Hamletmachine, versiunea italiană a spectacolului după Heiner Muller în regia lui Bob Wilson, prezentat la Premiile Europa pentru Teatru

În cadrul Premiilor Europa pentru Teatru, desfăşurate la Roma, vineri seară, în Sala Auditorium de la Parco della Musica, în Teatrul Studio Borgna, a fost prezentat, spetacolul Hamletmachine de Heiner Müller, în regia lui Robert Wilson, coregizor fiind Ann-Christin Rommen.

Piesa a fost concepută în 1977 după prima vizită în America a autorului, Wilson şi Muller avand o prietenie legendară. Muller a şi declarat că specacolul lui Wilson este "cel mai bun spectacol" făcut vreodată după o piesa de-a lui.  Prima punere în scenă a piesei lui Muller, in regia lui Wilson, a fost pe 7 mai 1986, la New York University. Spectacolul a fost montat şi la Roma, jucat de actori italieni, după 31 de ani fiind reprezentat şi în cadrul Premiilor Europa pentru Teatru.

The New York Times l-a descris pe Robert Wilson drept „o figură impozantă într-o lume a teatrului experimental şi un explorator al utilizării timpului şi spaţiului pe scenă.” Născut în Waco, Texas, Wilson este unul din cei mai importanţi artişti vizuali şi de teatru. Opera sa pentru scenă include în mod neconvenţional o varietate largă de medii artistice incluzând dansul, mişcarea, lumina, sculptura, muzica şi textul. Imaginile prezentate de acesta sunt frapante din punct de vedere estetic şi încărcate emoţional, iar spectacolele sale i-au câştigat aprecierea publicului şi criticilor din întreaga lume.

De la teatru la operă şi pictură

După educaţia de la Universitatea din Texas şi Institutul Pratt din Brooklyn, Wilson a fondat pe la mijlocul anilor 1960 colectivul artistic „The Byrd Hoffman School of Byrds” cu sediul în New York, şi acolo a creat primele spectacole de semnătură, printre care Deafman Glance (1970) şi A Letter for Queen Victoria (1974-1975). Împreună cu Philip Glass a scris opera seminală Einstein on the Beach (1976).
Printre colaboratorii artistici ai lui Wilson se găsesc numeroşi scriitori şi muzicieni precum Heiner Müller, Tom Waits, Susan Sontag, Laurie Anderson, William Burroughs, Lou Reed şi Jessye Norman.

Şi-a pus amprenta pe capodopere precum Krapp’s Last Tape de Beckett, Madama Butterfly de Puccini, Pelléas et Melisande de Debussy, Threepenny Opera de Brecht şi Weill, Woyczeck de Büchner, Fabulele lui Jean de la Fontaine şi Odiseea lui Homer.

Desenele, picturile şi sculpturile lui Wilson au fost prezentate peste tot în lume, la sute de expoziţii solo sau de grup, iar parte din operele sale fac parte din colecţii private şi de muzee în întreaga lume.
Wilson a fost onorat cu numeroase premii de excelenţă, printre care o nominalizare la Premiul Pulitzer, două Premii Ubu, Leul de Aur la Bienala din Veneţia, şi un Premiu Olivier. A fost ales in Academia Americană de Arte şi Litere, iar Franţa l-a pronunţat Commandeur des Arts et des Lettres.
Robert Wilson este fondator şi Director Artistic al Watermill Center, un laborator al artelor spectacolului din Watermill, New York.

Robert Wilson a realizat la Craiova regia şi light-designul spectacolului “Rinocerii”, de Eugène Ionesco.

Wilson a mai fost în câteva rânduri oaspete al României,  i s-au jucat două spectacole, în cadrul Festivalului Internaţional Shakespeare: „Femeia mării”, de H. Ibsen, 2008 şi „Sonetele lui Shakespeare”, prezentat de „Berliner Ensemble”, Berlin, 2012. A fost prezent şi la Festivalul de Teatru de la Sibiu.

În "Prelegere despre nimic", fraze cheie ale lui John Cage au fost repetate, strigate, tăcerea şi luminile fiind minuţios cadrate şi alternate scenic. Iar Bob Wilson rămâne...Bob Wilson, nici nu mai are nevoie de mari spectacole, pentru a face...spectacole. Regizorul american începe, în teatrul pe care îl face, cu efectul, nu aşa cum se face de obicei - cauza, fiind pentru el secundară efectului. A  desenat, a recitat, a explicat diferenţa dintre vidul asiatic şi nimicul european, şi cum sunt transpuse acestea în registrele aferente.

Pe scenă, când păseşti, păseşti într-un spaţiu sacru. Trebuie să ai o atitudine şi o prezenţă pentru acest spaţiu.  E ceea ce îi învăţ pe studenţi la masteclass-urile de teatru, pe care le ţin în toată lumea. Nu mai eşti la fel, pe scenă, cum eşti în mod obişnuit. Dacă nu înţelegi asta, că nu te poţi prezenta oricum, atunci poţi să te laşi de teatru, a subliniat, la Sibiu, celebrul Wilson, care a recunoscut că nu se consideră un mare actor şi că îl interesează mai mult ipostaza de regizor, să facă spectacole de teatru.

Wilson a recunoscut că au fost momente de criză, pe care le-a trăit când a ajuns la vârsta mijlocie, când a dorit să se lase de teatru şi a explicat cum a trecut de la "Sonetele" lui Shakespeare la "Ultima bandă a lui Krapp" de Beckett.
        

Heiner Müller şi-a definit dramaturgia ca o muncă a memoriei şi a reconcilierii cu morţii, o invocare a acestora, o înregistrare împotriva uitării. Pentru a înţelege istoria şi a obţine viitorul trebuie să “dezgropăm morţii din nou”.
“Hamletmachine” e o distilare în  nouă pagini a piesei ”shakesperiene, formată din monoloage rupte, citate, fragmente şi referinţe. O capodoperă a condensării, ”Hamletmachine” e un colaj textual exploziv de fragmente ale morţilor iluştri: Shakespeare, T. S. Eliot, Joyce, Benjamin, Lessing, Artaud, Brecht, Beckett, Sartre, Fanon, Pound, Dostoevsky, Warhol, Hölderlin, Conrad, Lorca, Marx şi mulţi alţii.
Textul, ca o rană deschisă febrilă, se zbate să ne reactiveze conştiinţa, să contrabalanseze letargia inimii care ne face să ne adaptăm uşor situaţiei date. “Hamletmachine” este munca imersiunii în aşteptările şi dezamăgirile Istoriei.

Suntem martorii unei epoci a dezintegrării. Subiectul esenţial al modernităţii, Omul Raţiunii, al liberalismului economic, al consumismului extatic, aflat într-o creştere constantă , moare. În “Hamletmachine” subiectul se prăbuşeşte sub povara Istoriei şi, abandonând individul autonom şi suveran al lui Hamlet, e angrenat într-o devenire perpetuu schizoidă. Subiectul devine Hamlet, actorul care îl joacă pe Hamlet, Macbeth, Richard al III-lea, Ofelia, Electra, Rosa Luxemburg, Ulrike Meinhof şi multe alte figuri istorice ori ficţionale. Corpul de pe scenă e transformat din clasic în suicidal, fragmentat, hibridizat. Devine un Câmp de bătaie, un recipient al Memoriei, un peisaj al Istoriei.

Textul insistă asupra faptului că în Europa contemporană ceva e putred în stadiu terminal. “Hamletmachine nu e…doar e descriere a oamenilor care ratează ocaziile şi şansele istoriei…E vorba despre rezultatul ocaziilor pierdute, despre istorie ca o poveste a şanselor ratate. Asta e mai mult decât pură dezamăgire, e descrierea pietrificării speranţei.“ Europa a parcurs deja “lungul marş prin Iadul Renaşterii, prin mlaştinile cu sânge ale ideologiilor“. A fi subiectul sau obiectul Istoriei, a fi ucigaşul sau victima nu mai e o alternativă. “Nu vreau să mai mor. Nu vreau să mai ucid.“
Pe “ruinele Europei” acest text solitar care serveşte istoria face aluzie la o nouă subiectivitate şi la începutul unei realităţii de dincolo  de umanitate

Auditorium Parco della Musica, Teatro Studio Borgna

Hamletmachine
 Heiner Müller
Robert Wilson

co-regie Ann-Christin Rommen
cu Giovanni Firpo
lumini John Torres
Marie de Testa
costume Micol Notarianni
William Ivey Long
Manu Halligan

Participa dell'Accademia Nazionale d’Arte Drammatica Silvio d’Amico
Liliana Bottone | Grazia Capraro | Irene Ciani | Gabriele Cicirello | Renato Civello | Francesco Cotroneo Angelo Galdi | Alice Generali | Adalgisa Manfrida | Paolo Marconi | Eugenio Mastrandrea | Michele Ragno Camilla Tagliaferri | Luca Vassos | Barbara Venturato