FOTO Actriţa Rodica Mandache: „Sunt atât de fericită că mi-e frică să nu plătesc“
0
PROVOCARE Actriţa a acceptat, la 70 de ani, rolul dificil al lui Blanche în celebrul spectacol după piesa lui Tennessee Williams, pus în scenă de regizorul Dinu Cernescu la Teatrul Odeon
Piesa „Un tramvai numit dorinţă“, scrisă de dramaturgul american Tennessee Williams în 1947, descrie saga lui Blanche DuBois (Rodica Mandache), o femeie fragilă, care-şi caută cu disperare un loc în această lume. Exilată din oraşul natal din cauza sacrilegiului de a fi sedus un băiat de 17 ani, Blanche se refugiază în casa surorii ei Stella (Crina Mureşan) şi a soţului acesteia, Stanley (Marius Smarandache). Trecutul tenebros o ajunge din urmă când doreşte să înceapă o viaţă nouă lângă Mitch (Marian Ghenea). Piesa „Un tramvai numit dorinţă“ a fost distinsă în 1948 cu Premiul Pulitzer pentru teatru.
„Weekend Adevărul“: Ce v-a atras la pesonajul Blanche?
Rodica Mandache: Eu sunt o actriţă nesigură, dar în nesiguranţa asta există o siguranţă, acesta e paradoxul. Puţine actriţe pot să joace acest personaj. Blanche are o anumită candoare, o nebunie, o uşurinţă de a trece de la o stare limită la o altă stare limită, un fel de uimire care nu mai există.
Cât de tare v-aţi dorit acest rol?
Sunt câteva roluri fabuloase, scrise pentru femei. Actriţele care reuşesc în viaţa lor să joace unul dintre aceste roluri sunt mângâiate de Dumnezeu pe cap. Unul dintre aceste roluri este Blanche din piesa lui Williams, „Un tramvai numit dorinţă“. Dintr-o mie de actriţe, doar una singură reuşeşte să joace rolul ăsta. Dureros este că fiecare actriţă îşi doreşte să joace acest rol începând de la 20 de ani şi până la 70 de ani. În studenţie, Irina Răchiţeanu –Şirianu mi-a zis: „Tu eşti născută să joci în piesele lui Tennessee Williams“. Asta era pe vremea când eu jucam fetiţe cârne cu gropiţe în obraji.
„Rolul ăsta nu se joacă cu carnea“
Ce eforturi presupune o asemenea partitură?
Eu acum îl joc un pic prea târziu.Vivien Leigh era foarte tânără, nu avea nici 40 de ani când a jucat rolul acesta.
Clody Bertola nu mi-a plăcut prea mult în rol, m-a uimit însă Rebengiuc, care îl interpreta extraordinar pe Stanley în spectacolul lui Ciulei. Oana Pellea m-a încurajat şi mi-a spus că „rolul ăsta nu se joacă cu carnea“, deci nu trebuie să-mi fie frică de vârstă. Totul e să ai o energie a ta, să ai o hidrocentrală personală din care să te hrăneşti. De asemenea, Radu Afrim, care rămâne prietenul meu cel mai bun, m-a sunat din prima zi şi a strigat la mine: „Nu ai voie să ratezi un rol ca Blanche!“. Mi-era foarte teamă, am suferit la început, eram disperată... Dacă primeam acest rol cu câţiva ani înainte, era perfect. Accept însă această provocare aşa cum accept ploaia.
De ce credeţi că Dinu Cernescu v-a ales tocmai pe dumneavoastră în rolul lui Blanche?
Domnul Cernescu mi-a zis când urma să începem prima repetiţie: „De mâine seară te naşti, de mâine seară eşti în groapa cu lei“. Niciodată nu ştiu cum o să fiu, ce o să spun când vin pe scenă. Câteodată vine Blanche pe scenă şi joacă ea singură, fără mine. Dinu Cernescu are o graţie şi o gingăşie cum nu mai există aşa ceva. E un regizor extraordinar, el repetă cu nişte mijloace pe care cei tineri nu le înţeleg.
Ce le este greu tinerilor actori să înţeleagă în modul de a lucra al lui Dinu Cernescu?
Trăim acum într-o perioadă tristă, de necomunicare. Dinu Cernescu a impus această comunicare. Am avut parteneri de la care m-am încărcat, m-am putut uita în ochii lor şi asta a fost extraordinar. Actorii fug acum, aleargă de ici-colo, toţi sunt grăbiţi, nu ştiu ce vor. Nu te poţi uita în ochii lor, pentru că sunt morţi. La noi, a fost o mare aventură romantică. Sunt atât de fericită, pentru acest rol, că mi-e frică să nu plătesc. La vârsta mea, colegele mele şchioapătă, plâng, obosesc. Eu am obosit mai puţin decât ceilalţi care sunt foarte tineri. A fost o bucurie să jucăm împreună.
Dinu Cernescu: „Adevărurile triste trebuie spuse şi privite în faţă“
„Weekend Adevărul“: De ce aţi ales-o pe Rodica Mandache în rolul lui Blanche?
Dinu Cernescu: Da, am vrut-o pe ea neapărat. M-am gândit că e cea mai potrivită, pentru că e vorba de o femeie care se luptă cu timpul până la nebunie. O actriţă mult mai tânără, cum s-au făcut puneri în scenă, ar fi scos în evidenţă alte coordonate ale rolului. Mie mi s-a părut că e important să arăt tristeţea depăşirii unei vârste şi neputinţa de a accepta realitatea. Blanche îşi doreşte fericirea, dragostea, iubirea… Eu cred că o bucăţică de Blanche DuBois există în fiecare dintre noi. Toţi căutăm să evadăm, toţi căutăm această magie despre care vorbeşte ea, toţi căutăm să ne împlinim, să nu fim numai jumătăţi, să fim un cuplu care creează ceva. Piesa este foarte adevărată şi foarte tristă. Adevărurile triste trebuie spuse şi privite în faţă.
Care este replica-cheie a lui Blanche din punctul dumneavoastră de vedere?
Pe mine m-a impresionat momentul când ea explică faptul că şi-a căutat pe cineva cu care să formeze un cuplu şi că a fost respinsă de peste tot. Când, în sfârşit, a găsit o fisură în stânca vieţii, acea fisură s-a dovedit că este falsă şi că nu poate să o menţină. Rodica face o compoziţie deosebită, trece prin multe stări, e un rol foarte obositor, e un rol extenuant, în sensul unei oboseli psihice. Asta e partea cea mai frumoasă a rolului şi îi creează multe satisfacţii unui actor. Am construit un spectacol foarte realist, ca în vremurile bune ale teatrului.
Acum se intră cu bocancii pe scenă“
Cum aţi lucrat cu actorii tineri din distribuţie?
Prototipul de actor tânăr este Mihai Smarandache, un actor cu farmec, cu o mare seriozitate, cu o intuiţie, cu o invenţie scenică aşa cum rar am întâlnit. Problema tinerilor actori există şi nu există... Din când în când apare câte un personaj deosebit, cum este Marius Manole, care este o flacără a tinerei generaţii. Urmează apoi nişte spaţii goale, fără ca nimeni să le poată umple.
Aveţi nostalgia teatrului din trecut?
Mi-e dor de o serie de actori. Mi-e dor de ordine, de reguli precise, de profesionalism deosebit. Aici, pe scena Odeonului, s-a întâmplat un lucru de care îmi aduc cu emoţie aminte.
Eram asistentul domnului Sică Alexandrescu, într-o seară, la o repetiţie, când el a făcut înconjurul scenei, pe vârfuri, şi mi-a şoptit: „Aşa se merge pe scenă, pe vârfuri, teatrul trebuie respectat, în teatru nu trebuie să faci gălăgie“. Acum se intră cu bocancii pe scenă. Era o altă lume. Lumea aceea a dispărut.
De ce actori vă e dor?
De Ştefan Iordache mi-e cel mai dor, dar şi de George Constantin, de Tamara Buciuceanu (care joacă şapte ani în spectacolul meu, „Mamouret“, de la Bulandra), de Olga Tudorache, de Mariana Mihuţ... De toţi mi-e dor. O lecţie pe care am învăţat-o în atâţia ani de teatru este că, orice ar fi, cortina trebuie ridicată. Trebuie să ştii însă şi momentul când cortina trebuie să fie lăsată. ;
Eu cred că o bucăţică de Blanche DuBois există în fiecare dintre noi
Predecesoare celebre
Regizorul Dinu Cernescu (78 de ani), cunoscut pentru spectacolul „Hamlet“ din 1974 în care l-a distribuit pe Ştefan Iordache, spune că a dorit de la început ca Rodica Mandache să joace rolul lui Blanche, deşi actriţa a împlinit de curând 70 de ani.
Chiar dacă celebrele predecesoare Vivien Leigh şi Clody Bertola erau mult mai tinere, Dinu Cernescu
apreciază că Rodica Mandache „este perfectă pentru acest rol, mai ales că în textul lui Tennessee Williams nu se specifică exact vârsta protagonistei“. Cea mai renumită ecranizare a piesei a fost cea din 1951, în regia lui Elia Kazan, cu Marlon Brando şi Vivien Leigh în rolurile principale. În România, Liviu Ciulei a semnat în 1965 cel mai cunoscut spectacol, cu actorii Clody Bertola şi Victor Rebengiuc.
„Cea mai puternică este Blanche şi cred cu tărie că Blanche suntem fiecare dintre noi. Eu, tu, orişicine, toţi cei care vrem să fim fericiţi, să iubim şi să fim iubiţi, fără limite. Stângaci sau victorioşi, căutăm acel umăr pe care să punem capul şi să adormim liniştiţi. Căutăm acele braţe care să ne contopească doi într-unul. Dar, până atunci, iubiţi tramvaiul nostru, în el sunt multe adevăruri ale fiecăruia dintre noi“, punctează regizorul Dinu Cernescu, care a folosit traducerea de excepţie a Antoanetei Ralian în montarea sa.
Scenografia şi costumele spectacolului de la Odeon îi aparţin lui Constantin Ciubotariu.
Dinu Cernescu a făcut un „Hamlet“ de neuitat
Numele: Dinu Cernescu
Data şi locul naşterii: 18 octombrie 1935, Bucureşti.
Starea civilă: necăsătorit
Studiile şi cariera: În 1957, este absolvent al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ (IATC).
A pus în scenă spectacole celebre, printre care „Hamlet“, „Viziuni flamande“, „Meşterul Manole“, „Matca“, „Neînţelegerea“, „Gâlcevile din Chioggia“.
A fost profesor de regie la IATC Bucureşti şi la Academia de Teatru a Olandei.
Între 1994 şi 1996, a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti.
În 2006, a fost distins cu Premiul Uniunii Teatrale din România (UNITER), pentru întreaga activitate.
Locuieşte în: Bucureşti.
Cadou de ziua ei
Numele: Rodica Mandache
Data şi locul naşterii: 19 aprilie 1943, Iaşi.
Starea civilă: necăsătorită
Studiile şi cariera: În 1964, a absolvit secţia de Actorie a Facultăţii de Teatru de la Bucureşti. A jucat în numeroase roluri în teatrele din ţară, la Teatrul „Maria Filotti“ Brăila, la Teatrul Naţional din Iaşi şi la Teatrul Mic din Bucureşti.
S-a impus ca actriţă a Teatrului Odeon din Bucureşti.
A fost distinsă cu premiul UNITER pentru „Cea mai bună actriţă într-un rol secundar“, pentru rolul Adel din piesa „joi.megaJoy“, în regia lui Radu Afrim (2007).
Premiera „Un tramvai numit dorinţă“ a fost la câteva zile după ce actriţa a împlinit 70 de ani.
Locuieşte în: Bucureşti.
Se încarcă comentariile...
