar îi intuieşti posibilitatea, iminenţa. Dukovski a posedat acel simţ unic, propriu marilor dramaturgi care au intuiţia tragediilor ce se vor declanşa, a evenimentelor ce vor izbucni înaintea realizării lor concrete. Nu un teatru ce reflectă lumea, ci un teatru ce-i anunţă crizele – de la Henrik Ibsen la Arthur Miller, aceasta a fost reuşita „pieselor cult“ ale scenei moderne. Şi „Butoiul cu pulbere“ face parte dintre ele.
 

Multă iubire sinucigaşă

Aici nu intervin mari dezbateri politice, nici nu operează grupuri sociale reprezentative, aşa cum îşi doreşte de obicei teatrul angajat.

Dukovski propune un teatru de constatare, o constatare dureroasă şi nemiloasă, constatare a infernului cotidian, cu crime, dar şi, în ultima clipă, cu iubire, cu multă iubire... sinucigaşă. Piesa este compusă din opt tablouri a căror intensitate pare constant dostoievskiană.

Felix Alexa îşi conduce şi însoţeşte actorii cu o precizie particulară, cu un deosebit simţ al detaliului concret, cu o acuitate unică a privirii, dar fără a se impune excesiv, fără a se constitui în stăpân autoritar. El e o prezenţă constrângătoare, dar neagresivă. El nu judecă, ci
descrie acte şi oameni pe care nu-i iubim, dar pe care ne temem să-i întâlnim.

O ştim şi aici o recunoaştem: oraşul a devenit un pericol! Şi aceasta explică importanţa problemelor de securitate pentru orice candidat electoral ce, optimist, anunţă rezolvarea lor. O iluzie, ca orice promisiune! Teama persistă şi „Butoiul cu pulbere“ o confirmă.
 

O lume nebună şi excesivă

În acest spectacol, realizările actoriceşti sunt mai împlinite ca oricând şi unitatea de joc asigură o admirabilă senzaţie de „lume“, o lume nebună şi excesivă, ce tulbură fiecare existenţă. Cazurile sunt individuale, dar ele se constituie într-o adevărată comunitate ce le păstrează identitatea, dar le şi revelează înrudirea. Actorii impun acest sentiment graţie unui joc milimetric, iar în plan uman, datorită unor contururi exact desenate şi unor acte fizice profund implicate. O echipă colectivă cu actori distincţi – iată ce oferă Felix Alexa.

Evident că îi putem prefera pe unii, fără a repudia pe alţii şi de aceea mă bucur să-i evoc pe toţi împreună: Răzvan Vasilescu, Marius Manole, Mihai Călin, Marius Bodochi, Istvan Teglas, Andrei Finţi, Crina Semciuc, Florentina Ţilea, Victoria Dicu, Alexandra Poiană.
 

„Mai e o speranţă“

La reuşita „Butoiului cu pulbere“ contribuie scenografia admirabilă a Andradei Chiriac, care propune o scenă turnantă pentru a asigura succesiunea episoadelor, dar totodată acordă fiecăruia o dimensiune concretă, materială, strict controlată. Recunoaştem realitatea, dar nu ne pierdem în multiplicitatea ei. Cealaltă prezenţă intens dramatică o asigură muzica, ale cărei accente şi intervenţii produc un impact sonor dens, echivalent cu acela al universului scenic.

Recent, la Paris, priveam detaşat un grup de tineri actori dezinvolţi şi decrispaţi care improvizau... I-am privit de departe şi mi-am spus: „Nu-mi plac, am îmbătrânit“. Acum descopăr aici interpreţi de toate generaţiile care nu improvizează, ci precizează gesturile, vorbele, fără a sufoca însă viaţa. Îi privesc, îi iubesc şi îmi zic: „Mai e o speranţă“.

La ieşire, în noapte, mă gândesc la fraza lui Churchill: „Balcanii sunt butoiul cu pulbere“ şi îmi spun că azi Orientul Mijlociu i-a înlocuit şi a sfârşit prin a deveni un alt „butoi cu pulbere“. Ce război ne aşteaptă? Ce război ne ameninţă?

Nu era mai bine când, cum spunea Poincaré, pe care îl citează Ion Barbu: „Ne aflăm aici, la porţile Orientului, unde nimic nu e luat în serios“? Ceea ce părea a fi atunci o constatare depreciativă s-ar putea converti azi într-un elogiu al violenţei. ;

„Butoiul cu pulbere“, de Dejan Dukovski

Teatrul Naţional Bucureşti

Regia: Felix Alexa
Scenografia: Andrada Chiriac
Cu: Răzvan Vasilescu, Marius Manole, Mihai Călin, Marius Bodochi, Andrei Finţi, Istvan Teglas, Marcelo S. Cobzariu, Crina Semciuc, Florentina Ţilea, Victoria Dicu, Alexandra Poiană