Furtuna din somn

„Furtuna“ lui Silviu Purcărete nu schimbă relieful unei poetici regizorale, ci irigă un teritoriu care își conturează din ce în ce mai clar granițele.

„O furtună", spectacolul Teatrului Naţional „Marin Sorescu" din Craiova, după piesa lui William Shakespeare, este o plăsmuire inteligentă, altoită cu meşteşug, şi din care nu lipseşte nimic. Are toate ingredientele unui spectacol de public şi toate elementele unui spectacol de festival, dar şi o hibă care-i pune impactul în pericol: prudenţa. Purcărete alege să meargă în albia unui râu deja îmblânzit. Pluta lui ocoleşte câteva colţuri periculoase, dar nu există nicio cascadă care să-l aştepte la capăt. Regizorul a ales ludicul în detrimentul analizei, brodând imagini vii, pe un text în care a estompat conflictul, pentru a sublinia poezia. Pe insula pe care domneşte haosul imprevizibilului, magia stârneşte stupoarea personajelor, dar şi a spectatorilor.

De la Prospero la Faust

„O furtună" duce cu sine o imensă povară, care îi domoleşte forţa, şi care poate transforma cârja în obstacol: sentimentul de déjà vu, care parcurge traseul scenă-spectator, mai ales dacă acel spectator a văzut „Faust", spectacolul Teatrului Naţional „Radu Stanca" din Sibiu.

Parcă Faust ar adormi şi  s-ar visa Prospero sau invers, Prospero s-a stins în somnul din finalul „Furtunii", pentru a-şi recăpăta tinereţea şi pentru a o lua de la capăt. Elementele de conexiune între cele două spectacole sunt atât de evidente, încât nu pot fi ignorate. Muzica eterică a lui Vasile Şirli îşi prelungeşte ecourile din „Faust", ca un abur care amplifică iluzia, subliniind într-un mod similar aşteptarea şi tensiunea. Mai sunt elementele de scenografie - scaunele, hârtiile care acaparează colţurile ca nişte pânze de păianjen, teancurile de cărţi şi felul în care actorii se plasează în raport cu ele. Redundanţa e vizibilă într-o scenă în care personajele îşi sfâşie hainele de hârtie - imagine-memorabilă şi în „Faust", care are propria lui furtună de hârtie .

Ilie Gheorghe, în rolul lui Prospero, aduce aminte de construcţia personajului lui Goethe prin frazarea domoală şi prin calmul prin care îşi duce personajul în spectacolul-himeră. În camera lui insulă, Prospero, îmbrăcat în halat şi pregătit de somn, îşi face ultimele socoteli cu lumea, înainte de visul total.

Sorin Leoveanu, în dublu rol, Miranda şi Caliban (femeie şi monstru), se achită tehnic de rolurile lui, ireproşabil, dar parcă fără să inventeze o emoţie nouă. Purcărete se joacă aici, profitând de caracterul androgin şi de maleabilitatea lui Leoveanu şi îi aduce ca pereche pentru Miranda o femeie care joacă rolul unui bărbat: pe Romaniţa Ionescu, în hainele lui Ferdinand, fiul regelui napolitan. Dar, tensiunea amorului lor e redusă la linii mari.

„O furtună" se impune prin calitatea interpretării, prin pregnanţa coloanei sonore şi prin farmecul scenografiei. O trupă care-şi face bine treaba, un regizor care arată precizie în montaj şi un scenograf pragmatic şi visător construiesc un spectacol cu multe imagini puternice, în care ai ce vedea. Nu este nici pe departe plictisitor. Totuşi, deşi standardul porneşte de sus, pare un spectacol de rutină al lui Purcărete. E ca un cadou ambalat cu grijă şi cu un conţinut pe măsură, dar în care ştii deja ce se află, pentru că ţi-a dezvăluit cineva surpriza.

Info

- Teatrul Naţional „Marin Sorescu" din Craiova
- O furtună după William Shakespeare
- Regia: Silviu Purcărete
- Scenografia: Dragoş Buhagiar
- Muzica: Vasile Şirli
- Cu: Ilie Gheorghe, Sorin Leoveanu, Valentin Mihali, Adrian Andone, Cătălin Băicuş, Angel Rababoc ş.a.