Când aduc în discuţie dubla consecvenţă a artistului am, desigur, în primul rând în vedere constanţa cu care apare în spectacolele sale ceea ce Camil Petrescu numea răscolirea problematică. Profund reflexive, spectacolele lui Măniuţiu vizează explorarea unor teme fundamentale precum viaţa, moartea, existenţa, condiţiile, contradicţiile, limitările în intervalul cărora se consumă acestea, infinitatea lumii şi finitudinea individului, raporturile acestuia cu puterea divină dar şi cu puterea politică, cu propria-i putere şi cu propria-i neputinţă, determinările între care se consumă ori se zbat fiinţa şi fiinţarea, confruntarea dintre om şi încercările fundamentale ce îi sunt hărăzite de-a lungul trecerii lui pe Pământ.

Trebuie să recunoaştem că un text precum Plugarul şi moartea, cunoscut, poate, unora sub titlul Plugarul din Boemia ( a fost tradus în româneşte de Marin Tarangul şi de Emmerich Schaffer şi poate fi audiat pe un audiobook în lectura lui Andrei Pleşu), text datorat unui scriitor despre care ştim, în realitate, foarte puţine lucruri (mai apare atestat sub numele de Johannes von Saaz, iar anul naşterii ca şi cel al morţii îi sunt doar aproximate, oscilând între limitele intervalului 1350-1415) îi este cum nu se poate mai convenabil regizorului. Convenabil, în sensul de afin, nicidecum în acela de confortabil, de nesolicitant. E uşor de rezumat, subiectul, tema îi sunt lesne de surprins – e vorba despre un dialog acuzator, vindicativ, între un om ce tocmai şi-a pierdut soţia şi Moarte, vinovată de respectiva pierdere, dar nu la fel de la îndemână este să îi surprinzi subtilităţile, volutele ca şi acutele argumentaţiei.

Foto

Scris, din câte se pare, în 1401, tipărit în 1460, semănând până la un punct cu celebrele moralités din spaţiul medieval francez, Plugarul şi moartea a fost redescoperit, poate că nu întâmplător, la începutul secolului al XX lea, un secol nu numai preocupat, ci şi marcat, în chip fatal, de moarte. Şi marcat, în mod paradoxal, paradoxal şi scandalos deopotrivă, de moartea întâmplată, făptuită din voinţa ori din vina omului, adesea adusă, făcută posibilă de mâna acestuia.

Plugarul şi moartea  a fost o scriere cunoscută şi comentată de Heidegger, inspirându-l pe acesta în analiza făcută omului ca fiinţă-întru-moarte. În fapt, sublinia filosoful, în fiece moment omul este fiinţă-întru-sfârşit, iar moartea nu este nicidecum momentul în care omul iese din viaţă, ci un mod de a fi pe care omul şi-l asumă în clipa în care intră în ea. Heidegger chiar citează o frază-cheie a scrierii lui Johannes von Tepl: “din clipa în care  se naşte, omul este destul de bătrân ca să moară”. E concluzia, consolatoare, la urma urmei, la care ajunge şi bărbatul ce îi cere socoteală morţii şi care pare a se împăca într-un final cu firescul cugetării ce i-a atras atenţia lui Martin Heidegger.

Spectatorii familiarizaţi cu montările de dată recentă ale lui Mihai Măniuţiu nu se vor mira prea tare în clipa în care vor constata că spectacolul de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca e unul muzical. Că regizorul recurge la formula cabaretului, la care a mai făcut apel recent, atunci când a înscenat Domnul Swedenborg vrea să viseze, un spectacol pe un text propriu, la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi, fără a se mai juca de astă-dată de-a postmodernul.

Cabaretul apare acum într-o formă de dată mai recentă, aceea a mega-show-ului de televiziune. Spre a ajunge aici, Mihai Măniuţiu, în calitate de semnatar al scenariului dramatic, secondat de Visky András în ipostază de dramaturg, a reformulat profund, drastic, scrierea medievală. A silit-o să execute un dramatic zbor în timp, a replantat-o într-un ultramodern şi super-performant studio de televiziune. Personajul Cameramanului apare explicit (Balla Szabolcs), dar şi implicit, prin proiecţii în timp real (Nagy Alpár, Kerekes Levente, Buksa Péter). Directorul de scenă a beneficiat de ajutorul preţios al scenografului Adrian Damian care a imaginat un decor amplu, masiv, lucios, înzestrat cu monitoare pe sticla cărora curge următorul text cu iz aparent ironic, în realitate explicit pentru recursul la generoasa modalitate a teatrului în teatru: “Faimosul star şi producător tv- enigmaticul K-deţinător al canalelor de televiziune K Plus. K Minus, K Discovery, K Music,  K Sport şi K News a decis să facă un spectacol după textul unui autor din secolul al XV lea, Johannes von Tepl, intitulat Plugarul şi moartea.Pierderea pe care a suferit-o, moartea iubitei lui soţii, l-a determinat să producă acest spectacol. La sfârşitul show-ului, el va decide dacă o să-şi urmeze sau nu în moarte preaiubita soţie ”.

În calitate de semnatar al scenariului, Mihai Măniuţiu a multiplicat personajele, le-a dat nume ca de exemplu Marele K (Dimény Áron), Maestrul de ceremonii al Morţii (Váta Loránd), Moartea jerpelită (Györgyjakab Enikö), Figura Hugh Style a Morţii (Kató Emöke, Vindis Andrea), Moartea mută care vorbeşte (Kézdi Imola), Moartea deşucheată, Chioară, Umbra Morţii (Albert Csilla), Moartea în vacanţă, Bizantină, Corsicană (Farkas Loránd), Moartea elegantă, Bizantină (Sinkó Ferenc), Moartea entuziastă, Satisfăcută (Varga Csilla), Moartea posacă, Bizantină, Corsicană (Orbán Attila), Moartea acrobată (Csutak Reka), Moartea glumeaţă (Viola Gábor), Moartea ţâfnoasă (Laczó Júlia), Moartea timidă (Kántor Melinda), Moartea Agilă, Umbra Morţii (Sigmond Rita), Moartea plină de farmec, Bizantină, Corsicană (Marosán Csaba), Moartea cu chip de înger, Umbra morţii (Imre Eva). Sunt, după cum bine se poate vedea, vreo douăzecişiceva de întruchipări ale Morţii, iar acestora trebuie să le facă faţă, de unul singur, el, Omul. De unde necesitatea şi înţelepciunea împăcării cu firea, cu rostul lucrurilor, cu natura Lumii.

În calitate de regizor, Mihai Măniuţiu a imaginat şi însufleţit o amplă, o copleşitoare alegorie, ceva ce te duce cu gândul la Michel de Ghelderode, mai întâi la Moartea Doctorului Faust, ea însăşi o piesă construită pe calapodul cabaretului, dar nu numai la aceasta. O alegorie în bună parte cântată şi dansată, graţie muzicii compuse de Şerban Ursachi pe versuri de Jónás Tamás şi Visky András şi coregrafiei create de Vava Ştefănescu, alegorie căreia îi dă expresie o trupă perfect armonizată, mereu gata să facă faţă unor noi şi noi provocări..    

 

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca- PLUGARUL ŞI MOARTEA după Johannes von Tepl;

Traducerea în limba maghiară şi dramatugia: Visky András;

Versuri: Jónás Tamás şi Visky András;

Adaptarea şi regia artistică: Mihai Măniuţiu;

Scenografia: Adrian Damian;

Muzica: Şerban Ursachi;

Coregrafia: Vava Ştefănescu;

Cu: Dimény Áron, Váta Loránd, Györgyjakab Enikö, Kató Emöke, Vindis andrea, Kézdi Imola, Albert Csilla, Farkas Loránd, Sinkó Ferenc, Varga Csilla, Orbán Attila, Csutak Réka, Viola Gábor, Laczó Júlia, Kántor Melinda, Sigmond Rita, Márosan Csaba, Imre Eva, Balla Szabolcs;

Data premierei: 4 octombrie 2013