A mai fost nevoie şi de o remarcabilă solidarizare a breslei cu toate compartimentele ei- actori, regizori, scenografi, critici, instituţii întregi de spectacole, organizaţii profesionale- pentru ca a XXVI a ediţie a Festivalului de dramaturgie contemporană de la Braşov să poată avea loc. În bune condiţiuni şi cu remarcabile standarde de profesionalitate, în pofida bugetului diminuat şi a încercării de intruziune iresponsabilă şi cu mentalitate de vătaf, intruziune de ordin politic şi administrativ a „forului tutelar”, Primăria Municipiului Braşov şi a „culturnicilor” din dotare, nu doar în concepţia Festivalului, ci în viaţa de zi cu zi a instituţiei organizatoare, Teatrul „Sică Alexandrescu”.

Nu aş mai fi insistat asupra acestui incident de amploare, parte a unei serii de incidente cu iz de ilegalitate şi de mentalitate comunistoidă a „forurilor tutelare”, populate cu tot felul de persoane de slabă calitate profesională, morală şi intelectuală, dacă „fenomenul Braşov” nu s-ar fi manifestat şi în alte zone ale ţării. Pregnant şi grotesc îndeosebi la Bucureşti, acolo unde doi indivizi marginali din punct de vedere profesional, prin cine ştie ce greşeală umană şi administrativă ajunşi  posesori de diplome universitare în domeniul artistic, şi consilieri municipali, nu ar fi încercat să purceadă la controale pentru care nu au nici cea mai mică îndreptăţire morală. Socotind că, dacă au funcţii şi au  în pixul pe care ştiu să îl folosească anevoie bugetul instituţiilor de cultură, îşi pot îngădui orice. Şi nu aş mai fi revenit asupra „cazului Braşov”, dacă cei trei demisionari care, până la urmă, au organizat şi dus la bun sfârşit şi această a XXVI a ediţie, nu ar avea în cv -urile lor managementul a douăsprezece ediţii anterioare. Care însumează aproape jumătate din istoria Festivalului, unul dintre cele mai vechi din România.

Ediţia din 2015, ca şi cele anterioare, a fost proiectată- e limpede acest lucru- aşa cum trebuia să fie, de altfel, cu gândul la public, la spectatori. Răspunzând concret şi în cadrele unor onorante standarde de calitate artistică la întrebarea „pentru cine se fac festivalurile?”. Pentru spectatori, pentru publicul plătitor, fără doar şi poate, acest lucru neînsemnând defel concesii de ordin artistic. Iar spectatorii au fost prezenţi în număr mare la toate spectacolele din oferta Festivalului. Nu doar la cele din ceea ce am putea spune că au reprezentat „copertele” manifestării. Acestea însemnând La Pulce (în dreapta FOTO Mihaela Marin) după Feydeau, spectacol  de la Teatrul de Comedie, în regia lui Horaţiu Mălăele, cu Ştefan Bănică, Emilia Popescu şi Gabriela Popescu, capete de afiş, şi Apolodor după Gelu Naum., spectacol-concert al Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, al Adei Milea şi al prietenilor ei.

Nu numai la celelalte spectacole bucureştene. Acestea însemnând Portugalia de la Teatrul „Nottara”, montare în care regizorul Victor Ioan Frunză şi scenografa Adriana Grand au lucrat în principal cu nucleul de actori tineri cu care an de an înregistrează succese însemnate, ba la Centrul Cultural pentru UNESCO, ba la Teatrul Metropolis, ba la „Nottara”. Spectacol pe care îl văd a treia oară şi care în reprezentaţia de la Braşov a fost în cea mai bună formă a sa. Dar şi Family Affairs, cea mai recentă producţie a Teatrului „Odeon” din Bucureşti regizată de Radu Afrim. Un spectacol la care şi râzi cu gura până la urechi, dar şi îţi vine să plângi. Spectacol care, din păcate, nu e printre cele mai izbutite nici din palmaresul regizorului la respectivul Teatru, nici din ansamblul carierei sale. Sau Top Dogs de la Teatrul Mic, montare în regia lui Theodor Cristian Popescu,  la care ar mai fi fost de lucrat şi de corectat defecţiuni şi pe care publicul braşovean a văzut-o cu puţine zile înaintea premierei oficiale.

Cristina Florea şi Alexandru Pavel, în producţia Teatrului Nottara, „Portugalia“ FOTO Adriana Grand

Public mult şi iubitor de teatru a fost în Sala Mare, renovată, şi la Variaţiuni pe modelul lui Kraepelin, spectacol în formulă de studio al Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi şi al regizorului Alexandru Dabija. Poate prea „naturalist”, poate cam prea monoton, dar care recomandă, încă o dată un foarte bun actor. Pe Călin Chirilă. Şi la „bulevardiera” Central Park West, montare regizată de Liviu Liucaci, spectacol ce prinde viaţă şi ritm numai după ce intră în scenă Andi Vasluianu.

„Copilul problemă“

Teatrul-gazdă nu putea să nu profite de Festival pentru a-şi prezenta cele mai noi producţii. Dar şi pe cei mai noi componenţi ai trupei. Actori tineri şi talentaţi precum Ada Galeş, Vlad Pavel, Claudiu Mihail sau Bogdan Nechifor pe care i-am văzut în roluri şi producţii de studio consistente. Aşa cum au fost Copilul Problemă, text extrem- contemporan, adus la Braşov într-un bun spectacol regizat de Adrian Iclenzan sau Priveşte înapoi cu mânie, regizat cu aplicaţie de Vladimir Anton. O montare care are meritul de a fi dovedit că pe dramaturgia tinerilor furioşi, îndeosebi pe scrierile lui John Osborne, nu s-a aşezat definitiv praful, aşa cum se afirmă adesea. Tinerilor deja menţionaţi li s-a alăturat Mădălina Ciotea, invitată să joace în spectacolul de la Sala Mare cu  Dansând în noapte, de departe cea mai bună producţie din această etapă a creaţiei regizorale a lui Vlad Massaci. Şi, desigur, bunii, destoinicii actori cu deja recunoscute state de serviciu ai Teatrului braşovean. Îi menţionez aici pe Marius Cordoş, Mihai Bica, pe excelenta Bianca Zurovski (în Dansând în noapte), pe Mirela Borş, pe Maria Gârbovan, pe Gabriel Costea, pe Gabriela Butuc.

„Priveşte înapoi cu mânie“

Asupra unora dintre spectacolele menţionate, mă voi pronunţa în cronici separate. Cu speranţa că ediţiile viitoare ale Festivalului nu vor risipi câştigurile acumulate în anii în care în fruntea lui s-au aflat Claudiu Goga, Mariana Hudişteanu şi Oana Borş.

Ba chiar că, prin cine ştie ce minune ori lovitură de teatru că doar la Teatru suntem, ceea ce va urma va fi garantat de aceeaşi echipă.