Festivalul de Teatru Clasic de la Arad-ediţie aniversară

În primii ani de după 1989, directorul de atunci al Teatrului de Stat Oradea, Ovidiu Cornea, a avut şi ideea, şi curjaul, şi determinarea de a înfiinţa un festival de teatru a cărui primă misiune ar fi fost aceea de a se transforma într-un fel de şcoală a spectatorilor. Şi ce se potrivea mai bine pentru îndeplinirea scopului cu pricina decât un Festival de Teatru Clasic?

Nu, cred că nici un moment Ovidiu Cornea nu a plănuit ca noua manifestare de cultură teatrală să se mărginească doar la o sumarizare a unor bune spectacole de teatru fundamentate strict pe literatura dramatică de factură clasică. Intenţia a fost aceea de a promova teatrul de artă înţeles, cum spune titlul unei cărţi coordonate de George Banu, ca o „tradiţie modernă’’.  Prima ediţie a noului festival aavut loc în anul 1994 şi toţi cei care i-au urmat în fotoliul directorial lui Ovidiu Cornea- actorul Ion Văran, regizorul Ştefan Iordănescu, actorul Zoltan Lovaş în scurtul lui interimat, regizorul Laurian Oniga şi, în fine, actorul Bogdan Costea au avut inteligenţa de a promova iniţiativa. Chiar dacă, de la un moment dat încolo, Festivalului de Teatru Clasic i-a fost gândit şi un binevenit pandant reprezentat de Festivalul de Teatru Nou.

Festivalul de Teatru Clasic care a dobândit în timp şi o deschidere internaţională a ajuns la cea de-a XXV a ediţie care s-a desfăşurat în perioada 9-18 noiembrie 2019. Ceea ce înseamnă că, lucru nu prea întâlnit în lumea românească atât de deschisă capriciilor şi nestatorniciei, a avut parte de o periodicitate absolut riguroasă. A mai avut parte respectivul Festival şi de câţiva selecţioneri destoinici. Primul a fost regretatul critic Victor Parhon. I-au urmat Ion Parhon, Oana Stoica şi Maria Zărnescu. Încă un fapt demn de semnalat. Cu toţii au garantat seriozitatea şi rigoarea selecţiei interesată deopotrivă atât de calitate cât şi de apetitul publicului, iar marea lor majoritate au avut şansa de a întocmi un proiect pe termen relativ lung fiindcă au gestionat câteva ediţii la rând. Iată, de pildă, Maria Zărnescu a ajuns la a cincea ediţie a cărei custode este, ediţie la care a selecţionat nu mai puţin de 14 producţii. Dintre care 12 de la felurite Teatre din ţară, instituţiei-gazdă alăturându-li-e cele din Ploieşti, Galaţi, Piatra Neamţ dar şi şase Teatre din Bucureşti, adică Teatrul Metropolis, Teatrul Excelsior, Teatrul Dramaturgilor Români, Teatrul de Comedie, Teatrul Mic, unteatru. Au putut fi astfel văzute Căsătoria, Colivia cu nebune, Familia Addams, Fata morgana, Legături primejdioase, Mihăiţă. Reconstituirea unei vieţi, Moş Nechifor, Nouă piese remixate, Nunta lui Krecinski, Salba dracului , Steaua fără nume. Regizate de Alexandru Mâzgăreanu (două), Victor Ioan Frunză(tot două), Alexandru Dabija, Răzvan Mazilu, Cristi Juncu, Alex Ştefănescu. Nu uit, desigur, premiera Teatrului gazdă, cea cu Scufiţa verde de Claudiu Sfirschi Lăudat, în regia lui Ştefan Lupu şi scenografia lui Adrian Damian. Selecţia oficială a reţinut şi două spectacole din străinătate. Teatrul Naţional din Niş care în colaborare cu Teatrul din Kruševac –Serbia a prezentat Cum vă place şi Teatrul Naţional din Pécs care a adus Jocuri în  castel de Molnár Ferenc. După cum lesne se poate constata componenta oficială a Festivalului a mizat aproape  exclusiv pe comedie. Adică pe ce vrea naţiunea. Fără a face concesii majore calităţii, deşi există diferenţe evidente între spectacole. Una e Colivia cu nebune, adevărată lecţie de punere în scenă a comediei de bulevard, sau Familia Addams,  un super-musical şi alta Nunta lui Krecinski.  Dar să nu mai fiu cârcotaş că iar le devin tuturor antipatic. S-a mai mizat şi pe vedete. Din felurite generaţii. Aşa cum sunt Marcel Iureş, Ruxandra Maniu, Florin Piersic jr. George Costin, Andrei Huţuleac, George Mihaiţă, Rodica Mandache.

Spectatorii arădeni au avut parte şi de patru spectacole invitate. Dintre care unul de balet, intitulat Duo balet, susţinut de Monica Fotescu-Uta şi Javier Cacheiro Aleman, prim-solişti ai Operei din Dortmund, unul muzical –Muzica teatrului, un concert susţinut de Cári Tibor şi, noutate nu doar absolută, ci şi demnă de semnalat, două producţii ale clasei de actorie a profesorului Bács Miklós, de la Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii Babeş -Bolyai din Cluj-Napoca.

Nu am putut lua parte decât la câteva zile din Festival. Dar am văzut marea majoritate a spectacolelor selecţionate cu ocazii anterioare. Multora le-am dedicat cronici detaliate. Mi-au scăpat, spre marele meu regret, premiera Teatrului-gazdă (dar sper într-o recuperare), spectacolul din Serbia şi Steaua fără nume.Un spectacol non-verbal după piesa lui Mihail Sebastian, realizat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, în regia lui Aexandru Mâzgăreanu.

Dau seama în rândurile ce urmează despre câteva montări văzute sau revăzute în decursul celoc câteva zile petrecute la Arad. Căsătoria, o producţie a Teatrului Toma Caragiu din Ploieşti, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, mi s-a părut a fi un spectacol pe care l-aş numi bizar. Regizorul a intenţionat să citească textul clasicului N. V. Gogol în cheia altminteri ofertantă a vodevilului. De aici ritmul îndrăcit, endiablé, cum spun francezii, imprimat ansamblului, lucru favorizat de decorul cu mai multe uşi pe care intră şi ies agitate, nervoase, uneori speriate, vădit isterizate personajele. Decorul a fost creat de Andreea Săndulescu. De aici costumele cu tot felul de detalii amuzante, precum mâna artificială a lui Anicikin ori accesoriile vestimentare specifice matrioscilor. Le semnează Alexandra Mâzgăreanu.

Alexandru Mâzgăreanu a avut de partea sa ceea ce aş numi o distribuţie aproape perfectă. Fără cusur, energici, inventivi, acaparând la propriu spaţiul de joc, intrând într-un profitabil concurs al celei mai izbutite păcăleli care poate fi minciună mi s-au părut actorii Bogdan Farcaş (Kocikariov) şi Clara Flores (Fiokla Ivanovna). Excelent Ionuţ Vişan în candidatul nehotârât la căsătorie (Ivan Kuzmici Podgolioşin), fermecător îndeosebi în momentele dialogurilor cu sine, stăpân deplin pe nuanţele absolut diferite cu care înzestrează una şi aceeaşi înşiruire de cuvinte. Extrem de bine aleasă pentru rolul Agafia Tihonovna actriţa Teodora Sandu cu care Ionuţ Vişan face o pereche desăvârşită. Bănuiesc că e ceva cu schepsis (regizoral, desigur) la mijloc fiindcă şi astfel fuga din momentul de aproape de final a lui Ivan Kuzmici devine încă şi mai de neînţeles. Vitală, dură, un fel de Fiokla Ivanovna în devenire, aşa mi s-a părut Oxana Moravec în Arina Panteleimonovna. Ridicoli, dar în moduri diferite, plasaţi de regizor într-o extrem de inteligentă distribuţie complementară sunt Paul Chiribuţă (Baltazar Baltazarovici Jevakin) şi Ilie Gâlea (Ivan Pavlovici Omletă). Cei doi se află însă în distribuţie contrastivă cu felul în care Alin Teglaş îl conturează pe Nikanor Ivanovici Anucikin.

 Insinuantă, semănând cu mersul unei feline, muzica creată de Alexandru Suciu. Nu am înţeles ce căuta în scena calul care necheza în anumite momente socotite cheie, nu am înţeles nici care a fost rostul tunetelor, trăsnetelor şi fulgerelor. Dar mai presus de toate nu am înţeles de ce, în pofida unui remarcabil consum de energie, în ciuda unei echipe actoriceşti aflată în vecinătatea ireproşabilului, ceva nu a mers, nu a funcţionat aşa cum trebuie, iar la reprezentaţia văzută de mine, cu ocazia celei de-a XXV a ediţii a Festivalului de Teatru Clasic de la Arad, s-a râs foarte puţin. De vină pentru asta nefiind în nici un caz publicul.

Revăzând Nunta lui Krecinski  de la Teatrul de Comedie din Bucureşti, mi-am întărit că avem de-a face cu un spectacol în care toată lumea „se scoate”. În ipostaza de regizor, Mihai Bendeac a pus în montarea lui cu Nunta lui Krecinski  tot ceea ce i-a trecut prin minte. Gaguri filmice şi de circ, citate din marele mut, burlesc mai mult chiar decât cuprinde, muzică originală la discreţie datorată celebrei Carla’s Dreams, un soundtrack semnat de Mihnea Irimia, dar şi un tare puţin şi izbutit inspirat light design creat de Aura Popa. Care, din păcate, face astfel deservicii minuţioasei scenografii, cu citate din pictura renascentistă, scenografie datorată Iulianei Vîlsan. Producţia este salvată de la catastrofa estetică iminentă nu doar de Iuliana Vîlsan şi de Carla’s Dreams, ci şi de câteva performanţe actoriceşti indiscutabile. Începând cu evoluţia artistică de excepţie, în condiţiile de faţă chiar eroică, a lui Liviu Pintileasa, strălucitor de-a dreptul în Krecinski, continuând cu Mihaela Teleoacă, foarte bună în Anna Antonovna Atueva, cu tânărul Lucian Ionescu (Vladimir Dmitrici Nelkin) care, încă din primele secunde de la apariţie, atunci când trebuie să simuleze o cădere, reconfirmă ce bun actor este, chiar cu Mihai Bendeac însuşi, deloc de neglijat în Raspluiev.

Acelaşi Mihai Bendeac, însă în ipostaza de regizor, adică de responsabil pentru tot ceea ce se întâmplă pe scenă a îngroşat din cale afară apariţiile Gloriei Găitan în Lidocika. Trece rampa Victor Vurtejanu în Piotr Konstantînici Muromski, se reţine Vlad Drăgulin (Feodor). Apariţii episodice oarecare înregistrează Şerban Georgevici, Matei Arvunescu,Bogdan Ghiţulescu.

Până la urmă Nunta lui Krecinski este un spectacol în care toată lumea se scoate. Regizorul, actorii, scenografa, Carla’s Dreams şi, desigur, încasările Teatrului. Chiar şi criticul care nu a supărat prin ceea ce a scris pe toată lumea. Dar oare ajunge asta?

Un adevărat dar a fost pentru publicul in Arad Familia Addams. Superbă, spectaculoasă, aş zice şi perfectă înfăptuire a Teatrului Excelsior din Bucureşti. Loc în care Răzvan Mazilu l-a reîntâlnit pe actorul Adrian Găzdaru, directorul instituţiei, pe care l-a convins că Familia Addams nu poate fi în nici un caz un spectacol al jumătăţilor de măsură. Că nu există loc de zicerea românească merge şi aşa.

Nu, nu e loc de calm în Familia Addams, nu o permit regulile genului, nu o îngăduie muzica şi versurile lui Andrew Lippa şi nici libretul datorat lui Marshall Brickman şi Rick Elice. Dar nici traducerea românească a textului datorată lui Carmen Stanciu ca să nu mai vorbesc despre traducerea şi adaptarea songurilor, operaţiune în care Alex Ştefănescu se depăşeşte pe sine. Însă loc pentru lux şi voluptate este. Le aduc cu sine mai întâi regia şi coregrafia, impecabile!, ale lui Răzvan Mazilu, costumele minunate semnate tot de el. Pe urmă scenografia dantelată creată de Sabina Spătariu, completată de perucile şi machiajul invetate de Octavian Mardale, de efectele speciale şi machiajul prostetic datorat Şcolii de machiaj prostetic , conceptul video propus de Cristian Niculescu, toate valorate de light design-ul semnat de Costi Baciu. Pregătirea muzicală asigurată de Maria Alexievici, corepetitoarele Anca Săftulescu şi Maria Alexievici, Monica Petrică (asistent coregrafie), producţia muzicală garantată de Alexei Turcan, Andrei Şova în calitate de asistent al scenografei şi responsabil cu recuzita au facilitat, îndulcit munca exemplară a lui Răzvan Mazilu şi a strălucitoarei trupe de actori.

Ce e, de fapt, Familia Addams, înainte de a fi aducerea pe scenă a ceea ce am văzut într-un film celebru? O nouă poveste de dragoste, cu un alt Romeo (pe care îl cheamă Lucas), cu o altă Julietă ce se numeşte (bizar!) Wednesday, cu alţi Montague şi alţi Capulet. Adică familiile Addams şi Beineke care locuiesc în două oraşe diferite. Familia Addams e din New York, familia Beineke din Ohio. Familia Addams e cu totul altfel decât familiile obişnuite. Nutreşte chiar o plăcere a altfelismului. A anormalităţii. Pare că joacă teatru 24 de ore din 24. Pare că a fugit din cine ştie ce roman gotic. Funcţionează după reguli de convieţuire ce sfidează orice regulă, îşi revendică încrengături de rudenie fie incerte, fie greu inteligibile. Practică un bizar cult al morţilor. Un fel de comuniune cu aceştia. Familia Beineke e una în care regulile sunt sfinte. Până la proba contrarie.

Numai că Lucas se îndrăgoşteşte de Wednesday, Wednesday este topită după Lucas, în poveste intervine micul şi poznaşul Pugsley, Gomez Addams şi Alice Beineke sunt verigile slabe ale sistemului, cocoşatul Foster cade amorezat de Lună. Atunci cum să nu se transforme cina de cunoaştere a celor două familiiui într-o formidabilă harababură, cum jocul adevărului să nu fie unul teribil şi cum toate să nu se termine în formula happy end- ului?

Nu, intriga sau, mă rog, intrigile nu sunt nicidecum simple, ansamblul ar putea oricând să scape de sub control dacă nu ar fi omniprezente ochiul vigilent, mâna fermă şi talentul lui Răzvan Mazilu. Care a avut de partea sa o distribuţie care mai mult ca sigur ar stârni mari invidii pe Broadway.

E minunat, e extraordinar Lucian Ionescu, interpretul  de odinioară al lui Tony, acum desăvârşit în Gomez. Ironic şi autoironic deopotrivă, stăpân pe sine, pe rol,  pe personaj, pe muzică. Cu un comportament scenic nemţesc şi o vivacitate de cea mai pură extracţie latină Fiecare apariţie a acestui excepţional actor, fiecare arie, fiecare scenă reprezintă un imens prilej de bucurie. Constituie un recital în sine. Tocmai de aceea nu a fost defel uşoară misiunea Cameliei Pintilie de a se impune, de a fi ireproşabilă în Morticia Addams. Actriţa cântă, dansează, are o fermecătoare ţinută, nu alunecă nici o secundă în grotesc, prost bun sau derizoriu. Cuceritor Matei Hotăranu în Pugsley, cele două-trei arii pe care le cântă sunt un nou prilej de încântare, plină de viaţă, de pasiune Ana Udroiu în Wednesday, riguros secondată de Dan Pughineanu în Lucas. Savuroasă, la început de nerecunoscut în sensul bun al sintagmei Aida Avieriţei în incerta Bunică, Ce să mai spun despre evoluţia de nota 10 a Mariei Alexievici în Alice, despre dozajul efectelor în apariţiile lui Doru Bem (Mal Beineke), despre cât de bun este Radu Mitrea în Unchiul Fester sau despre formidabila surpriză reprezentată de evoluţia lui Mircea Alexandru Băluţă în Unchiul Foster? Răzvan Mazilu nu neglijează nici apariţiile episodice şi uite aşa se reţin provocând bucurie şi evoluţiile Andreei Hristu (Marchiza), Alex Popa (Clovnul), Dan Clucinschi (Soldatul), Loredana Cosovanu (Balerina) şi Ovidiu Uşvat (Gagsterul).

Pentru cei mai mulţi dintre noi, numele marelui scriitor clasic maghiar se identifică doar cu romanul Baiatul din strada Pál  şi cu piesa Liliom. Devenită cunoscută în primul rând datorită spectacolului Carousel pus în scenă cu ani în urmă la Bulandra de Andrei Şerban. În repertoriul Teatrelor de limbă maghiară din România mai apare relativ frecvent încă o piesă purtând aceeaşi semnătură. Al cărei titlu s-ar traduce prin Jocuri în castel sau Teatru la castel. Piesa începe prin a aminti celebrul zid din spectacolul meşteşugarilor, adică shakespearianul Visul unei nopţi de vară, ajunge la Victorien Sardou, fiind, în realitate, o excelentă demonstraţie a puterii de seducţie a aşa-numitei piese bine făcute sau bine scrise, cunoscută şi sub numele de vodevil. Jocuri la castel este, nici mai mult, nici mai puţin decât o farsă de foarte bună calitate, ai cărei protagonişti sunt în marea lor majoritate oameni de teatru. Doi dramaturgi sau, mai degrabă, libretişti de operetă de mare notorietate, pe nume Turai şi Gál, îl însoţesc pe tânărul lor colaborator, compozitorul Ádám Albert, într-un fel de expediţie având drept scop întâlnirea acestuia cu frumoasa lui logodnică pe nume Annie. Actriţă de profesie. Tustrei sosesc neanunţaţi într-un superb castel, transformat în hotel de lux.Care însă are, din păcate, zidurile niţeluş cam prea subţiri. Aşa că Ádám aude cum un actor, un june prim, în primul rând mare un fustangiu, pe nume Almádi, încearcă, şi nu fără succes, să îşi prelungească mai vechea lui idilă cu sus-numita Annie. Tot reprosându-i că l-a stors ca pe o lămâie şi acum îl lasă de izbelişte. Şi uite aşa se face că lămâie ajunge să fie un fel de nume de cod. Ruptura dintre cei doi tineri ar fi de domeniul evidenţei, exclus nu ar fi nici un duel. Meniul ar putea cuprinde chiar o sinucidere. Soluţia salvatoare este identificată de dramaturgul Turai. Care le sugerează celor doi actori să pretindă că tânărul Albert Ádám a fost, de fapt, martorul unei repetiţii în teatru. Reluată cu exemplificări spre amuzamentul asistenţei şi împăcarea sufletească a încornoratului  artist. Aşadar, trăiască teatrul!

Regizorul Méhés László a montat scrierea lui Molnár Ferenc pe scena Teatrului Naţional din Pécs cu care Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad întreţine bune relaţii de colaborare. Schimburile de spectacole între ele însemnând ceva curent. În primul rând aşa se face că spectacolul cu Jocuri în castel a ajuns să figureze în oferta celei de-a XXV a ediţii a Festivalului de Teatru Clasic. Nu a fost însă vorba despre un simplu schimb de amabilităţi, montarea fiind una de bună calitate, cu un remarcabil simţ al măsurii, cu foarte mult umor şi cu o deosebită atenţie acordată jocului actoricesc. Încep prin a evidenţia eleganţa avută în rolul Turai de excelentul actor Köler Ferenc, care nici un moment nu a căzut în capcanele pe care le poate implica genul. Ocheade adresate publicului, fasoleli, prea multe concesii făcute prostului gust. Nimic din toate acestea. Köler Ferenc a făcut o foarte bună pereche cu Urbán Tibor (Gál) şi a funcţionat drept catalizator de energii pentru colegii lui mai tineri Takaró Kristof (Ádám), Illés Alexa (Annie) şi Józsa Richárd (Almádi). Acesta din urmă cu totul remarcabil în rolul actorului silit să improvizeze nu pentru a avea succes, ci pur şi simplu pentru a-şi salva pielea. O bună impresie au lăsat şi Bera Márk, interpretul Secretarului, şi Széll Horváth Lajos care ne-a arătat ce înseamnă un valet stilat.

Din păcate, a lăsat mult de dorit calitatea tehnică a supratitrării. Aproape ilizibilă din cauza prostului contrast. Lăsată în cel mai evident chip cu putinţă la voia întâmplării. Păcat.