Spre surpriza tuturor, noua scriere chiar reproducea o lecţie, e drept, nu o lecţie oarecare. O lecţie în care erau amalgamate filologia şi aritmetica, geografia şi lingvistica.

În cartea Teatrul absurdului (Editura UNITEXT, Bucureşti, 2009), una clasică, de referinţă fie şi numai pentru că a lansat un concept cu o fabuloasă posteritate (cf. Octavian Saiu- Posteritatea absurdului, Editura Paideia, Bucureşti, 2012), Martin Esslin afirmă că “în Lecţia ca şi în Cântăreaţa cheală este vorba despre limbaj...”, dar adaugă şi că “Lecţia e mai mult decât demonstrarea greutăţii de a comunica prin limbaj. Aici vorbirea este şi un instrument de putere. Pe măsură ce piesa înaintează, eleva, care fusese entuziastă, vioaie şi alertă, e treptat secată de energie, pe când profesorul, timid şi emoţionat la început, câştigă treptat în siguranţă şi în putere de dominare”. În ultimă instanţă, s-ar putea aprecia că Lecţia este o piesă despre putere.

Acestea, de altminteri, mi s-au părut a fi şi datele esenţiale în care a citit celebrul text ionescian regizorul de origine română Florin Vidamski, stabilit de ceva vreme în Germania, semnatarul spectacolului de la Athanor Theater. E vorba despre o putere cu dublu nivel, despre o putere etajată. În această tentativă de etajare cred că se cuvin căutate nucleele de originalitate ale montării. Profesorul, interpretat de un actor excelent pe nume Manfred Antesberger, e nu numai timid, ci şi puţintel la trup prin comparaţie atât cu Eleva (Johanna Weber) cât şi cu menajera Marie (Karina Pele). Aşa încât la început e dominat de tânăra doritoare să obţină un doctorat total, atât de dominat încât lecţia lui de lingvistică generală şi comparată ajunge să se transforme într-o succesiune de monosilabe, aşa cum se vor petrece lucrurile într-o altă piesă ionesciană, înrudită tematic cu Lecţia, Jacques sau supunerea. E drept, ceva mai încolo lucrurile se vor schimba, Profesorul se va schimba el însuşi, va deveni nu obligatoriu dominant ci, mai curând, înspăimântător prin mişcări dezarticulate şi rostiri de factură nevrotică. Care, aşa cum impune textul ionescian, vor dobândi forme din ce în ce mai haotice, mai apăsate, mai provocatoare de spaimă şi îşi vor găsi încununarea în crima din final. Acesta e doar primul etaj al spectacolului, cel – să-i zicem- de factură tradiţională.

Cel de-al doilea, ce reflectă tentativele de căutare ale regizorului, constă în creşterea ponderii Mariei. Care e o femeie masivă, supraponderală. Care e aproape întotdeauna în scenă, dând semne tot mai pronunţate că a supraveghea totul. Însă misiunea ei nu se limitează doar la supraveghere. În realitate, ea e cea care exercită adevărata putere în varianta de spectacol propusă de Florin Vidamski. Ea înseamnă totul, ea comandă, supervizează, controlează, stimulează, evaluează faptele Profesorului. Se bucură şi îşi manifestă, printr-un zâmbet ce nu prevesteşte nimic bun, bucuria la auzul soneriei ce anunţă o nouă elevă, o nouă victimă.

Poate uşor cam încărcat, cu o agitaţie ce depăşeşte pe alocuri marginile iertate, marcat de o anume calofilie vizibilă în decor, în coregrafie şi în ilustraţia muzicală (Tsukimono, J. S. Bach), asigurate tot de Florin Vidamski, spectacolul cu Lecţia ionesciană e unul care, fără a revoluţiona exegeza scenică ionesciană, izbuteşte să aducă totuşi un onorabil coeficient de noutate.


Athanor Theater din Germania- LECŢIA de Eugen Ionescu;

Traducerea în limba germană:Erika de Bary şi Lore Kornell;

Regia artistică, scenografia şi coregrafia: Florin Vidamski;

Cu: Manfred Antesberger, Johanna Weber şi Karina Pele;

Data reprezentaţiei: 21 septembrie 2013