22.06: „Hektomeron“. Tablă de materii

Luni. Prima zi din săptămână (ultima săptămână întreagă din iunie, dar şi ultima întreagă din încă un an din „buchetul“ din ce în ce mai ofilit al vieţii mele). Plecat spre Craiova cu autocar din parcarea TNB din spate de la Inter. Luat taxi de pe drum ca să nu mai întârzii ca data trecută, în februarie (adică să nu se supere Bianca pe mine). Citit în autocar „Scara ruptă“, dar tot n-am apucat s-o termin (citesc încet şi simţ „monstruos“). Kiss FM (vezi postarea mai veche). Ajuns la Craiova şi cazat la un „hotel de lux“ (dar nu în sensul idiot al filmului lui Piţa). Ieşit pe terasa hotelului la masă şi la o bere şi întâlnit vechi colegi/e, veniţi în Bănie cu maşina şi cu şoferul proprii. Depănat (iarăşi) amintiri din „anii revoluţionari“ ai distrugerii de către patroni, şefi şi „şefuleţi“ a presei postcomuniste româneşti, adică anii 2000 (acum îmi dau seama că asta fac doi „dinozauri“ când se întâlnesc, deapănă amintiri care nu-i interesează decât pe ei înşişi).

Citeşte şi: Ziua Hektomeron. Cel mai lung şi mai complex spectacol de teatru din istorie se întâmplă de Rusalii la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova VIDEO

Plecat la teatru, „Marin Sorescu“ îi zice. Uitat masca (măscuţa) în cameră. Doamnele de la intrare foarte drăguţe şi adus mască dinăuntru – le mulţumesc! Mai înainte, în faţa teatrului, reîntâlnire cu Gianina C., care mă recunoaşte imediat după atâţia ani – „păi cum să nu te recunosc“, zice, „cu masca asta“, şi aşa mi-am dat seama, de fapt, că nu am masca la mine. Intrat în teatru. La Teatru, în faţă şi înăuntru, multă lume, ca... la Moşi: invitaţi, presă, târgoveţi, gură-cască, iubitori, de ce nu, de teatru şi/sau de (nemuritorul) Boccaccio (700 de ani face cât de curând, el şi Marea lui Ciumă, care i-a fost sursă de inspiraţie). Foarte mulţi (foarte) tineri, pentru că teatrele „naţionale“ din provincie chiar au un public al lor foarte fidel: craioveni şi mai ales craiovence superbe, de parcă te credeai într-un club de noapte (dar nu un „club de noapte“ a fost azi-noapte Teatrul, din moment ce „maratonul“ Hektomeron durează 25 de ore?). Mi-am propus să stau în sală 2 ore, ceea ce am şi făcut, adică cât durata unui film (sigur, dacă nu vorbim de cel mai nou film al lui Radu Jude, care durează trei ore în cap). Unele „scheciuri“ mi-au plăcut mai mult, altele mai puţin, unele au fost mai convingătoare, altele spre deloc. În general, lumea foloseşte istorioarele/povestioarele lui Boccaccio ca pretext pentru actualizări (mai mult sau mai puţin forţate) şi pentru diverse statement-uri de facturi variate, ceea ce, la urma urmei, nu neg, se încadrează în zeitgeist.

După două ore, ieşit şi stat încă o oră „la aer“ şi în părculeţul din laterala teatrului, unde montările pot fi văzute, în ordinea din sală, pe un ecran gigant (se însera, se întuneca şi răsărea luna, gigantica şi monstruoasa „lună plină“, pe care, nu ştiu cum se face, o prind mereu la Craiova). „Escală“ în Biergarten, o terasă/„grădină“ care mi-a plăcut mult data trecută, la rândul ei burduşită acum de tineri craioveni. Ascultat aici Black Sabbath, Motorhead, Judas Priest şi multe altele, şi amintit de „old times“, când cluburile de rockeri erau viaţa mea. Era trecut de miezul nopţii când m-am întors în piaţeta de lângă teatru, peste care trona aceeaşi Lună „grea“, păcătoasă şi păstoasă. Lumea care-asista aici se schimbase acum (cum îi spuneam Biancăi, cu care m-am întâlnit atunci întâmplător, epuizată după o zi de muncă); mai erau încă „târgoveţi“, ieşiţi la plimbare pe-o seară superbă (a fost prima zi, după multă vreme, în care n-a plouat deloc) cu familiile lor, chiar şi cu copii foarte mici, dar după miezul nopţii astfel de spaţii se populează cu alte categorii de oameni: „nebunul“ şi „nebuna“ oraşului (el, mai tânăr şi energic, se aşezase pe-un scaun din primul rând şi ţipa în gura mare, pus pe scandal, ea, puţin în vârstă, pe care-o remarcasem traversând de pe trecerea de pietoni, stătea singură şi liniştită pe-o bancă, spunându-şi cu glas tare, dar sotto voce, în legea ei, „adevărurile“), prostituate îmbrăcate sumar şi însoţite de peştii lor, grupuri masive de adolescenţi pe care hormonii explodează şi-i dau afară din case etc. Noaptea, noaptea târzie, aduce mereu pe străzi astfel de oameni, scoate la suprafaţă inconştientul şi iraţionalul nostru şi al Oraşului (foarte bine, maratonul/Hektomeronul mergea în continuare, apropo de ideea mea că arta trebuie să fie pentru oricine – nu doar pentru snobi, care, desigur, îşi au şi ei rostul lor pe lume).



Mare noroc am avut că am reajuns în piaţetă chiar în acel moment, pentru că Bianca mi-a atras atenţia că urmează George Albert Costea (foto sus, în altă montare din „Hektomeron“), tânăr actor pe care ţineam să-l văd. Dacă până atunci mă „plângeam“ că e vorba de un Decameron desexualizat, momentul lui Costea a compensat/echilibrat pe deplin lucrurile. E vorba de poate cea mai cunoscută „poveste“ din „Decameron“, cea a tânărului, imberbului grădinar „sechestrat“ (cum clamează alarmat actorul aici) într-o mănăstire de maici şi folosit de acestea nelimitat ca „obiect sexual“, ca un perpetuu vibrator viu (cel puţin aşa se înţelege din monologul disperat al personajului). Îndrumat de regizorul Benjamin Bajramovic din Bosnia, Costea face aici o veritabilă (scurtă) creaţie. Binecunoscutul dicton „post coitum animal trist“ („beside the cock and the woman“) este transformat de data aceasta în „omne animal post coitum triste“, ceea ce stă scris în permanenţă în spatele personajului/actorului principal. „Sexul ca blestem“, „sexul ca maladie“ („tropicală“), nicicând n-am văzut asta mai bine reprezentat. Pentru mine, acesta va rămâne vârful maratonului Hektomeron, indiferent de ceea ce voi mai vedea de-aici înainte.

„Şi a fost seară/noapte, şi a fost dimineaţă“... Şi a fost prima zi de Hektomeron, aşa cum am văzut-o eu. Maratonul continuă la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova pe tot parcursul zilei de astăzi şi se va încheia la orele 19.30-20.00, cu o mult-aşteptată apariţie a lui Marius Manole, în regia regizorului său fetiş, Radu Afrim.

Citeşte şi:

O Americă nebună, nebună, nebună... – despre premiera „Radio“ de la Craiova de anul trecut, şi despre spiritul sauvage al oraşului

Cât putem fi de „Open“ – despre spectacolul „Open“ montat la Cluj (văzut de mine la Timişoara), în care-l văzusem anterior pe George Albert Costea

despre montarea „Toc Toc“, văzută în februarie la Teatrul Naţional din Craiova



Şi tot 22.06 (aparent off topic, dar de fapt foarte on – din moment ce textul e scris pe telefon, în... camera de hotel): „Visul meu familiar“ provine dintr-o experienţă pe care-am avut-o la Braşov în toamna/iarna lui 2007, când am stat aproape o săptămână la un hotel din centrul oraşului, în aşteptarea unui tren spre Bistriţa, cu care-am şi plecat până la urmă („prietenii ştiu de ce“; trebuia să fac joncţiunea cu cineva), şi este următorul: să locuiesc în permanenţă, fie vară, fie iarnă, într-un oraş mic, „de provincie“ sau „de munte“, cum spunea Caragiale (dar totuşi centru universitar, preferabil de sorginte habsburgică, nu un „târg patriarhal“ amărât, din cele-n care-au murit, „în cerc barbar, lipsit de sentiment“, atâtea Haia Sanis), în care să nu mă ştie şi să nu mă (re)cunoască nimeni, ca în Bucureşti – dar absolut nimeni, să nu am în oraşul respectiv nici un prieten, nici o cunoştinţă, nimic –, şi să stau perpetuu la un hotel (nu neapărat „de lux“, cum este cel în care mă aflu acum, de dorit ceva cu aparenţă belle epoque, dar nici prea „fanat“ şi veneţian, cum am stat odată în Cluj, de te-aştepţi să cadă totul pe tine; în nici un caz, unul dintre hotelurile comuniste „reşapate“ în multe staţiuni turistice). Ziua să mi-o petrec cu ale mele (citit/scris), iar seara să ies (singur) în oraş, să beau nişte beri sau o sticlă de vin, eventual să cunosc o „Anomalisa“ de-o noapte. Anii să treacă aşa, unul după altul (au cam şi trecut deja), iar eu să îmbătrânesc, în acel oraş situat în afara timpului, neştiut de nimeni, ni vu, ni connu. Inutil să mai spun că oraşul pe care l-aş alege pentru aşa ceva ar fi Braşovul, în care oricum tare aş vrea să revin.

PS: Viziunea seamănă cu povestirea „Dar ce este Universul?“ / „Cea mai bună dintre lumile posibile“ a lui Victor Kernbach şi cu primul volet din „Melancolia“ lui Cărtărescu, dar a mea este localizată mult mai precis (după cum sugerează Cărtărescu, în spatele a aşa ceva se află Karl din „Crăiasa zăpezii“ anderseniană; toţi suntem acel Karl, băiatul căruia i-a intrat un ciob de gheaţă/din oglinda spartă a diavolului, adică „melancolia“, în inimă).

Citeşte şi: „Melancolia“ cărtăresciană sau despre insuportabila singurătate a fiinţei