Despre Gala Hop, dans, teatru, ucenici şi maeştri am vorbit şi noi cu Gigi Căciuleanu.

Gigi, eşti deja la a doua ediţie a Galei Tânărului Actor în calitate de "guru" pentru foarte tinerii tăi colegi. Ce le-ai cerut să pregătească anul acesta concurenţilor?

Nuuuu, În niciun caz “guru”! Am ezitat mult înainte de a accepta şi anul acesta să fiu nu (numai) director artistic ci, mai degrabă, un animator al Galei Hop. A fi Director este o funcţie. A fi animator înseamnă PASIUNE. Şi tocmai această pasiune pentru ceea ce mişcarea este (şi poate fi!) ca artă. Dar şi ca meserie. Ca MEŞTEŞUG.

Mă bucur şi de faptul că acest an coincide atât cu aniversarea a 30 de ani de când am avut posibilitatea de a mă reîntoarce şi a re-exista în ţara unde m-am născut cât şi cu cea de trei decenii ale UNITER-ului căruia, din suflet, ii urez la mulţi ani!

De ce ai ales texte din Shakespeare ca punct de pornire pentru concursul din acest an?

Oricare din textele lui Shakespeare este o bijuterie. Texte minunate, de o valoare nu numai teatrală ci şi poetică. Metaforă pură. “Duduind” de psihologie şi filozofie. De un fel de a gândi viaţa, proprie atât marilor filozofi cât şi înţelepciunii omului trăind din pulsaţiile Pământului, familiară şi unui Cioran şi unui Păcală. Iar mişcarea, mai ales cea scenică, este în primul rând o trăire filozofică a corpului. Dansul a fost existenţial cu mult înainte de a se fi inventat termenul...

Înainte de toate, ne spune Biblia, a fost Verbul. Verbul-vorbă care este şi verbul-Predicat, Mişcare. Vibratie. Big bang? Dansul lui Shiva născător (şi născocitor!) de lumi. 

Ţie îţi place să îi numeşti pe actorii cu care lucrezi dans-actori. Ce este un dans-actor?

A fi DansActor este un apanaj al celor care lucrează cu mine. În teatrul (meu) coregrafic este loc pentru interpreţi venind din coregrafie dar şi din teatru. Este vorba de a-i aduce  pe interpreţii spectacolelor mele la un numitor (denominator?) comun. De unde şi termenul de DansActorie. Când lucrez cu un dansator “de meserie” încerc să-l fac nu numai să gândească dar să ŞI “actueze” ca actor. Când lucrez cu un actor, procesul este reversibil şi tot atât de activ. Exemple? Lari Giorgescu (actor) interpretându-mi duo-uri cu Rasmina Călbăjos (dansatoare). Ori Ana Vişan (balerină) cu Bogdan Iacob (actor). Exemple sunt multe. De altfel acest proces de “contopire” a început de atunci de când la facultatea de teatru s-a înfiinţat o secţie de coregrafie. Şi numeroşi sunt cei care, pornind de la dans, au simţit nevoia de a se “înscrie” apoi la actorie. Probabil spre a se “completa”! Ţin totuşi să precizez că nu este în intenţia mea să “fabric” DansActori prin intermediul Galei Hop. Ceea ce mă pasionează este să reuşesc să-i ... pasionez pe actori pentru arta mişcării.

Ai spus cândva că un trup frumos este un trup inteligent. Cum explici asta şi care este legătura dintre inteligenţă şi frumuseţe?

Atunci când o gazelă fuge cât poate de iute alergată fiind de tigru, ambele lor corpuri sunt în primul rând inteligente. Inteligenţa pe care ţi-o cere dar ţi-o şi conferă jungla.

Nu din întâmplare, “Cartea junglei” (de fapt o fabulă a lumii în care trăim.) a fost imaginată de Rudyard Kipling, acelaşi filozof care a scris minunatul poem: “If” (dacă).

... If you can trust yourself when all men doubt you…”

Aş putea califica Dansul, printre alte atâtea definiţii, ca fiind nu numai o artă a vieţii ci şi un meşteşug al supravieţuirii. Duse, şi arta şi meşteşugul, la extremă. Atunci când dansezi (am în vedere: a dansa şi nu de a dănţui) o faci din tot corpul, cu întreaga-ţi făptură, fără a-ţi precupeţi câtuşi de putin forţele. Nici cele ale instrumentistului (fiinţa), nici cele ale instrumentului (corpul). Abia când ajungi la capătul puterilor, şi în măsura în care poţi depăşi acest stadiu, mişcarea devine DANS.

Acestea fiind zise, bineînţeles că nu este în intenţia nimănui să-i transforme pe actriţe/actori în balerine/balerini. Dansul şi teatrul sunt două arte bine definite şi de sine stătătoare. Dacă însă un actor îşi poate stăpâni corpul, a-l struni şi a-l pune în slujba artei sale acest lucru nu poate decât să-i confere un mare plus. Actriţe mari ca Gina Patrichi nu au ezitat să lucreze cu Miriam Răducanu. Nu numai în ceea ce priveşte mişcarea ci chiar esenţa rolurilor grele pe care le aveau de rezolvat.

Acum eşti mentor pentru tânăra generaţie. Cum ţi se pare asta?

Nu sunt şi nici nu doresc să fiu mentorul numănui. Dacă pot fi catalizator sunt fericit. M-aş conşidera mai degrabă ca fiind un “dătător de chei”. Chei pe care, cu sudoare de frunte şi trup, cu stors de creieri şi împunsături în inimă, le-am “dibuit” şi fabricat. Chei pe care cei cu care îmi este dat să lucrez nu au altceva de făcut decât să le preia. Pe ideea: Cheiţa mică descuie poarta mare.

Dar care au fost mentorii tăi?

Le datorez foarte mult tuturor profesorilor mei. Nu numai maeştrilor de dans de la Bucureşti sau Moscova dar şi celor de literatură, gramatică, istorie, matematică... celor de “cultură generală” cum se obişnuia să fie numiţi.

Miriam Răducanu, o pe cât de mare artistă, în afară de orice normă, pe atât un pedagog de excepţie, mi-a fost şi iniţiator şi catalizator. Am trăit adolescenţa alături de Miriam aşa cum caligrafii japonezi îşi fac ucenicia trăind pe lângă maeştrii lor. De aceea o consider pe Miriam nu (numai) ca pe o Maestră ci, fiind: o MĂIASTRĂ. Cu un ochi spre Brâncuşi, cu care Miriam este fără doar şi poate înrudită artistic. Consider că alături de Miriam am fost “iniţiat” nu numai în ale dansului ci în general: în ale Artei, moderne şi contemporane: pictură, sculptură, muzică, desen...

Când trebuie să intervină ruperea cordonului ombilical dintre ucenic şi maestru?

Oricând şi ... niciodată.

Cu Miriam, viaţa ne-a despărţit fizic. Sufleteşte nu va reuşi să o facă nimic niciodată.

Cum a fost acest moment al ruperii de mentor pentru tine?

Dacă acest moment ar fi fost să existe, l-aş plasa, cred, atunci când mi-am semnat prima coregrafie. Pe care am dansat-o în sala de sport a Institutului de Arhitectură din Bucureşti, cu prima mea mică trupă alcătuită, în afară de mine, din Ruxandra Racoviţăa, Sonia Dumitrescu şi Dan Mastacan ca DansActor (atunci s-a născut, chiar dacă nu l-am numit, ideea acestui concept). Coregrafia se numea ”Voci”. Ulterior, varianta de Duo, cu Ruxandra Racoviţă, mi-a prilejuit primul “premiu I” la Concursul Internaţional de Coregrafie de la Köln, în 1971. De fapt, coregrafie, ca “materie”, am învăţat făcând-o. Întâi, la Essen unde Pina Bausch mă angajase ca “gast dozent” (profesor invitat) de dans contemporan (ceea ce era “contra naturii”: eu venind din Est iar dansul contemporan era şi rămâne conotat ca o exclusivitate a Vestului) şi unde, Pina fiind deja cu un picior la Wuppertal, mă lăsase cu compania ei, Folkwang Ballet, unde mi-am “făcut mâna” creând pentru interpreţi ca Susanne Linke, Catherine Denisot, Carlos Orta primele mele piese cu Hdansatori occidentali. Apoi, timp de 5 ani, ca director şi coregraf titular al trupei de dans înfiinţate de Rosella Hightower la Grand Théâtre de Nancy, în Franţa, o ţară unde m-am şi stabilit de atunci. Acestea, pot spune că au fost, preluând celebra expresie a lui Maxim Gorki, “universităţile mele” .

De-a lungul vremii ai dansat alături de nume uriaşe ale dansului mondial. Ai câteva amintiri despre unele dintre acele mari figuri pe care ai putea să ni le împărtăşeşti? Lucruri profesionale, dar şi umane.

Pina Bausch dansând. Nu acel al ei dans, minunat de altfel, din ”Café Müller”, ci unul cu mult mai neaoş şi pe care puţini l-au văzut. Era în perioada în care dansam în acelaşi spectacol, la Essen sau prin turnee (Anglia, Olanda....), Pina pe “ale ei”, eu pe “ale mele”. Mă văd ca acum stând în culise, asteptând să-mi vină rândul. Scena era mai ridicată, ca un fel de estradă faţă de culise. Deci: stau cu coatele pe acea parte de estradă ascunsă publicului, cu bărbia în pumni, cu ochii pironiţi la scenă şi văd picioarele Pinei în prim plan, corpul ducându-i-se la nesfârşit în sus, ca atunci când piveşti un turn de jos. O lume întreagă - în acel trup care începea de la tălpi. Nu se poate descrie prin cuvinte emoţia pe care am resimţit-o, şi pe care până astăzi o port în mine, vibrând în acele călcături de dinozaur îngeresc. Mai târziu am scris şi un text inspirat pe undeva şi din acele momente intim apocaliptice... Dacă e timp ţi-l spun la sfârşitul acestei discuţii.

Tu, spirit liber, cum te-ai împăcat cu regulile stricte ale şcolii de balet clasice ruseşti?

Asa cum un poet o face cu regulile gramaticale. Le poate transgresa însă numai dacă le-a integrat în prealabil şi le cunoaşte ca şi cum chiar el le-ar fi inventat.

Apropos de Rusia, familia ta e un melting pot. Poţi să ne povesteşti despre ea?

Mama mamei, rusoaică născută la Petersburg (Kliuciariov) căsătorită foarte tânără cu un moldovean din Basarabia (Sârbu) unde a dat naştere numeroşilor săi copii. Mama lui tata: grecoaică get-beget (Apostolopulos) căsătorită cu bunicul (Kaciulkov), rus de origine greacă. Cu moşia (Blîndeşti) peste Prut. În familie era o vorbă : “tata rus, mama rus, numa Ivan-moldovan”...

Aş vorbi de părinţi, de bunici, de străbunici în termeni de sevă de arbore. De altfel şi genealogia se defineşte ca o plantă cu rădăcini ramificate, luându-şi puterile din negurile pământului.

Am mai tot spus-o: viaţa a vrut să călătoresc cu o valiză plină cu ale mele rădăcini.

Este din păcate (sau din fericire) soarta a din ce în ce mai multor oameni care se văd nevoiţi să se dezrădăcineze. E trist atunci când gândim pământul ca fiind un sol cultivabil. Dar dacă îl gândim ca pe o planetă, atunci rădăcinile se duc în cer. Ca şi ramurile...

Am fost împreună in Basarabia in satul strămoşilor tai. Şcoala satului poartă chiar numele unui astfel de strămoş. Cine era şi de ce şcoala satului îi poartă azi numele?

Străbunicul sau chiar stră-străbunicul este poetul care, primul, a îndrăznit să scrie nu în rusă. ci în limba română, cu caractere latine: Ioan Sârbu. În Basarabia care făcea atunci parte din imperiul rus. De unde şi veneraţia localnicilor care au botezat liceul cu numele său. Tot dânsul a construit bisericuţa din satul Măscăuţi de unde este originară şi mama.

Un alt strănepot, fratele mamei, unchiul meu, Sergiu Sârbu, cunoscut la Alexandria, după plecarea silită din Basarabia, ca “Domn Profesor” unde aproape tot târgul îi fusese elev la materii atât de diferite (diferite?), precum gramatica, literatura, latina, matematica, l-a moştenit ca poet. Scria versuri în română, rusă, franceză, latină... Doamne, dacă cineva, cândva ar avea ideea şi posibilitatea de a le publica...

Locuieşti la Paris. Simţi acel oraş ca pe un spaţiu sau ca pe o stare de spirit? Cum arată Parisul lui Gigi Caciuleanu?

Parisul este oraşul lui Enescu, Cioran, Brâncuşi, Modigliani, Picasso, Dali, Ionesco...  Sunt fericit că este şi orasul meu.

Te exprimi prin dans, actorie, poezie, desen... Pari un suflet pentru care artele sunt prea puţine. De ce dans? De ce teatru? De ce poezie? De ce desen?

Sunt toate ramuri ale unei aceleaşi arte : cea de a trasa linii, de a lansa semne, de a codifica lumea (sau a o dezlega) prin metafore.

Care este locul pe care îl iubeşti cel mai mult pe lume?

Depinde cum definim noţiunea de “lume”. Pentru mine nu există fericire mai mare decât ca aceea de a “FI” (în sensul Shakespear-ian), cu toată fiinţa mea, într-un teatru. Pe scenă.

Cât de tare ţi-a destabilizat această pandemie viaţa?

Eu cred că pe mine, mai degrabă, mă re-stabilizează... Mi-a dat timp. Acestea fiind zise, ar cam fi vremea ca această porcărie să se termine!

Cum ai traversat această perioadă? Cu ce ţi-ai umplut timpul?

Ca întotdeauna de când mă ştiu: “dus cu pluta”.

Când revii la lucru şi cu ce ne vei mai uimi?

Se va reveni la “normal” atunci când Doamne-Doamne o va dori şi în felul în care El o va dori.

La mine, până una alta, în noiembrie : un nou spectacol, la Paris, cu o dansatoare (formată, printre altii, de mine şi de Ruxandra Racoviţă), Fabienne De Bastiani, alături de un clovnActor (termen inventat tot de mine) : “Arlequin et la Ballerine”. Tot în acea perioadă, îmi vor apărea la Paris, două volume de poezie. Care, de fapt, dacă nu numai dansuri, tot spectacole sunt.

Şi fiindcă veni vorba, iată şi poemul de care pomenisem înainte, pe care iniţial îl numisem “Dansatorul”, dar căruia cred că i-aş zice mai degrabă, DANSÂND:

Şi animal Şi înger Drac Pasăre sfântă

Călcând ba pe pământ Ba prin noroi de cer

Oglinda dinăuntru Mă-nfruntă Mă frământă

O febră mă încântă Cald Rece Foc Sau ger

 

Împărat Măscărici Ori clovn Şi spectator 

Ba servitor-stăpân Ba dictator-vasal

Între curaj Şi frici de frăgil corp astral

Un pas după un altul Un val dupa alt val

Mă duc Şi mă aduc Prin amintiri şi dor

 

Contaminat de soare Înnebunit de lună

Alunec pe gheţuşul atâtor primăveri

Nimica altceva nu vreau să povestesc

Decât că mă evapor de-o flacără nebună

Pe graiu-mi păsăresc Venit de nicăieri

 

Marionetă Da! Dar şi păpuşar-sforar

Din inimă-mi prin trup altfél se scurge vremea

Decât la cei din jur Ce harnică mi-e lenea

Şi cât de grea-i povara unui moment cu har

Gigi Căciuleanu : „Ma nuit avec Nijinski” (Noaptea mea cu Nijinski) Espace Acteur - Paris