Fraţii

În cele două-trei luni ce s-au scurs de la premiera spectacolului cu piesa Vestul singuratic a lui Martin McDongah şi până în momentul în care mi s-a ivit şi mie ocazia de a-l vedea au apărut deja câteva cronici.

Nu foarte multe, lucru explicabil şi prin subţierea tot mai accentuată a rândurilor criticilor de teatru care nu mai scriu cronică, în schimb se pierd în discuţii ceţoase despre viitorul tot mai nesigur al acestei profesii, pare-se pe cale de dispariţie.

Citind comentariile în cauză, am dedus că ar fi vorba despre un spectacol bun, dar căruia i-ar mai fi trebuit ceva spre a fi unul foarte bun. Unul de „cinci stele”, nu de trei, aşa cum l-au considerat a fi cei ce scriu pentru publicaţiile care mai practică acest sistem ce provoca, pe vremuri, mai multe pasiuni, mai multe controverse, mai multe bucurii ori, dimpotrivă, furii decât însuşi textul cronicii.

 Aproape nici unul dintre semnatari nu a avut mai nimic de reproşat actorilor. Nici nu prea aveau ce căci, aşa cum voi încerca să argumentez şi eu mai la vale, cu toţii, fără excepţie, sunt foarte buni. E vorba despre actori ajunşi la vârsta maturităţii, care nu doar că joacă mult, ci joacă şi foarte bine şi care ştiu nu numai ce înseamnă teatrul contemporan, ci teatrul tout court.

Obiecţii a stârnit, în primul rând, dimensiunea spectacolului. Care durează trei ore cu pauză ceea ce, pentru obişnuinţele spectatorului de azi, ar fi- zice-se -prea mult. Or, asta ar însemna că spre a fi cu adevărat foarte „bun”, spectacolului de la „Nottara” i-ar fi trebuit, de fapt, ceva „în minus” şi nicidecum „în plus”. Numai că lungă e şi piesa lui Martin McDonagh. Lungă, însă nu lungită. După părerea mea, avem de-a face cu o piesă doar fals leneşă. Vestul singuratic e o scriere de o organicitate şi de o omogeneitate impecabile în care nu prea poţi intra cu foarfeca fără a plăti un preţ destul de mare. Acela al atentatului la desluşirea relaţiilor complexe dintre personaje. Relaţii ce nu se lasă dibuite cu una, cu două, care sunt mai complicate decât par a fi la o privire superficială.  Aceasta deoarece Vestul singuratic e mai mult decât o scriere despre doi fraţi ce se tachinează, se păcălesc, se urăsc, se ameninţă cu moartea, îşi fură chipsurile, îşi distrug unul altuia obiectele dragi. Care au de ascuns nu doar secrete comune, ci şi secrete individuale, aşa că recurg, din când în când şi la şantaj. Deşi, până la urmă, nu au de câştigat nimic din el. Vedem pe scenă doi fraţi ce par că nu se mai pot suporta, dar nici nu pot trăi unul fără altul. Care ba se joacă de-a iertarea, ba chiar iau în serios iertarea greşelilor proprii, doar spre a comite unul faţă de celălalt greşeli încă şi mai mari.  

Asemenea altor scrieri ale lui Martin McDonagh, dramaturg cu faimă şi carte de vizită, destul de cunoscut spectatorilor români fiindcă din 2005 încoace i-au fost jucate câteva scrieri. Să amintim doar Billy şchiopul, Omul-Pernă, Regina frumuseţii din Leeanane. Vestul singuratic vorbeşte înainte de orice despre o lume marginală. O lume în care e teribil de greu nu să trăieşti, ci să supravieţuieşti. O lume în care singurătatea e lege. Aşezarea din ţinutul Leeanane în care se petrece acţiunea piesei e una în care nu se mai fac demult nunţi, ci doar înmormântări. În care se bea de dimineaţa până seara. În care plouă cu morţi ciudate, precum cea a tatălui fraţilor Connor. Însă, mai abitir, plouă cu sinucideri. O lume în care parastasul a devenit o sărbătoare numai la gândul că „meniul” ar  putea conţine „pateE”. În care, la un moment dat, până şi preotul satului, bunul şi mereu alcoolizatul domn Welsh, îşi ia viaţa, deşi lui, ca om al Bisericii, îi e mai limpede ca oricui altcuiva, că suicidul e un păcat. În micul orăşel în care se consumă acţiunea piesei lucrurile se petrec astfel încât „cei răi” au mai multe şanse de a ajunge în Rai decât „cei buni”. Pentru toţi, traiul e apăsare, iar oamenii nu înseamnă decât un conglomerat de existenţe, nu şi de fiinţe.

Şi, cu toate acestea, piesa lui Martin McDonagh nu e o tragedie în lege. Nu ne prea vine să plângem pe umărul personajelor, deşi câteodată, ca de exemplu atunci când părintele Welsh işi citeşte ceea ce vom înţelege curând că a fost scrisoarea lui de adio, puţin moralizatoare, dar şi foarte umană, emoţia ne cuprinde.

Obiecţii a stârnit şi limbajul din piesă, calificat de unii critici mai pudibonzi din cale afară de „murdar”. Ca şi cum lumea aceea deloc curată, ba chiar murdară de-a binelea (în spectacolul de la „Nottara” o surprinde cât se poate de exact scenografia Carmencitei Brojboiu) , nespălată la propriu (aşa cum e Coleman), ar putea să vorbească altfel. Ca şi cum cei doi fraţi, din existenţa cărora au cam lipsit femeile, ar avea altă cale de a-şi afirma în alt mod bărbăţia decât tot făcând caz, ba trebuie, ba nu trebuie, de ea. Numai că, ascultând cu luare aminte şi fără prejudecăţi textul, îţi dai seama cât de inteligent, de rafinat, câte „frumuseţi şi preţuri noi”, vorba poetului, a iscat, de fapt, traducătorul Bogdan Budeş. Nu, nu e vorba de prudenţă, de precauţiuni inutile. Ci de jocuri pe claviatura limbajului,  de jocuri cu gramatica, cu acordul adjectivului cu substantivul, de modificări în structura fonematică a cuvântului pe care nu se poate să nu le apreciezi. Nu în sine, ci pentru rosturile împlinite în economia montării.

S-a mai vorbit despre un minus de regie, fapt de care s-ar face vinovat Cristian Juncu. Ca şi cum discreţia, sau, mai exact concentrarea pe regia rolurilor şi pe rafinamentul elaborării acestora, ar fi o vină. Fără doar şi poate, există în spectacol o oarecare lentoare. Numai că în acel orăşel din Leeanane viaţa curge teribil, ucigător de lent. O zi e egală cu alta, la fel cum un pahar de nu ştiu ce tărie e, cantitativ, egal cu celălalt. Doar efectele asupra celui ce îl bea pot fi altele, în funcţie de momentul în care se petrece îngurgitarea băuturii. Aşa se face că, pe neaşteptate, o zi ajunge să fie puţin diferită faţă de cea ce tocmai a trecut. Despre efecte diferite şi comportamente bizar altfel e vorba, între altele, în spectacolul de la „Nottara”, iar detaliile acestea se văd în jocul actorilor. Fără cusur îndrumaţi de Cristian Juncu.

Bărbaţii din Vestul singuratic ni se înfăţişează asemenea unor primitivi. Nu doar masivul, cvasi-retardatul Coleman, admirabil jucat de Florin Piersic jr. dă semne că ar fi astfel. Ci şi vesel-jucăuşul Valene, un răutăcios-egolatru, mai totdeauna cu zâmbetul pe buze, nuanţat adus în scenă de Vlad Zamfirescu. Nici măcar blândul, veşnic nemulţumitul de sine preot Welsh, nu înţelege prea multe din felul de a fi al oamenilor, câtă vreme nu îşi dă seama de dragostea pe care a stârnit-o în sufletul lui Girleen, foarte bine jucată de Ioana Calotă. O dragoste ce l-ar fi putut salva. Cine ştie? Oamenilor din Vestul singuratic parcă le e teamă de ei înşişi. Poate acesta e motivul în virtutea căreia lui Welsh îi e greu să îşi pronunţe prenumele Rândunel, iar Girleen recunoaşte cvasi-ruşinată că, de fapt, se numeşte Maria.

Vestul singuratic nu e neapărat un spectacol al ritmurilor, al învolburărilor, ci, mai curând, unul al nuanţelor infinitezimale. Un merit indiscutabil.  De fapt, o chestiune de subtilitate.

Teatrul „Nottara” din Bucureşti- VESTUL SINGURATIC de MartinMcDongah;

Traducerea: Bogdan Budeş;

Regia artistică: Cristian Juncu;

Scenografia: Carmencita Brojboiu;

Cu: Florin Piersic jr., Vlad Zamfirescu; Andi Vasluianu; Ioana Calotă;

Data reprezentaţiei: 12 mai 2015