Mirosind succesul unui autor cu substanţă, inventiv în replică şi din cale afară de îndemânatic la construcţia situaţiilor dramatice, Teatrul ACT propune un experiment interesant: două premiere, una după alta, de acelaşi autor, „cont(r)ACTe“ (titlul original ‒ „Contractions“), în regia lui Cristi Juncu, scenografia Cosmin Ardeleanu, cu Diana Cavallioti şi Theodora Stanciu -, şi „Cockoşi“, în regia lui Horia Suru, scenografia Steliana Ştefănescu.

Despre cea dintâi autorul ne dă câteva indicii: „Ca să fie politică, o piesă trebuie să-i forţeze pe oameni să se gândească la sistemele din spatele vieţii lor. Nu faci asta dezvăluind sistemul în întregime; o faci punând problema pe tapet şi încurajând publicul să investigheze singur. Cred că e mult mai interesant – şi dovedeşte mai multă încredere în inteligenţa oamenilor ˗, dacă tu, ca scriitor, nu-ţi etalezi propria perspectivă.“

Primul cuplu gay pe scenă, după două decenii

Cea de-a doua, „Cockoşi“, va intra, inevitabil, în istoria spectacolului de la noi: după douăzeci şi trei de ani de la montarea lui Lucian Giurchescu de la Teatrul de Comedie, „La papagalul verde“, vom vedea în România o piesă construită în jurul unui cuplu gay. O avangardă tristă, totuşi, dacă ne gândim că lumea civilizată şi-a reglat aceste probleme cam cu jumătate de secol în urmă.



Rareş Florin Stoica: „E pentru prima oară când pe scenă apare ceva atât de excentric pentru o ţară unde problema a fost astupată foarte mult timp. Nu înţeleg de ce ar trebui judecate aceste persoane. Fiecare este cum vrea el să fie. Mă bucur că sunt actor şi că pot să exprim lucrul acesta pe scenă.

Fulvia Folosea: „Sper că dacă vor veni persoane care nu sunt de acord cu homosexualitatea să iasă de la acest spectacol un pic mai tolerante.

Este necesar un asemenea spectacol la noi? Se pare că da, căci după avanpremieră, un spectator gay mărturisea: „Dacă aş fi văzut «Cockoşi» acum cinci-şase ani, m-aş fi lămurit şi aş fi ştiut exact ce hotărâri să iau în privinţa identităţii mele sexuale“.

Despre ce e vorba?

Doi bărbaţi se iubesc de şapte ani. Locuiesc împreună. În momentul în care relaţia începe să se uzeze, între ei intervine o femeie. Presat emoţional, băiatul râvnit de ambele sexe se scufundă într-o criză de identitate în toată regula. Cine va câştiga? Tocmai când o hotărâre începe să prindă contur, iar publicul se relaxează şi respiră uşurat, intervine elementul surpriză.

Un spectacol despre comunitatea gay? Un spectacol despre iubire, prietenie, onestitate. Discuţiile unor oameni inteligenţi despre relaţie. Nu de puţine ori, însă, şi lupte de putere. Fiecare îşi înfige bocancii în vulnerabilităţile celuilalt. Pentru că, după ani petrecuţi împreună, ştie cum să le ochească cu precizie. Pe scurt, relaţii volatile în desfăşurare. Tensionate, pasionale. Când pline de înţelegere, când pe muchie de dragoste-ură. Însoţite, inevitabil, de nevoia de siguranţă şi de teama de asumare.

Horia Suru, regizorul spectacolului, traduce punctele de tensiune ale spectacolului:

Horia Suru: „Cât şi până când merită să lupţi pentru o relaţie? Cum ştii când ar trebui să pleci? Cât este vorba despre celălalt în această luptă şi cât despre tine? Lupta pentru iubire este firească? Sau însuşi faptul că te afli în situaţia de a lupta este un puternic semnal că trebuie să renunţi şi să pleci? Aşadar, o poveste pentru adulţi despre iubire. O poveste pentru cei care ştiu că nu există «happily ever after» în viaţa reală, unde în doze mai mici sau mari frica, laşitatea, indecizia, vinovăţia, greşelile, nehotărârea, eşecul şi confuzia sunt parte integrantă a oricărei relaţii. Ca şi efortul de a o menţine. Ca şi umorul care transformă acest efort conştient în drag şi plăcere.

Ar fi, deci, nedrept şi pentru text, şi pentru spectacol să încadrăm „Cockoşi“ în cercul strâmt al militantismului pentru drepturile celor discriminaţi. Cu atât mai mult cu cât tensiunea dramatică şi incandescenţa emoţională, profund umane, ţin de mecanismele când extatice, când dureroase pe care le desfăşoară orice poveste de dragoste. Iar acestea se simt cu mare intensitate, mai ales când e vorba de trei tineri actori plini de talent, dar şi de profesionalism, toţi absolvenţi la Cluj (la fel ca regizorul) la clasa profesorului Bács Miklós (ştiţi dumneavoastră, actorul de la Teatrul Maghiar din Cluj, acela despre care nu de puţine ori am auzit şoptindu-se: „cel mai bun prof de actorie din ţară!“).

Cei trei actori sunt Rareş Florin Stoica, nominalizat la Premiul UNITER 2013, la debut, pentru rolul principal din „Băiatul din ultima bancă“ (Teatrul Naţional Bucureşti), Fulvia Folosea şi Vlad Nemeş, premiaţi la Gala Hop. Lor li se alătură reputatul actor Ionel Mihăilescu de la Teatrul Odeon.

Despre solidaritatea vechilor colegi şi plăcerea de a juca alături de cei lângă care s-a format, actriţa mărturiseşte:

Fulvia Folosea: „E mult mai simplu când joci lângă persoane pe care le cunoşti foarte bine. Îţi dă o senzaţie de confort. Când joci cu cineva nou pe scenă, dezvolţi relaţia mai greu. Dar aici era dezvoltată deja. Iar confortul psihologic ne-a ajutat să improvizăm mai mult decât am fi făcut-o în mod normal. Mi s-a părut greu textul, cu lipsa lui de semne de punctuaţie. Când exprimi mai multe idei într-o singură propoziţie, ai libertatea să le faci cum vrei tu, ca actor. Dar în acelaşi timp poate fi foarte dificil, pentru că textul are o topică mai ciudată. Până nu te împrieteneşti cu el, poate părea extrem de alambicat.

Vlad Nemeş: „În momentul în care am citit textul mi-am dat seama că e o partitură foarte generoasă, mai ales pentru nişte actori tineri. Rar ai ocazia să joci ceva atât de ofertant. E mult mai mult decât mă aşteptam. Asta are şi conotaţii pozitive, şi conotaţii negative: ne solicită, dar ne şi uzează. Sunt momente în care îmi umilesc partenerul, îi spun că e o balegă, că nu va reuşi să facă nimic din ce şi-a propus. Ţin minte că la o repetiţie auzeam ce spun şi în acelaşi timp vizualizam scena ‒ el era pe jos, ghemuit şi eu eram deasupra lui. Mi se părea că văd totul din depărtare. Mă simţeam foarte... ciudat.

Rareş Florin Stoica: „E prima oară când lucrez atât de profund, de amplu, la un spectacol. Un carusel emoţional. Trebuie să-ţi schimbi starea în scenă, să ştii să faci asta, să fii «aici şi acum», să se întâmple ceva între noi, între parteneri, să existe ceva adevărat tot timpul.

Despre mecanismele care l-au inspirat pe Rareş Florin Stoica în realizarea intensităţii emoţionale a personajului actorul mărturiseşte: „Am cunoştinţe gay. În momentul în care se întâmplă ceva rău într-o relaţie, este mult mai carnal decât între un băiat şi o fată. Într-o relaţie cu o fată, cu siguranţă despărţirea te doare, dar nu te exteriorizezi atât de mult. Două persoane de acelaşi sex se cunosc mai bine. Înţelegi mai bine ceea ce vrea celălalt pentru că e la fel ca tine. Totul e mai puternic. Sunt nişte lucruri care se rup, de te doare carnea pe tine.

Cât despre conceptul scenografic, după avanpremieră s-au lansat felurite interpretări. O spectatoare a vorbit despre corzi întinse prin care categorisim faptele din jur conform prejudecăţilor noastre straight; alta amintea de intimitatea, dar şi de încordarea personajelor prinse în burta unui instrument etc., etc. Cea mai în măsură să explice punctul de plecare rămâne scenografa Steliana Ştefănescu.

Steliana Ştefănescu: „Am pornit de la ideea de ring de box care după aceea s-a deformat într-o cuşcă. Una simbolică pe care şi-o crează personajele, ca o pânză în jurul lor. O cuşcă în care se simt constrânşi. Am vrut să fie un spaţiu închis în care ei se simt prinşi în fire, într-un amalgam de emoţii care se încâlcesc şi se descâlcesc. Nu e o luptă de box, dar are ceva din tensiunea ei, din tensiunea care apare în anumite momente într-o relaţie, când simţi că o să te iei la bătaie cu celălalt. Aici nimeni nu se ia la pumni, disputa se consumă doar prin vorbe.

„Cockoşi“ ‒ un spectacol la care se râde bine, dar se poate şi plânge la fel de bine. Premiera are loc pe 5 şi 6 februarie la Teatrul ACT, ora 19.00.