Ci, probabil, fiindcă, dacă ne place să vorbim cu încăpăţânare despre Shakespeare- contemporanul nostru, chiar dacă nu obligatoriu în sensul conferit sintagmei de celebra carte a lui Jan Kott, fiecare nouă generaţie este îndreptăţită să aibă propriul ei Hamlet. Ba chiar să şi trăiască pe cont propriu şi în chip la fel propriu dezabuzarea, disperarea şi, poate, şi –de ce nu?- până şi nebunia reală sau simulată a „tristului prinţ al Danemarcei”. Aceasta chiar dacă admitem că respectiva contemporaneitate mai ia, din când în când, şi câte o binemeritată pauză, aşa după cum au dovedit-o în urmă cu deja mulţi ani participanţii la un colocviu cu folos metamorfozat într-o carte datorată lui John Elsom.

Li se întâmplă şi generaţiilor de azi, aşa cum li s-a întâmplat deja celor trecute, adică aceleia lui Hamlet, aceleia din vremea Flower Power sau aceleia a lui mai ’68 din Franţa- şi exemplele ar putea continua, fireşte- să simtă ori să creadă că propria lor ţară, alta decât neutra Danemarcă, e invadată de putreziciune, şi încă şi mai mult de asta, a devenit o închisoare. Doar mijloacele prin care se exprimă tristeţea, dezabuzarea, disperarea şi revolta în faţa acestor stări de fapt sunt de fiecare dată altele. Unul dintre ele fiind, pesemne, revolta estetică. Aşa cum e aceea reprezentată de muzica hip hop ori de muzica electronică. Pe ritmurile şi în ambalajul căreia ne este livrată acum celebra tragedie shakespeariană. În concordanţă agreată şi agreabilă deopotrivă – faptul e evident dacă luăm în calcul succesul de casă şi la cei tineri al montării timişorene- cu aşteptările generaţiei facebook, de astăzi. Cu totul altele decât cele ale generaţiilor anterioare.

Să nu se creadă însă defel- Doamne fereşte!- că spectacolul din anul de graţie 2016 ar fi cumva o blasfemie sau o forţare peste poate a limitelor bunei cuviinţe ori a graniţelor respectului datorat marilor clasici! Nu e defel aşa fiindcă nimeni, nici unul dintre participanţii la zămislirea spectacolului, nu comite greşeala impardonabilă de a sări calul! Nu face asta în primul rând trupa Subcarpaţi şi componenţii ei- Andrei Alexe, zis Bean, şi Valentin Popescu, zis şi Vali Umbră-  cărora le datorăm o muzică ce place doar dacă esti cald şi tânăr la inimă, la suflet şi destupat la minte – e vorba despre condiţii fără a căror acceptare şi îndeplinire însăşi prezenţa în sala de spectacol nu-i decât o tristă inutilitate- şi pe care îi vedem aievea şi pe scenă. Nu doar cântând, ci şi jucând teatru. Primul, deţinând rolul bătrânului, fantomaticului Rege Hamlet, cel de-al doilea, rolul unui actor din trupă. Şi nu o face nici Peca Ştefan, cel ce a tradus şi remixat textul shakespearian. L-a remixat fără a-i aduce ofense. Ceea ce e de laudat, de bună seamă.

Desigur, nici Hamlet cel tânăr, care rosteşte câteodată noile replici cu intonaţii de hip hop, dar nici Ofelia, nici Claudius, nici Polonius, nici Laertes, nici Rosencrantz şi Guildenstern şi nici Osric nu mai vorbesc în felul în care o făceau odată ei sau alţii ce au purtat în urmă cu sute de ani aceleaşi nume. Dar faptele, atitudinea, caracterele sunt cel puţin în mare cam tot aceleaşi. Aşa cum este, în mod evident, şi acţiunea noului scenariu şi a noului spectacol. Care reţine momentele fundamentale din textul shakespearian, trecând deopotrivă, cu mici excepţii, testul fundamental al coerenţei şi inteligibilităţii.

Noul scenariu are însă, din păcate, şi ceea ce îndeobşte se denumeşte cu termenul de „burţi”. Adică părţi inutile, deranjante şi, mai presus de toate, nejustificate prin prisma considerentelor de concentrare şi economicitate presupuse şi instituite de stilul şi structura noii partituri. Cele mai evidente şi cele mai adipoase proeminenţe deranjante fiind inutila „scenă a groparilor” şi dublul final, mai exact vorbele rostite asemenea unui robot de tânărul rege Fortinbrans. Există în scenariu şi câteva momente neclare. Cel mai nefericit fiind, iarăşi din păcate, tocmai acela esenţial, dar prea diluat şi chiar împrăştiat al Cursei de şoareci. Toate aceste hibe decontându-se ca atare şi în spectacol.

Regizoarea Ada Lupu Hausvater i-a fixat acestuia două teme principale. E vorba despre tema închisorii şi despre tema supravegherii. Teme nu tocmai noi, însă modern tratate. Întreaga incintă a Sălii Mari a Naţionalul timişorean e transformată în spaţiu de joc şi în simbol al închisorii. Atunci când porţile mari, de lemn masiv ale Teatrului se deschid şi ni se permite drumul spre sala de spectacol, în cvasi-obscuritatea amplificată de fumul ce ne întâmpină încă de la intrare, el rămânând o constantă pe toată durata reprezentaţiei, zărim o seamă de cuşti în care sunt închişi oameni. Iar Hamlet- Matei Chioaru ne aşteaptă în sală.

E un bărbat tânăr, frumos, înveşmântat în negru. Aşa ca în spectacolele de altădată. E agitat, nu are stare, se agită fără încetare, îşi trece frecvent mâna prin păr, se plimbă agitat printre spectatorii ce se pregătesc de spectacol. Scena e deja dominată de imensa fotografie a lui Hamlet cel Bătrân- Andrei Alexe- cu care tânărul Hamlet chiar se întâlneşte certificând prin gest şi vorbă dorinţa răzbunării. Din când în când cei doi îşi însoţesc vocile în sound de hip hop.

Decorul propus de Iuliana Vâlsan e simplu, rece, dinamic, făcut să fie astfel prin continue căderi şi ridicări de voaluri.

Voalurile semnificând, pesemne, existenţa a tot atâtea straşnice secrete. Deţinute nu doar de Hamlet (Matei Chioaru) ci şi de Gertrude (Claudia Ieremia), de insinuantul Claudius (Ion Rizea), de ticălosul fără seamăn, supraveghetorul, paznicul absolut Polonius (Doru Iosif), de versatilii Rosencrantz şi Guildenstern (Cătălin Ursu şi Bogdan Spirdon). Secrete ce provoacă morţi, precum cea a Ofeliei (Cristina König), acţiuni năvalnice, necugetate chiar crime, aşa cum sunt cele comise de Laertes (Victor Manovici), dar şi solidarizări şi devoţiuni exemplare (Horatio- Flavius Reştea). Spaţiul fizic în care se miscă ei, dar şi Marcellus (Ionuţ Iova), Voltemand şi Osric (Adrian Jivan), Bernardo (Marius Lupoian) şi încă câţiva alţii ( Florin Ruicu, Costel Tovarniţki, Benone Viziteu şi Raul Bastean) mi se pare a se armoniza bine cu spaţiul sonor al muzicii electronice. Dacă nu ar fi fost excesul de fum care împiedică privirea liberă şi obliterează percepţia mimicii actoriceşti lucrurile ar fi stat încă şi mai bine.

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara- HAMLET după William Shakespeare; Tradus şi remixat de Peca Ştefan; Un spectacol de Ada Lupu Hausvater; Muzica: Subcarpaţi; Scenografia: Iuliana Vîlsan; Video: KOTKI visuals; Sound design: Ioan Uţu Pascu; Cu: Matei Chioariu, Ion Rizea, Claudia Ieremia, Marius Andrei Alexe, Valentin Popescu, Doru Iosif, Victor Manovici, Cristina König, Flavius Retea, Cătălin Ursu, Bogdan Spiridon, Ionuţ Iova, Marius Lupoian, Adrian Jivan, Florin Ruicu, Costel Tovarniţki, Benone Viziteu, Raul Bastean, Romeo Ioan, Claudiu Dogaru; Data reprezentaţiei: 9 iunie 2016