ANIVERSĂRI. Teatrologul George Banu şi regizorul Andrei Şerban împlinesc 70 de ani. Cei doi au fost colegi la actorie

ANIVERSĂRI. Teatrologul George Banu şi regizorul Andrei Şerban împlinesc 70 de ani. Cei doi au fost colegi la actorie

George Banu împlineşte pe 22 iunie 70 de ani                             FOTO: Mihaela Marin

Celebrul actor Ion Finteşteanu, profesor la Institutul de Artă Teatrală, a văzut în anii 60 că Andrei Şerban şi pe George Banu nu au nicio legătură cu actoria, la care fuseseră admişi, şi i-a transferat, după un an, la regie şi respectiv, critică, unde cei doi au devenit somităţi.

Ştiri pe aceeaşi temă

Una dintre cele mai frumoase şi mai trainice prietenii din lumea noastră teatrală este aceea dintre regizorul Andrei Şerban şi teatrologul George Banu. Pe lângă pasiunea comună pentru teatru, cei doi sunt născuţi la o zi distanţă: regizorul Andrei Şerban pe 21 iunie 1943, iar  George Banu, alintat de prieteni Biţă, o zi mai târziu, pe 22 iunie.

Astfel, vineri şi sâmbătă, în acest week-end, cele două personalităţi din lumea teatrului împlinesc 70 de ani. Mai mult, Andrei Şerban şi George Banu au fost colegi la la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, unde, iniţial, în mod paradoxal, amândoi au fost admişi la Actorie.

Greşeală îndreptată
În  1961, „eram poate douăzeci de candidaţi pe un loc şi, deşi nu aveam talent de actori, eu şi Biţă Banu am fost amândoi admişi, în timp ce Pittiş, care a făcut cariera de mai târziu, a fost respins!“, povesteşte Andrei Şerban, în cartea sa, „O biografie“, publicată de Polirom.

„În cazul meu, ardoarea iniţială de a fi actor a fost repede sufocată de inhibiţii de tot felul : în voce, în respiraţie, în ritmul mersului – totul părea nenatural. Noaptea aveam coşmaruri căsunt un cântăreţ de operă care apare în faţa unui public erudit şi se dovedeşte afon. Cât de greu trebuie săle fie celor care nu au avut, ca noi doi, şansa unor îngeri păzitori, pe nume Ion Finteşteanu şi Sanda Manu, care să ne îndrume spre adresa bună, îndreptându-şi propria lor greşeală de a ne fi selecţionat ! Câţi sunt cei care au pierdut ani de viaţă pe scenă, nechemaţi, când locul lor a rămas poate vacant altundeva“, subliniază Andrei Şerban (Foto de Mircea Cantor).

Vocaţii diferite

George Banu se întreba cu umor, într-un dialog din acelaşi volum autobiografic: 

„Când profesorul Ion Finteşteanu ne-a spus la amândoi luaţi-vă  tălpăşiţa, tu la Regie şi tu la Critică, oare văzuse el deja în tine că vei deveni un adevărat conducător de grup şi un creator de imagini, lucru care s-a adeverit de cum ai fost transferat, şi că eu aveam să-mi găsesc vocaţia în scris?“.

Astfel, după un an de zile de studenţie, cei doi s-au transferat de la Actorie: Andrei Şerban, la Regie, iar George Banu, la Teatrologie. 

„Finteşteanu a avut flerul genial să ne distribuie bine în rolurile care ni se potrivesc în viaţă şi îi suntem recunoscători. Eu nu am avut doar norocul să fiu bine sfătuit cu mutarea, dar am fost şi generos primit la noua adresă de Radu Penciulescu, care mi-a dat şansa să mă alătur unui mic nucleu de tineri inteligenţi şi aventuroşi, porniţi să reinventeze regia“, povesteşte Andrei Şerban.


Regizorul a emigrat în Statele Unite în 1969, unde a făcut o carieră internaţională, iar George Banu a părăsit România în 1973.  „L-am reîntâlnit, în teatrul lui Peter Brook, pe Andrei Şerban. Ne revedem, ciclic, de câte ori vine să monteze la Paris. Ne-am regăsit şi la New York... “, povestea, George Banu, într-un interviu, pentru „Weekend Adevărul“.

George Banu sau „a trăi prin celalţi“
Pentru a-l sărbători pe George Banu, în colectia Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu 2013 a apărut cartea „Călătoriile sau orizontul teatrului. Omagiu lui George Banu“, publicată de Editura Nemira. Volumul colectiv, coordonat de Catherine Naugrette, şi tradus din limbra franceză de Ileana Cantuniari,  adună poveşti şi mărturii ale unor creatori importanţi, care au marcat ultima jumătate de secol în teatrul lumii şi care l-au cunoscut şi-i sunt prieteni lui George Banu. Printre ei, Peter Brook, Ariane Mnouchkine, Radu Penciulescu, Eugenio Barba, Monique Borie, Nicola Savarese, Jean-Jacques Lêmetre şi Andrei Şerban, care i-a dedicat prietenului său un text cu totul deosebit din care „Weekend Adevărul“ publică fragmente.

Andrei Şerban, despre George Banu

Mă întreb pentru ce George, plin de o energie debordantă, este mereu pe drum. Chiar şi atunci cand te duci la el acasă, îţi arată obiecte, măşti, amintiri culese din nenumăratele sale călătorii şi, privindu-l, pare a fi încă în călătorie. George dă impresia că nu se instalează niciodată. De ce agitaţia asta? Ce anume caută? Să vadă
locuri, să întâlnească oameni? Să cunoască plăcerea diverselor moduri de hrană (culinare şi de alt tip!)? Ce anume îl mobilizează: viaţa sau teatrul? Poate că amândouă. Dar, fără teatru, mă întreb dacă ar fi făcut atâtea calătorii prin continente şi ţări diferite, dacă ar fi căutat, cum spune Claudel, „intervenţia în viaţa noastră individuală şi de zi cu zi a unei chemări exterioare şi superioare nouă“.


 

George este atât de nerăbdător să vadă teatru, încat, deşi decolează atât de des, pleacă de acasă cu mult timp înainte, de teamă să nu piardă avionul şi, inevitabil, spectacolul. Pentru noutate, pentru surpriză, iată, de asemenea, pentru ce călătoreşte. Căci ceea ce îl pasionează cu adevărat pe George, nu este stabilitatea vechiului teatru, ci ivirea celui nou, astfel că de îndată ce îl întalneşte, este plin de entuziasm.
George are pentru teatru un apetit ieşit din comun. Aş spune, un apetit „falstaffian“. De-a lungul vieţii, el a văzut mii de spectacole (poate chiar mai multe), fără să se fi săturat vreodată, dorind mereu să meargă încă şi mai departe. Asemenea lui Falstaff, George este gurmand şi rafinat cunoscător, căci îi place să testeze o sumedenie de mancăruri: mancăruri bogate în restaurante scumpe sau mancăruri simple într-o banală coşmelie de pe stradă. La fel e şi cu teatrul, căci el urmăreşte la fel de bine teatrul de artă şi teatrul de avangardă, teatrul popular şi teatrul elitist, spectacolele pe scene a l’italienne sau pe cele din spaţii neconvenţionale. George este deschis şi curios ca un copil. Asimilează totul, în timp ce se îmbogăţeşte spiritual prin impresiile pe care le primeşte. Cu inima vibrand, cu mintea trează, el observă totul, avand atenţia vie şi totodată privirea plină de afecţiune. Posedă o memorie impresionantă, cizelată, în care amintirile tuturor acelor călătorii sunt aşezate ca în nişte fişiere invizibile, deosebit de bine organizate. Prin mijlocirea scrisului său prolific, cugetările sale despre teatru sunt astfel generos împărţite cu cei care nu au avut şansa de a călători, dar care profită de pe urma impresiilor lui ca şi cum ar fi fost martori vii ai experienţei trăite.
În plus, George este prietenul regizorilor, de la Brook la Zholdak, de la Grotowski şi Kantor la Warlikowski şi Yannis Kokkos sau Felix Alexa, de la Strehler şi Chereau la Pippo Del bono sau Măniuţiu, de la Stein la Bondy sau Castellucci. Este greu să găseşti o legătură coerentă între toate aceste prietenii, dacă nu cumva e vorba de faptul că George ţine la artişti. El se identifică într-un fel cu majoritatea lor, căci recunoaşte în fiecare un aspect din el însuşi. Dacă vorbeşte rareori despre sine, vorbeşte în schimb mult despre ceilalţi.  (....)
Teatrul, spune Brook, este altceva decat piese, spectacole: „este un instrument vechi, un instrument esenţial care ne ajută să rezolvăm o singură dramă, drama existenţei noastre şi ne ajută să găsim calea spre originea care ne constituie“. George ştie acest lucru. În cărţile sale, el s-a confruntat cu tot felul de situaţii şi de personaje cufundate în miezul conflictelor. Astăzi însă el se găseşte în faţa unei confruntări cu sine însuşi, întocmai ca noi toţi, care aparţinem aceleiaşi generaţii. Ne amintim cu toţii acele poveşti în care un monstru cumplit ascunde o comoară de preţ şi în care eroul trebuie să se lupte cu balaurul. În realitate, inima însăşi a eroului este ascunsă acolo. George are acum nevoie de voinţă şi de tenacitate pentru a elibera comoara şi a se regăsi pe sine. {i nu este oare vorba de inima fiecăruia dintre noi, acea inimă care se află departe şi pe care trebuie s-o regăsim? Toate marile tradiţii vorbesc despre acest moment crucial al luptei: despre profunda solitudine a omului în faţa acestei înfruntări. Nu există nimeni care să-l ajute. Într-un anumit moment al vieţii, fie că vrem sau nu, ne trezim faţă-n faţă cu noi înşine. Victoria în luptă nu este sigură. Însă George are un avantaj, căci, după atatea călătorii înfăptuite în lumi imaginare, întărit de experienţa teatrului, el este, poate, cel mai pregătit să lupte cu balaurul.

( Fragmente din  „A trăi prin ceilalţi“, de Andrei Şerban, în volumul „Călătoriile sau orizontul teatrului. Omagiu lui George Banu“, Copyright Editura Nemira, volum apărut în Colecţia de Teatru a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu 2013)

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: