„Furtuna“ sau despre veşnicia teatrului

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Nicu Cherciu
FOTO Nicu Cherciu

Să fie oare vorba despre fidelitatea faţă de rigoarea carteziană ori despre o reminiscenţă a durelor şi imposibil de încălcat reguli ale clasicismului?

Nu ştiu, sigur rămâne însă faptul că francezii continuă şi astăzi să opereze cu utila, atât de necesara distincţie dintre critică şi cronică de artă. Criticul se serveşte de criterii deliberat estetice în vreme ce cronicarul este prin însăşi esenţa misiunii sale atent la tot ceea ce înseamnă riturile sociale ce se manifestă cu ocazia oricărui eveniment artistic.

În schimb, în România, chiar şi adevăraţii critici sunt tot mai repetat puşi în situaţia de a renunţa la aceste delimitări şi frontiere. Aşa se face că în scrierile lor găsim din ce în ce mai frecvent pasaje în care sunt, pe bună dreptate, amendate, câteodată chiar aspru dojenite inoportunele, deranjantele intervenţii ale aparatelor super-sofisticate de telefonie mobilă ori aplauzele absolut nepotrivite, din ce în ce mai des şi descalificant prezente chiar şi în sălile marilor concerte.

blog

Aparent, ar trebui să încep şi eu aceste însemnări prilejuite de superbul, clasicul, în sensul plasării lui hotărâte sub însemnele solare ale simplităţii, clarităţii, rigorii, spectacol cu Furtuna săvârşit la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca de marele regizor Gábor Tompa, amendând ceea ce, în primul moment, mi s-au părut nepotrivitele aplauze cu care a fost primit, la începutul reprezentaţiei Marcel Iureş, atât de adecvatul, şi temeinicul interpret al lui Prospero.

Acesta, adică, el, Prospero, îşi face intrarea din sală, păşeşte cumpănit,  calm,înveşmântat în haine simple, oarecare, cu o necenzurată, dar şi discretă atenţie acordată spectatorilor. Că doar lor trebuie şi este hotârât să le spună povestea, ei vor fi martorii răzbunării şi ai iertării celor ce au complotat şi i-au au pus la cale izgonirea. Intervin însă sus-menţionatele aplauze, mai întâi timide, apoi din ce în ce mai apăsate, al căror rost este indubitabil acela de a saluta revenirea pe scena Naţionalului clujean a celui a cărui  străluicitoare carieră a început, la mijlocul, anilor 70, exact acolo. Câteva secunde de pauză, o scurtă întrerupere, un infinitezimal popas pe buza scenei şi Prospero îşi continuă mersul. Ia în stăpânire spaţiul insulei alb, pur, luminat puternic (maestru de lumini: Jenel Moldovan). Spaţiu, cvasi-aseptic, aproape gol din care nu lipsesc însă-cum oare ar putea să se întâmple asta?- cărţile. Cărţi pe care Caliban le simte şi înţelege drept principala resursă de energie, dar şi de ştiinţă, de înlepciune şi de iubire a eroului. Spaţiu în formă de pâlnie, imaginat de Carmencita Brojboiu, spaţiu care înseamnă insula lui, insula lui Prospero, dar şi a Mirandei şi a lui Ariel.

blog

Într-o lojă se află plasate spiritele, adică Iriss (Elena Ivanca), Juno (Angelica Nicoară) şi Ceres (Romina Merei). Prospero îşi ia bagheta, dirijează strigătele acestora (interpretele au în mână partituri, aşa cum au îndeobşte componenţii unui cor) şi uite aşa se declanşează furtuna.

Şi astfel începe reprezentarea piesei cu acelaşi titlu. O piesă pe care Gábor Tompa o citeşte drept o scriere despre ingratitudine şi despre trădare, despre răzbunare şi iertare, despre magie şi despre artă, despre viaţă, moarte şi pregătirea pentru aceasta. Aureliu Manea, în Spectacolele lui imaginare (Editura Eikon, Bucureşti, 2018) citează nişte versuri semnificative, vorbe de adio rostite de Prospero – „Mă voi retrage la Milan/Şi acolo din trei gânduri, unul/ Am să-l îndrept înspre mormânt”- şi scrie: „Spectacolul a luat sfârşit. Bătrânul clovn se mai răsteşte o dată în arena imensă a Circului, salutând cu plecăciuni, apoi, ieşind, spre cabina lui, se duce să se demachieze de vopselele ce i-au colorat obrajii. De sub rimel, în faţa oglinzii, vor apărea cutele adânci ale bătrâneţii neputincioase ”.

blog

 Am însă impresia că Gábor Tompa citeşte Furtuna în primul rând ca o piesă despre teatru. Şi despre ceea ce înseamnă ultima reprezentaţie. Ultima reprezentaţie a lui Prospero, ultima apariţie publică a acestuia. Dar şi ultimul serviciu făcut lui de Ariel, cu infinite nuanţe, în continuă şi rafinată mişcare, cu înţelepciune de monah conceput şi adus în scenă de excelenta actriţă care este Anca Hanu. Că doar nu degeaba este Furtuna ultimul text (ultimul valid esteticeşte) al lui Shakespeare. Textul de adio al acestuia.

Shakespeare a scris Furtuna pe când de abia împlinise 50 de ani. Era în 1610. Poate tocmai de aceea exegeţii îl identifică pe Shakespeare cu Prospero. Interesantă în acest sens demonstraţia lui Gelu Ionescu din Cartea lui Prospero (Editura Humanitas, Bucureşti, 2017). Miranda are doar 15 ani, iar Prospero spune undeva că i-ar fi dedicat ei cam 15 ani din viaţă. Or, aceasta ar însemna că nu are mai mult de 45 de ani. „Şi astfel ne îndreptăm spre radierea lui Prospero din rândul bătrânilor lui W.S. Ar fi deci un fals bătrân, purtând o mască a demiurgului care, prin tradiţia cea mai mare, nu ne apare niciodată sub altă înfăţişare decât aceea a unei bătrâneţi impunătoare, autoritare, nenegociabile (cum se spunea şi pe insulă) decise şi decisive, în care vigoarea face parte din puterea înţelepciunii şi a gesturilor definitive, chiar universale”.  

blog

Înţelepciune, magie, dragoste, iertare toate făcute sub semnul teatrului. Teatru adus la apogeu, la forma lui sublimă prin felul magistral, cu lacrimi în ochi, în care Marcel Iureş rosteşte monologul de despărţire. După ce i-a lăsat să i-o ia înainte pe Miranda (sensibilă şio foarte adesea exact ce trebuie Sânziana Tarţa) şi pe Ferdinand ( cu aplicaţie jucat de Matei Rotaru), pe greşiţii şi iertaţii Alonso (Ioan Isaiu), Antonio (Cătălin Herlo), Sebastian (Mihai Niţu), Adrian (Dan Chiorean), Ruslan Bârlea (Francisco), pe fidelul Gonzalo (Petre Băcioiu). După ce i-a iertat şi pe Caliban, şi pe Stephano şi Trinculo, roluri transformate în prilejuri de notabile creaţii pentru Cristian Grosu (aici curăţat de mai toate poncifele), Radu Lărgeanu şi Adrian Cucu. Graţie cărora răsună pe deplin în spectacol inegalabilul râs al lui Shakespeare. Sau una dintre formele acestuia. Cel cu poante dure, iuţi, pipărate, cu glume ale beţivilor ori despre aceştia, cu sarcasmul meritat de necugetatele fapte ale monstrului cu alura lui de peşte. Spun aceasta fiindcă mai este în montare încă un fel de râs. Cel produs de  ironia şi autoironia magistrului Prospero. Demiurgul ce şi-a pecetluit singurătatea redându-i libertatea lui Ariel. Acesta iese din scenă parcurgând în sens invers drumul făcut la început de cel care, eliberându-l, s-a eliberat pe sine.

Şi uite, astfel, acele aplauze de la început, care în momentul de incipit mi s-au părut complet inoportune, au funcţionat drept semn premonitoriu al faptului că, montând Furtuna Gábor Tompa a pus în scenă un copleşitor omagiu adus teatrului. De altminteri, exegetul polonez  Andrzej Żurowski ne atrăgea în cartea Citindu-l pe Shakespeare (Fundaţia Culturală Camil Petrescu, Bucureşti, 2010)  ferm atenţia că „Furtuna este o piesă despre teatru.Dar într-un sens mai amplu decât se admite, de regulă, acest fapt: o piesă despre teatru, înţeles în accepţiunea sa largă şi cât se poate de profundă. Furtuna este o piesă despre creaţie.Şi despre limitele libertăţii.Furtuna este o piesă despre teatru. Adică despre viaţă. Despre sensul şi regulile vieţii- pe scenă, în artă, şi pe pământ. Viaţa în realitate şi în vise”. Eu aş adăuga că este o piesă despre realitate, vise, teatru, toate privite în trecerea timpului.

blog

Furtuna fiind o piesă despre teatru şi despre creaţie şi rămânând ca atare şi în spectacolul de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, nimic mai firesc decât ca întru desăvârşire să se recurgă la tot ceea ce înseamnă semne ori adjuvante artistice moderne. De la coregrafia inspirată datorată lui Jakab Melinda la muzica şi sound design-ul create de Lucian Ban  până la video-design-ul imaginat de Radu Daniel. În a cărui gramatică vizuală recunoaştem fragmente, “citate” din tablouri celebre sau picturi din felurite epoci. Nu degeaba, cred, diversitatea în chestiune. Aflată în deplină consonanţă cu gândul lui William Shakespeare care a păstrat secretul în privinţa timpului în care se petrec evenimentele din Furtuna. Poate încă un indiciu al încrederii lui Shakespeare în veşnicia teatrului. Al teatrului însemnând creaţie. Încredere care transpare pe de-a- ntregul în spectacolul de la Teatrul Naţional din Cluj al importantului regizor Gábor Tompa. 

Teatrul Naţional din Cluj-Napoca- FURTUNA de William Shakespeare; Traducerea: Nina Cassian şi Radu Nichita; Regia: Gábor Tompa;  Decorul şi costumele: Carmencita Brojboiu; Muzica originală: Lucian Ban; Coregrafia: Jakab Melinda; Video design: Radu Daniel; Asistent regie: Teofil Paşca; Maestru de lumini: Jenel Moldovan; Cu: Marcel Iureş (Prospero), Anca Hanu (Ariel), Cristian Grosu (Caliban), Sânziana Tarţa (Miranda), Matei Rotaru (Ferdinand) Radu Lărgeanu (Stephano), Adrian Cucu (Trinculo) Ioan Isaiu (Alonso) Petre Băcioiu (Gonzalo), Cătălin Herlo (Antonio), Mihai-Florian Niţu (Sebastian), Dan Chiorean (Adrian), Ruslan Bârlea (Francisco), Elena Ivanca (Iriss), Angelica Nicoară (Juno), Romina Merei (Ceres),  Miriam  Cuibus (Sycorax); Data reprezentaţiei: 24 septembrie 2019 

 Fotografii: Nicu Cherciu

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite