Hedda Gabler Show

Ca un făcut, de fiecare dată când văd o nouă versiune scenică a piesei „Hedda Gabler“ mă întorc cu gândul la superba montare din anul 2012 a lui Andrei Şerban şi la “Scrisoarea” pe care marele regizor i-a adresat-o lui Henrik Ibsen.

Ce opinii îi împărtăşea, în esenţă, Andrei Şerban lui Ibsen? Că Hedda Gabler nu este o piesă din cale afară de comodă. Că sunt şi spectatori, şi artişti cărora scrierea le pare depăşită, că Hedda este mult prea adesea privită drept un personaj malefic. Şi cu toate acestea piesa continuă să atragă. Că, în vremea din urmă, pare-se că i s-ar fi relevat, mai abitir decât odinioară, condiţia de operă deschisă. De unde, poate, tot mai frecventele tentative de a o pune în scenă. Că sunt regizori care asimilează condiţia de operă deschisă a Heddei Gabler cu un permis nelimitat acordat fanteziei fără margini (de aici ambiţia spargerii tiparelor şi voinţa de reinventare, de unde şi tendinţa de a-şi plasa spectacolele sub însemnele deconstrucţiei, postmodernismului, alteismului/ altfelismului), dar şi că există directori de scenă care preferă ceea ce eu aş numi, slujindu-mă de o sugestie a lui George Banu, din recenta lui carte dedicată lui Cehov văzut ca aproapele nostru (Editura Nemira, Bucureşti, 2017),  plasarea la semi-distanţă.

Thomas Ostermeier, un maestru al punerilor în scenă ale pieselor norvegului (cf.Teatrul şi frica, Editura Nemira, Bucureşti, 2016) ne reaminteşte că „Ibsen era în general socotit autorul care a adus în scenă ideile lui Freud, chiar înainte ca acesta să le fi elaborat“, dar şi că există două subiecte importante în piesele acestuia. Şi anume. „Problema generală a presiunilor financiare“ şi „aspectul familial“ adică „presiunea asupra rolului femeii în epoca lui Ibsen şi astăzi, cu deosebire în climatul conservator cu care ne confruntăm şi de care e pătrunsă întreaga societate“.

FOTO Sebastian Marcovici

În spectacolul regizat la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu, foarte tânărul regizor Botond Nagy pare a fi ţinut seama de toate aceste consideraţii. O face în cel mai creator mod cu putinţă, cu toată exuberanţa, îndrăzneala, lipsa de prejudecăţi ale vârstei sale. Scoate textul din prăfuitul secol al XIX-lea, îl aduce în vremurile noastre (aşadar, Ibsen, contemporanul nostru), dinamitează realismul, chiar şi cel fără limite al lui Garaudy, transformă Hedda Gabler în ceea  ce pot numi fără teama de a greşi Hedda Gabler show. Recurge la muzici nenumărate (aflu că ar fi vreo 70 de inserturi din felurite genuri şi epoci – muzică şi sound design: Kónya Ütő Bence; selecţia muzicală: Botond Nagy). Plasează totul într-un decor hyper- modern, cu multe microfoane (îl semnează Irina Moscu), dominat de o poartă a iubirii, de canapele care, la un moment dat, se vor dezvălui a fi acelea specifice unui show de televiziune în care Hedda (Ofelia Popii), respectiv Jorgen (Marius Turdeanu) îi vor intervieva pe doamna Elvsted (Cendana Trifan), respectiv pe Eilert (Ciprian Scurtea). Aduce pe scenă, atunci când e nevoi un revolver imens (valorat de leight design-ul semnat de Erőss László) în preajma căruia se vor afla doar Hedda şi Eilert. Recurge la costume apăsat teatralizate (create de Erika Márton) , cel mai evident apărând lucrul acesta în cazul bătrânei doamne Tesman (o joacă Diana Văcaru-Lazăr). Toate personajele intră în scenă asemenea unor super-vedete (coregrafia: Attila Bordas), pastorul Brack (Adrian Matioc), de pildă, făcând-o pe acordurile melodiei Tinei Turner Simply, the best. Nu, nu vom mai avea parte de încercări de vizualizare a generalului Gabler (aşa cum s-a întâmplat în spectacolul din 2012 al lui Andrei Şerban ori în cel de dată mai recentă, din 2017, al lui Keresztes Attila de la Compania Tompa Miklos a Naţionalului din Târgu Mureş), însă este lesne depistabilă o reminiscenţă a obsesiilor freudiene.

Spectacolul începe cu un prolog în care o vedem pe Hedda proiectată în copilărie, atunci când se afla sub dominaţia generalului Gabler. Botond Nagy a inventat un personaj straniu, care străbate fantomatic scenă (Arina Ioana Trif), funcţionează asemenea unui păzitor dar şi al unui alter-ego al Heddei, îi înspiră, îi controlează toate acţiunile. Apariţia aceasta bizară face, la un moment dat, un duet cu un alt personaj straniu, de extracţie cabaretistică (Cristina Ragos).

De la un capăt al altuia, spectacolul este plasat sub însemnele excesivului. Însă al unui excesiv controlat cu o rigoare aproape fără cusur. Nimic, nici un moment, nici un personaj nu sunt lăsate în voia sorţii, Botond Nagy gestionează riguros rapelurile. Gradează aşteptările. De pildă. Prima parte este dominată de aşteptarea reîntâlnirii cu Eilert, cea de-a doua (pe care aş fi dorit-o, totuşi, mai dinamică, mai ritmată) de aşteptarea morţii. A morţii operei încă nepublicate a lui Eilert. Scrisă pe trupul actorului, spălată cu un jet de apă de Hedda (scena aminteşte răstignirea biblică), dar şi păstrată pe un cip de acelaşi Eilert, la rându-i compromis de Hedda. E limpede, este iminentă aşteptarea morţii protagoniştilor. Practic, nu există soluţie în afară morţii. Trebuie să dispară Hedda şi Eilert. Botond Nagy marchează antitezele Hedda-Tea, Jorgen-Eilert. Jorgen însuşi, cu toate infantilismele şi giumbuşlucurile lui, dobândeşte, măcar în aparenţă, o pondere de rangul al doilea, excelent jucată de Marius Turdeanu. Care parcă dă o lecţie asupra importanţei rolurilor secundare într-un spectacol de teatru.

FOTO Sebastian Marcovici

Boton Nagy trece cu notă maximă examenul lucrului cu actorii. A întocmit ceea ce s-ar putea numi distribuţia perfectă, a lucrat impecabil cu vârfurile trupei Teatrului Naţional „Radu Stanca“. Adevărate performanţe înregistrează Ofelia Popii (o minunată Heddă) şi Ciprian Scurtea (un admirabil Eilert). Tensiune, forţă, concentrare, capacitatea de a conferi substanţă unor dificile monologuri, apreciabilă putere de stăpânire şi strunire a trupului, a nervilor, a vocii. Acestea ar fi caracteristicile principale ale celor două ieşite din comun evoluţii.

Nu, nu totul e perfect în felul în care a adus în scenă Botond Nagy capodopera lui Ibsen. Există şi suplimente/excrescenţe de acţiune (am în vedere când scriu asta acea bizară prezentare în stil de mega-show sau de paradă a modei din finalul primei părţi) era, după cum spuneam, nevoie de o accelerare a ritmului în partea a doua. 

Dar cert e că, dacă va avea noroc, dacă va mai întâlni directori gata să rişte aşa cum a făcut-o Constantin Chiriac. Chiar, oare câţi manageri ar fi lăsat un tânăr de vârsta lui Botond Nagy să pună în scenă Hedda Gabler şi nu oricum, ci cu un buget considerabil, reiterând astfel experienţa de acum mulţi ani când Radu Alexandru Nica a montat, tot la Sibiu Nora şi Hamlet, dacă va şti să fie consecvent cu sine Botond Nagy va fi un mare regizor.

Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu- HEDDA GABLER  de Henrik Ibsen;Regia: Botond Nagy; Scenariul: Botond Nagy şi Kali Ágnes; Traducerea: Ioana-Andreea Mureşan; Decor: Irina Moscu; Costume: Erika Márton; Dramaturgia: Kali Ágnes; Visuals: Rancz András; Coregrafia: Attila Bordás; Muzică şi sound design: Kónya Ütő Bence; Selecţia muzicală: Botond Nagy; Light design: Erőss László; Asistent regie: Sanda Anastasof;  Cu: Ofelia Popii, Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Cendana Trifan, Adrian Matioc, Diana Văcaru-Lazăr, Arina Ioana Trif, Cristina Ragos; Data reprezentaţiei: 25 martie 2018