Festivalul Naţional de Teatru: ediţia a XXIV-a la final

1. Odată cu spectacolul cu „Rinocerii” de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova în regia lui Bob Wilson, jucat, din motive ce ţin de specificul montării în chiar sediul instituţiei ce l-a produs, şi cu „Acasă, în miezul verii”, spectacol al Naţionalului ieşean regizat de Claudiu Goga, s-a încheiat şi cea de-a XXIV-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru.

Prima din cursul noului mandat al selecţionerului unic şi directorului artistic Marina Constantinescu.

O ediţie gândită şi alcătuită într-un timp record, o ediţie departe de perfecţiune, dar simptomatică şi dătătoare de speranţă pentru procesul de reînnoire drastică la care sunt sigur că va fi supus Festivalul la viitoarele ediţii. O ediţie care arată, aşa cum spune Marina Constantinescu în argumentul publicat în caietul Festivalului, „plaja largă, vie, care există şi se manifestă, în acelaşi timp, într-o diversitate consistentă în mişcarea noastră teatrală.” Cu precizarea din acelaşi argument că „un festival nu trebuie să cosmetizeze fenomenul teatral ral şi concret.”

Către sfârşitul lunii martie, atunci când am aflat că Marina Constantinescu a acceptat să redevină principalul responsabil pentru viitoarele trei ediţii ale FNT, mi s-a părut că distinsa mea colegă s-a angajat într-o misiune imposibilă. Într-un act sinucigaş cu şanse absolute de reuşită. Căci şi numai proba de rezistenţă şi de motricitate la care s-a supus din proprie voinţă, vizitând într-un timp record mai toate teatrele din ţară spre a întocmi selecţia, e una ale cărui riscuri numai cine nu călătoreşte cât de cât constant cu trenul nu le poate evalua la proporţiile adevărate.

La capătul periplului său prin teatre, Marina Constantinescu a ajuns, aşa după cum a declarat în câteva rânduri, la concluzia că îi va fi imposibil să facă din ediţia din 2014 a FNT una a valorilor incontestabile. Pentru simplul motiv că astfel de valori au fost relativ puţine în cursul stagiunii pe care Festivalul ar fi urmat să o sumarizeze. Că nici a construi un festival unitar din punct de vedere tematic sau stilistic nu e un fapt posibil. Că criteriului estetic va trebui să îi asocieze şi alte argumente, printre care simbolicul, reprezentativitatea, evidenţierea unicităţii unor fenomene (aşa cum e cel al actorului Radu Beligan prezent pe scenă la o vârstă înaintată), rememorarea şi omagierea unor mari momente din istoria teatrului românesc ( aşa cum a fost momentul Aureliu Manea concretizat în spectacolul Trilogia Aureliu Manea de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca) s-au aflat la loc de frunte. Că din conjuncţia acestor criterii diverse, nu neapărat întotdeauna divergente, va trebui să fie generată o imagine credibilă a unei stagiuni, dar şi a unei etape. Chiar dacă etapa se arată mai diluată şi în ansamblu, şi în creaţia anumitor regizor de linia întâi.

A izbutit ediţia a XXIV a Festivalului Naţional de Teatru să facă acest lucru? Fără îndoială, da. FNT-ul din 2014 a arătat că ne aflăm la un moment de răscruce. La un moment de predare de ştafetă. Şi că acest transfer se face normal, fără antagonismele mimate, simulate, artificial verbalizate, caraghios amplificate de două –trei criticiţe, mereu aceleaşi, care, fie în publicaţiile în care scriu, fie pe paginile proprii de Facebook, ne spun pe un ton doct şi dictatorial ce nedemocratică e mişcarea teatrală românească de azi, cât de îmbătrânită şi care ar fi teatrul de care am avea nevoie.

Selecţia oficială a fost una dominată de spectacole în care distribuţiile sunt alcătuite în principal din actori tineri şi în care regiile sunt semnate de artişti ce încă îşi caută propria identitate.

„Regia e o meserie de vârstă”, spunea cândva Mihai Măniuţiu şi cred că avea dreptate. Spectacole precum Tipografic Majuscul  sau For sale, deşi nu tocmai comparabile din punct de vedere valoric, ambele realizate la Teatrul Odeon pe texte proprii de Gianina Cărbunariu (ar fi fals ca această creatoare importantă să se lase ameţită de ideea că se află în posesia reţetei reuşitei absolute), Trilogia belgrădeană de la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea în regia lui Cristi Juncu, Profu’ de religie montat de Bobi Pricop la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” ca să nu mai vorbesc de West Side Story, producţie proprie a FNT regizată de Răzvan Mazilu, au evidenţiat limpede acest lucru. Iar Viaţa-i mai frumoasă după ce mori, excelenta montare a lui Mihai Măniuţiu de la Teatrul „Tomcsa Sándor” din Odorheiul Secuiesc, un loc unde şi criticii şi selecţionerii ajung, din motive varii, ceva mai greu a fost iarăşi o plăcută surpriză. La fel cum a fost să-l vedem pe Radu Afrim că se face că se joacă spre a spune lucruri serioase în Castingul dracului (la Trupa „Tompa Miklόs” a Naţionalului din Târgu Mureş, să constatăm cum, în calitate de regizor, Alina Nelega „îşi asumă distanţe” faţă de dramaturgul omonim şi propune o ofertantă viziune scenică a propriei piese În trafic (Trupa „Liviu Rebreanu” a Teatrului Naţional din Târgu Mureş, dar şi cum „piesa anului” chiar ajunge să îşi găsească locul pe scenă în chiar anul în care a fost recompensată cu acest onorant titlu.

Piesa „For sale”, producţie a Teatrului Odeon, la FNT 2014

Spectacolul „Tipografic majuscul”, producţie a Teatrului Odeon, la FNT 2014  FOTO Octavian Tibar

„West side story”, la Festivalul Naţional de Teatru 2014 FOTOGRAFII de Adi Bulboaca

Teatrele particulare sau independente (între cele două adjective nu există totuşi o sinonimie faptică, aşa cum am fi tentaţi să credem) au fost bine reprezentate. De la Godot Café-Teatru care, invitându-l pe maestrul Radu Beligan să monteze o piesă (Fă-mi loc!), a arătat cât de fals, inventat şi nefondat e antagonismul între generaţii, la Teatrul de Artă (cu Şase din 49), de la Unteatru cu Cinci ore cu Mario la Ground Flour Group cu Parallel  şi la deja „clasicizatul ” Teatru ACT cu Păi despre ce vorbim noi aici, domnule? cu Marcel Iureş şi George Mihăiţă, amândoi în mare formă.

Au figurat pe afişul festivalului numele mari şi multipremiate ale teatrului românesc. De la Silviu Purcărete (Oidip de la Sibiu şi Victor sau copiii la putere de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj), la Victor Ioan Frunză (concentratul Tartuffe de la Metropolis). De la Tompa Gábor (Trilogia Aureliu Manea de la Naţionalul clujean şi excelent ritmatul Noul locatar de la Nottara) la Bocsárdi Lászlό cu Familia Tόt de la Craiova (poate prea lax jucat în seara în care am văzut eu spectacolul, defect ce nu a anulat valoarea jocului actoricesc, cel al lui Valer Dellakeza în pompierul şef Tόt cu deosebire). De la Alexandru Dabija cu deja amintitul spectacol de la ACT, dar şi cu Sânziana şi Pepelea  de la Teatrul Naţional din Cluj la Gigi Căciuleanu cu Mozart Steps de la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu. De la Felix Alexa cu Revizorul de la TNB la bulgarul Alexander Morfov cu Furtuna de la acelaşi Teatru. Dar şi deja amintiţii Bob Wilson, Mihai Măniuţiu, Cristi Juncu, Claudiu Goga, din nou Răzvan Mazilu cu excelentul lui Cabaret de la Teatrul German de Stat din Timişoara, mai tinerii Tudor Lucanu cu Amalia respiră adânc de la Teatrul Naţional din Cluj şi Mihaela Panainte cu Noul locatar de la Teatrul Municipal din Baia Mare, Andrei Munteanu cu Mazl-Tov de la Teatrul Evreiesc de Stat.

Spectacolul „Mozart steps”  produs de Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu

Francisco Alfonsin, Ion Grosu şi Ada Navrot în spectacolul „Noul locatar”    FOTO Mihaela Marin

Spectacolul „Donka –  O scrisoare către Cehov”    FOTO Adi Bulboaca

Am avut parte şi de un spectacol din străinătate- Donka –  O scrisoare către Cehov , bijuterie şi amestec cuceritor de teatru, clovnerie, dans, contorsionism, muzică, performance generic şi performanţă artistică, producţie a Companiei Finzi Pasca din Elveţia, dar şi a Festivalului Internaţional Cehov. A fost un spectacol de „circ poetic”, cum bine îl definea într-o discuţie privată doamna Monique Borie. Relaţia cu dramaturgia lui Cehov nu e foarte pronunţată, dar nici inexistentă nu e, interesul creatorilor fiind însă mai degrabă acela de a arăta ipostazele relaţiei dintre Cehov omul de teatru, Cehov doctorul şi Cehov pescarul cu lumea de azi şi cu lumea eternă. Experimentul e notabil, aspiraţia antropologică de asemenea. Structura dramaturgică a spectacolului e însă destul de fragilă.  

Cei ce au dorit au putut să îşi reîmprospăteze memoria de spectatori revăzând, graţie secţiunii Maeştri, spectacole precum Actorul  de la Teatrul Masca în regia Ancăi Dana Mitache, cu Mihai Mălaimare, Ivanov de la Bulandra regizat exemplar de Andrei Şerban, Aniversarea de la Nottara, o montare riguros paginată scenic de Vlad Massaci, Căsătoria de la Bulandra, creaţie purtând semnătura aurită a lui Yuryi Kordonskyi,  Revizorul de la Teatrul de Comedie şi Lecţia de la TNB, ambele regizate de Horaţiu Mălăele, Vocea umană de la Metropolis, prilej de întâlnire peste ani între profesoara Sanda Manu şi strălucita ei studentă de odinioară, Oana Pellea. Cei ce nu au văzut până acum aceste spectacole încă prezente în repertoriul teatral curent bucureştean au putut proceda la cuvenitele şi salvatoarele recuperări.

Nu toate spectacolele au avut aceeaşi valoare, tot la fel cum nu toate reprezentaţiile au confirmat valoarea pe care ştiu ori presupun că au avut-o cu ocazia premierei ori în seara în care au fost văzute de Marina Constantinescu. De pildă, am toate motivele să cred, după lectura cronicilor apărute imediat de la premieră, că Furtuna de la Naţional, interesantă ca idee (vedem un Prospero alter-ego a lui Einstein jucat de Ion Caramitru, prilej de a ne întreba până unde ne putem juca cu ceea ce ne oferă cunoaşterea), a avut o altă formă şi o cu totul altă condiţie artistică la vremea primelor reprezentaţii. Situaţia în sine, aceea a prea accentuatelor diferenţe calitative de la o reprezentaţie la alta, e simptomatică şi ea pentru condiţia teatrului românesc de azi.

2. Pe afişul celei de-a XXIV a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru au figurat 44 de spectacole ce au avut parte de 83 de reprezentaţii. Au fost prezente 26 de Teatre din Capitală şi 17 din ţară. Înseamnă aceste date statistice conjugate cu analiza propriu-zisă a listei de spectacole selecţionate suficient pentru a spune cum a fost un festival de teatru? E un festival de teatru şi încă unul naţional doar o succesiune de spectacole? Atât şi nimic mai mult? Fără doar şi poate că nu.

O asemenea manifestare de cultură teatrală are obligaţia de a dobândi un caracter sărbătoresc. De a avea o anume eleganţă, un anume ştaif.

O anvergură artistică dublată de amplitudine intelectuală. De a le da impresia invitaţilor, dar şi simplilor spectatori că sunt nişte privilegiaţi. Nişte aleşi. E ceea ce a înţeles foarte bine Marina Constantinescu, e ceea ce a izbutit în mare parte în condiţii financiare nu foarte generoase. Cum? Alăturând echipei deja încercate a UNITER câţiva profesionişti de marcă. Începând cu Irina Tapalagă, director de imagine. Ataşând manifestărilor conexe deja cunoscute (lansări de carte, colocvii, conferinţe), altele noi. Privindu-le cu toată seriozitatea, nu asemenea unor Cenuşărese.

Mă gândesc în primul rând la cele trei expoziţii cu totul şi cu totul speciale. E vorba despre Doina Levintza: Costumul de teatru – de la schiţă la miracol, Magistre fără seamăn, slavă! In memoriam George Constantin şi Actorul Ion Manu –Hazul bonom şi ironia subtilă. Aceasta din urmă s-a organizat la Centrul Cultural „Ion Manu” de la Otopeni, ocazie ca lăcaşul în cauză să fie introdus în circuitul festivalier. Mă gândesc apoi la licitaţiile Artmark sau la întâlnirile unor artişti inimoşi în frunte cu cântăreaţa Margareta Pâslaru ( au participat Coca Bloos, Marius Manole, Emilia Popescu, Răzvan Mazilu) cu publicul în pasajul de la Universitate. Ocazie cu care aceşti artişti şi-au îndemnat fanii să cumpere cd-ul Actorii cântă, produs de UNITER în cadrul campaniei Artişti pentru artişti. Mă gândesc la spectacolele de teatru radiofonic sau de teatru de televiziune. TVR, de pildă, a difuzat versiunea pentru televiziune a celebrului spectacol Unchiul Vanea, în regia lui Yuryi Kordonskyi, iar trustul Adevărul a preluat la adevărul live opt spectacole în direct. În fine, s-a organizat şi un seminar de jurnalism teatral sub conducerea criticului şi universitarului Marian Popescu.