Despre libertate în general şi despre teatru în vremuri de pandemie am vorbit şi noi cu tânărul artist.

Chiar la începutul anului ai scos o premieră la Teatrul Naţional din Iaşi, aţi fost chiar primul teatru din ţară care a jucat cu spectatori. Despre ce spectacol este vorba?

Este vorba despre spectacolul Libertate la Bremen, spectacol care are la bază textul scris de Rainer Werner Fassbinder. Textul, scris în 1971, readuce în lumină povestea îngerului din Bremen, un personaj real, Gesche Gottfried – o criminală în serie, ce a trăit în Bremen, Germania (pe atunci Germania nu era unificată), la începutul secolului al XIX-lea. Desigur, Fassbinder se joacă un pic cu istoria, cronologia, chiar şi cu faptele, pentru a pune într-o altă lumină povestea acestei femei – de altfel, istoric vorbind, este ultima execuţie publică din Bremen.

Ce te-a atras la textul şi la personalitatea lui Fassbinder?

Ai putea mai bine să mă întrebi ce nu mă atrage la textul şi personalitatea lui Fassbinder. Ar fi, probabil, mai clar şi mai concis răspunsul. Să o luăm pe rând. Textul m-a sedus, în primul rând, prin simplitatea lui. Este atât de simplu scris încât mi se pare incredibil câte straturi poate atinge lecturarea lui. În al doilea rând, este un text care nu impresionează prin emoţie, este un text care nu dă nici verdicte clare, este un text care te obligă să faci o introspecţie. Să cauţi în tine modul în care defineşti, să zicem, binele şi răul, libertatea ta şi libertatea celorlalţi. De altfel, aici este, cu certitudine, şi convergenţa personalităţii mele cu a lui Fassbinder. Textele lui Fassbinder nu te provoacă emoţional, te provoacă raţional. Şi eu caut acele subtilităţi care nu te emoţional ci, înainte de orice, raţional.

Nu cred că e cazul să vorbim despre viaţa lui Fassbinder. A fost extrem de liber în gândire şi manifestare. A avut curaj. Mult. Nu are cum să nu te seducă un om care a făcut, într-o perioadă de timp extrem de scurtă – a murit la 37 ani, atât de multe lucruri.

Este un text despre încorsetarea în canoane şi în reguli sociale, despre lipsa de libertate la abuz. Crezi că povestea unei femei din Germania secolului XIX are azi un ecou şi echivalente în lumea noastră?

Hmm... dacă mă întrebi pe mine, cred că în zilele noastre e cu atât mai important să ne axăm pe aceste poveşti. Poate sunt eu paranoic, dar am sentimentul că astăzi, la mai bine de 3 decenii de definire şi redefinire a conceptului de libertate, într-o lume inundată în post-adevăr, în fake news, extremisme, doctrine, reactualizări şi noi interpretări de ideologii, dezgropări de viziuni socio-politice care mai de care, e mare nevoie să ne (re)evaluăm interioritatea noastră. Ca individ, ca societate, ca umanitate.

Am răspuns oare la ce ai întrebat?

Cum s-ar traduce lipsa libertăţii azi?

Depinde cum definim libertatea, înainte de orice. Cumva, definiţia simplă: libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta, şi-a pierdut capacitatea de esenţă şi sinteză. Din nou, poate sunt paranoic, dar multitudinea asta de perspective (atât de convenabilă) lumii noi, poate facilita (re)naşterea societăţilor distopice.

Tu ca artist te simţi liber? Ce înseamnă de fapt libertate artistică?

Mă simt (încă) liber ca artist. Profit de fiecare secundă de această senzaţie. Chiar şi acum, în timp ce vorbim. Nu ştiu în ce măsură şi sunt liber.

Libertate artistică... Nu mi s-a întâmplat niciodată ca cineva să vină să îmi spună să nu fac ceva, ca artist, în timpul procesului de lucru. Nu mi s-a întâmplat niciodată ca cineva să îmi spună nici înainte de procesul de lucru şi nici după. Aşadar, în percepţia mea, mă simt un artist liber.

Lipsa libertăţii artistice o asociez, într-un fel, cu cenzura. Nu neapărat din perioada comunistă. Cenzura în toate formele şi momentele ei. E un prag fin de interpretare.

Mă faci să mă gândesc dacă nu cumva eu mă autocenzurez fără să fiu conştient de asta. E tot o formă de privare de libertate. Una care e din ce în ce mai prezentă. Nu doar în artă.

În ce cheie ai montat spectacolul şi cum a fost lucrul cu trupa de la Iaşi?

În cheie clasică. Glumesc. Glumesc şi nu prea. Concret, totul a pornit de la faptul că am dorit foarte mult să păstrez tot ce a scris şi a propus Fassbinder. Să existe tot universul lui Fassbinder aşa cum eu am înţeles propunerea lui în contextul anilor germani ´80. Şi de la asta am pornit. Cum să fie Fassbinder prin ochii mei, la o distanţă de 60 de ani? Cum a documentat şi a imaginat Fassbinder o lume care era deja la o distanţă de 150 de ani de el? Cum aş putea să evidenţiez că distanţa lui, a mea, e una atât de mare şi, totuşi, parcă inexistentă? Şi aşa a apărut diorama. Universul imaginat de Fassbinder e într-o dioramă (teatrală). În acea lume m-am inserat şi pe mine (la propri)Apoi, ce e în afara dioramei este comentariul meu. Suprapunerea de planuri – realitate istorică, realitate dramaturgică, ficţiune istorică, ficţiune dramaturgică – toate sunt subtil încastrate în spaţiul exterior (şi interior, puţin) dioramei.

În ce priveşte lucrul cu trupa naţionalului ieşean, pentru mine a fost o mare bucurie. Am lucrat extraordinar de plăcut. În primul rând cu actorii, în al doilea rând cu echipa tehnică (regie tehnică, sunet, lumini, video, cabine etc.) şi, nu în ultimul rând, cu atelierele.

M-am simţit privilegiat. Actorii au fost minunaţi, extrem de prezenţi şi receptivi la propuneri, s-a dezvoltat o atmosferă de lucru pe care nu mi-am imaginat că aş putea-o regăsi în astfel de vremuri (pandemice, dar nu numai).

Petronela Grigorescu, Ionuţ Cornilă, Daniel Busuioc, Doru Aftanasiu, Mălina Lazăr, Horia Veriveş, Georgeta Burdujan, Livia Iorga sunt o parte din actorii din spectacol cărora vreau să le mulţumesc pentru pofta de teatru de care au dat dovadă şi de respectul pe care îl au faţa de munca lor.

Desigur, este un spectacol greu de dus de către actori. Mai ales de către Petronela, pe care am redescoperit-o ca o forţă extraordinară pe scenă. Nici Ionuţ nu e mai prejos. Reuşeşte să construiască, cu o delicateţe filigrană un personaj care tulbură prin transparenţa trăirilor interioare paroxistice.

Chiar i-aş menţiona pe toţi. Dar îmi e că nu mai rămâne loc pentru altceva.

Cum ai ajuns regizor şi ce te mână în luptă când începi un nou proiect?

Nu a fost intenţia mea să devin regizor. A fost o întâmplare. Aş fi vrut coregrafie – performance. Istoria personală s-a împotrivit. Hazardul,  să îi spunem. Dar nu regret. Oricum, niciodată nu e prea târziu să mă apuc şi de altele. În ultimii 10 ani am făcut în România atât de multe lucruri pe care nicio universitate de arte nu ne învaţă – din păcate, încât nu mă mai gândesc la asta.

Pe de altă parte, de mânat nu mă mână nimic. Nu mai e o luptă. E expresie artistică. Liberă. :)))

Văd o lume şi exprim ce văd. Prin munca pe care o fac.

Ştiu că eşti şi profesor. Ce relaţie ai cu studenţii şi ce încerci să îi înveţi în primul rând?

 Încerc să am o relaţie mai degrabă de mentorat. Competenţele sunt competenţe. Drumul spre găsirea vocii interioare (creatoare) e procesul complicat prin care trebuie să treci ca să devii creator. Să ştii să te asculţi pe tine. Şi probabil că pe asta se axează cel mai mult discursul meu faţă de studenţi.

Este, probabil, şi o lecţie pe care am primit-o de la câţiva din foştii mei profesori de regie. Şi aici mă simt privilegiat. Am avut (şi am, în continuare) o relaţie specială cu fostul meu profesor de regie (actualul profesor la care sunt asistent la clasă) Ion Mircioagă. De la el am învăţat modul ăsta onest, generos şi cald de a mă raporta la studenţi. Şi de la Ovidiu Lazăr am învăţat nebunia – aş spune patima, dar parcă e prea puţin – cu care să provoci un student. Iar de la Ducu Darie am învăţat răbdarea şi simplitatea.

Ai mentori, regizori la care te raportezi şi pe care îi admiri?

Nu ştu în ce ăsură mă raportez la alţi regizori. Ideea în sine de a te raporta la alţii pare ca o competiţie. Nu văd deloc arta ca fiind o competiţie. Cel puţin, nu în secolul XXI.

Dar am regizori pe care îi admir. Foarte mulţi. Şi preţuiesc prietenia mea cu fiecare dintre ei.

Ai vreun vis ascuns ca regizor? Ce îţi doreşti mai mult şi mai mult?

Întrebarea ta îmi aminteşte deo discuţie avută, chiar curând, cu regizoarea Leta Popescu. Îmi vorbea de curaj. Despre nevoia artiştilor de azi de a avea mai mult curaj. Cumva, mi-a adus în atenţie curajul. Şi regizorul Eugen Jebeleanu îmi vorbea acum ceva timp de vulnerabilitate ca forţă.

Mă gândesc acum, că mă întrebi, de cele mai multe ori eu invoc decenţa. Poate că asta îmi doresc.

Cum arată harta artistică a vieţii tale? Pe unde ai umblat şi pe unde ai lăsat "urme"?

Nu mă uit prea mult în trecutul personal. Pot să îţi spun în prezent unde m-am aciuat. La Iaşi şi la Craiova. Cred în emulaţia oraşelor ăstora două. Cred în ceea ce pot arăta. Astea sunt urmele pe care încerc să le las acum.

Cum ai petrecut pandemia?

Nu pot să mă plâng. Am muncit mult. Am stat şi în Ploieşti (oraşul meu natal), şi în Bucureşti (oraşul în care locuiesc – să zicem), şi în Craiova. Am muncit mult online – pentru mine nu a fost o atât de mare schimbare. Sunt obişnuit. Lucrez deja de mult timp şi online şi fizic. Comunicarea cu studenţii e permanentă, nu doar la cursurile fizice.

Poate cea mai grea perioadă a fost cea din martie, aprilie, mai. Şi din cauza faptului că nu ştiam (nimeni nu ştia) cum va evolua pandemia. Mi-am găsit refugiul în livada de cireşi a părinţilor mei.

Apoi, din vară, am reînceput uşor-uşor să revin la o formă de interacţiune fizică. Din octombrie, am lucrat la foc continuu. Iaşi, Craiova şi tot aşa. Am respectat, desigur toate normele, regulile, distanţărilor. La început a fost mai complicat. În loc să mă întâlnesc fizic cu toţi studenţii deodată, la un curs, a trebuit să fac întâlniri one-on-one, şi să repet procesul cu fiecare dintre ei. Apoi m-am obişnuit. Adaptabilitatea – mereu m-a fascinat.

Ce ţi-a lipsit cel mai mult în izolare?

Interacţiunea fizică. Cu familia, în primul rând, cu oamenii apropiaţi, în al doilea rând. Mai ales că nu sunt genul de persoană care să interacţioneze prin video-call prea mult în viaţa personală.

Apoi, să văd oameni. Pe străzi, prin parcuri, peste tot. Îmi place să mă uit la oameni. Să îmi imaginez poveşti de-ale lor. Să interacţionez cu ei. Să îi privesc. Incapacitatea asta m-a copleşit un pic. Dar mi-a trecut.

Unde te vezi peste 20 de ani?

Nu am nici cea mai vagă idee. Aşa cum nu îmi place să mă uit în trecutul personal, nu îmi place nici să îmi imaginez viitorul.