Gigi Căciuleanu şi discipolii săi

Nu stiu câţi dintre participanţii la GALA HOP a tânărului actor din acest an 2020 au văzut spectacolele lui Gigi Căciuleanu. Câţi dintre ei au putut admira înainte de a ştii ce se cheamă teatru coregrafic în concepţia acestuia, adică arta de a pune în mişcare şi în relaţie corpul cu starea de creaţie a actorului.

În spectacolele de la Teatrul Naţional Bucureşti (vezi D-ale noastre) la Târgu Mureş (Carmina Burana şi Anotimpurile) la Unteatru (Eine kleine nachtmusik) sau acela cu ocazia centenarului dadaismului (Omul Dada) coregraful şi dansatorul Gigi Căciuleanu a făcut înainte de a zice un alt fel de spectacol de dans în teatru pe care l-a numit teatru coregrafic, fiind diferit de genul numit teatru-dans, şi de dansul contemporan pur aşa cum se practică el în lume azi.

De anul trecut, invitat să prezideze ca director artistic Gala tânărului actor a lansat în spaţiul public teoriile sale despre acest mod de a concepe mişcarea în cadrele spectacolului de teatru prin formulări concentrate într-un adevărat curs, îndreptar sau cum să-i mai zicem, cu pretenţii academice. Pe mulţi dintre amatori poate i-a speriat. Au fost şi voci care s-au dezis de această practică menită să nişeze orizontul interpretului-actor. Gala 2019 s-a terminat cu un mare semn de mirare, şi mult prea multe indicaţii vorbite din partea unui dansator-poet al corpului şi al mişcării în scenă.

Anul acesta, în condiţiile vitrege ale pandemiei de COVID-19, marele dansator a fost mai inspirat. După faza am zis (teoria) a urmat făcutul (practica) aşa că deviza ediţiei acesteia a Galei a fost ZIS ŞI FACUT. Asta şi pentru că în regulamentul cerinţelor pentru concurenţi a fost inclusă şi vorba, textul de scenă, recomandat a fi ales din piesele lui Shakespeare. Ce s-a văzut după ce juriul de preselecţie a ales dintre cei înscrişi un număr limitat de concurenţi a fost extrem de variat şi potrivit cu înţelegerea fiecăruia dintre tinerii participanţi de la mai toate facultăţile de profil din ţară şi, evident, cu nivelul de formare, de instruire dobândit acolo. Unii au ales să ilustreze prin mişcare, prin dans, în simultaneitate fragmentele alese, îndeobşte monologuri celebre. Abundentă a fost prezenţa bufonilor shakespeareni, apoi acele monologuri filozofice celebre, precum cel al lui Jack Melancolicul din Cum vă place, sau texte din care răzbate reflexia poetului cu privire la sensul vieţii, dialogul omului cu sine (umbra). Alţii au compus pe lângă, ducând uneori mult prea departe gândul poetului (vezi Hotar din momentul premiatului Iulian Trăistar care, cu trupul lui costeliv, s-a gândit să ne amintească în preambul de hitlerism). S-a mai întâmplat şi câte o joncţiune cu spaţiul folcloric mioritic (!!!) şi am auzit/văzut astfel bătute neaoşe combinate cu Shakespeare. Au fost şi referiri amuzate la libertatea de creaţie aşa cum o înţeleg unii, vezi momentul comico-satiric Independent? al Alexandrei Oiste care a venit în scenă pozând în statuia libertăţii şi urmând indicaţiile din off despre big liberty. Spre regretul celei care scrie aici ea n-a impresionat juriul deşi după părerea mea merita un premiu.

Majoritatea concurenţilor care au venit la chemarea domnului Gigi Căciuleanu şi a Uniter-ului la această gală ne-au arătat însă că mentorul lor are dreptate când vorbeşte despre atenţia care trebuie dată mişcării în spectacolul de teatru, nu doar atunci când i se dedică exclusiv. E nu doar necesară dar şi parte a creaţiei atâta vreme cât teatrul contemporan aspiră la performance, adică o structură creativă multiplă în care artele în totalitatea lor se îngemănează cu vorba spusă şi gândită într-o expresie cât mai completă. La ce poate duce această nouă viziune s-a văzut în frumosul recital al premiatei Giorgiana Vişan, de la UNATC, care sub titlul Dialog cu D. şi-a lăsat corpul pradă acelor frământări tainice ce trădează mişcarea sufletului şi răzbat în afară ca mlădierile trestiei gânditoare în bătaia vântului. Frumoasă redare a meditaţiei prin trăirea corporală care prin natura şi repetitivitatea mişcării m-au dus cu mintea la moartea lebedei din celebrul balet.

Cu certitudine teatrul coregrafic înglobând datele dansului contemporan ale cărui ideograme abstracte, adevărate metafore poetice ne provoacă nu doar gândirea ci şi emoţia, sentimentele, e azi o cale de comunicare mai adecvată poate omului contemporan, înlesnindu-i să depăşească fractura între spiritualitate şi pragmatism/acţiune şi ajutându-l să-şi regăsească necesara linişte interioară.

În ciuda condiţiilor impuse de criza sanitară, organizatorii s-au străduit şi au reuşit să ne dea sentimentul că viaţa merge mai departe, cu sincope cu tot, şi că teatrul îşi urmează drumul descoperirilor unde, cum se vede, lângă septuagenarul Gigi Căciuleanu tinerii actori s-au simţit nu doar bine, ci şi provocaţi creativ. Încă un pas/hop la început de drum a fost făcut astfel în această profesie aleasă, atât de încercată în zilele noastre. Iar noua locaţie de la sala Amfiteatru, în aer liber, a Teatrului Naţional din Bucureşti a creat cadrul unei impresii de comunicare live de care e atâta nevoie. Cei de acasă din faţa laptopurilor s-au mulţumit cu varianta online.