Şi-au mobilizat colegii, pe cei din Teatrul orădean, dar şi o parte dintre cei din anii studenţiei, au întocmit aplicaţii de finanţare, au căutat sponsori, în fine, au scos bani din piatră seacă. Au invitat la Oradea câteva spectacole din ţară, dar au avut şi grija de a pregăti propria lor montare. Ştiind că numai astfel faci dovada credinţei sincere într-o idee. Aceea că teatrul independent ar putea avea o şansă şi în Oradea. Oraş frumos, mare, cu pretenţii de occidentalizare, însă, din păcate, destul de inert atunci când vine vorba despre inovaţie sau ieşire din tipare.

Prima ediţie a fost o reuşită. Cea de-a doua deopotrivă. Spectatorii au uitat de vara caniculară, de ştrand, de comodităţi mai mult sau mai puţin artificiale. Festivalul cu numele Open Studio Act, identic cu cel al instituţiei producătoare, a dobândit contur, personalitate, notorietate. A început să conteze nu doar graţie reprezentaţiilor invitate, ci şi prin producţiile sale proprii. Care, la rându-le, au fost şi ele invitate la manifestări de cultură teatrală similare ce au loc în alte oraşe. Aşa că cea de-a treia ediţie s-a impus de la sine. A avut loc între 22 şi 25 august, iar spectacolelor de seară le-a asociat workshop-uri ce s-au adresat deopotrivă actorilor de limbă română şi maghiară.

E drept, de data aceasta, organizatorii nu au mai găsit forţa de a pregăti în timp util premiera aşteptată, ea urmând să aibă loc în prima parte a toamnei. S-a făcut, aşadar, apel la un spectacol dintre producţiile anterioare. Unul de improvizaţie, intitulat Impro Patzan Show. Care de improvizaţie fiind garantează un anume grad de inedit, de noutate. L-au interpretat Ioana Cheregi şi Andrei Stan de la Secţia Română a Teatrului de Nord din Satu Mare, Alin Stanciu şi Eugen Neag de la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea şi Radu Tudor, fost component al trupei orădene, azi revenit pe meleagurile oltene natale.


FOTO Răzvan Micorici HUOOO!!!!!

De altminteri, pe Radu Tudor am avut ocazia de a-l vedea cu o seară înainte în spectacolul cu piesa Cum am mâncat un câine de Evgheni Grişkoveţ, regizat de Laurenţiu Tudor şi produs de Follow Spot din Craiova.

Piesa lui Griskoveţ narează o suită de fapte trăite de un tânăr sovietic în timpul celor doi ani şi jumătate cât şi-a satisfăcut serviciul militar în Marina Militară a Armatei Roşii. Toată această serie de evenimente ne este istorisită simplu de actorul Radu Tudor. Ajutat de regia discretă, fără artificii, a lui Laurenţiu Tudor, de jocurile de lumini, de câteva inserturi muzicale bine alese. Rolul pe care trebuie să îl joace Radu Tudor nu este deloc simplu. Şi aceasta fiindcă personajul se impune văzut la trei niveluri. Acela al prezentului în care se consumă rememorarea, acela în care s-au petrecut aievea evenimentele şi, în fine, cel al vârstei de aur a copilăriei. Radu Tudor evoluează binişor spre bine. Nu rupe gura lumii, dar nici nu dezamăgeşte. Nu este consecvent cu sine. Sau nu este pe atât pe cât aş fi dorit să fie. Şi tocmai de aceea intervin momente în care ne pierde. Ne scapă din mână. Momente în care povestea rostită de el îşi diminuează şi din interes, şi din inteligibilitate. Brusca revenire de formă din finalul emoţionant, însă nu melodramatic răscumpără măcar în parte minusurile reprezentaţiei.

Mult mai puţin convingător a fost, din păcate, spectacolul intitulat Huooo!!!!, producţie a Teatrului Auăleu din Timişoara. Se bazează pe un scenariu dramatic precar, fragil, cam tras de păr, lungit ca caşcavalul prăjit, vorba lui Caragiale, fără coerenţă reală, creat de Ovidiu Mihăiţă. Acelaşi Ovidiu Mihăiţă care semnează şi regia. O regie care mie mi s-a părut fie absentă, fie amatoricească, fie foarte puţin convingătoare. Numai profesionistă, nu. Spectacolul aspiră la condiţia de teatru social şi teatru politic, însă eşuează într-o încropeală anartistică, într-un scheci de proastă calitate pe care actorii Marian Pârvulecu şi Christine Cizmaş nici nu prea aveau cum, dar nici nu şi-au dat silinţa să-l salveze. S-au mulţumit cu hohotele de râs groase ale publicului.

La polul opus, adică sub semnul unei veritabile artisticităţi, s-a situat spectacolul intitulat Tot ce-i minunat pe lume. Produs de Vanner Collective din Bucureşti. O mostră de teatru autentic. Un recital actoricesc în lege. Actriţa Denisa Nicolae a retradus piesa intitulată Every Brillant Thing de Duncan Macmillan şi Jony Donahoe, piesă cunoscută publicului românesc sub titlul O mie de motive. Titlu preferat de actorul Florin Piersic jr. şi de regizorul Horia Suru, atunci când au tradus-o şi au montat-o cu un apreciabil succes şi de public, şi de critică la Teatrul Point din Capitală.

Denisa Nicolae a avut şi forţa, şi puterea, şi îndrăzneala de a se apropia de un text care nu e tocmai simplu. Actriţa ştie să istorisească simplu, omeneşte, fără fasoane, fără căderea în patetism şi melodramă, clipe din viaţa cuiva, în cazul de faţă a unei fete, aparent dintr-o familie obişnuită, care, la vârsta de şapte ani, a fost silită să adauge pe lista de ce-urilor nenumărate ale vieţii şi un de ce care va ajunge să macine, să ardă, să doară. De ce din când în când în când mamei îi vine pe neaşteptate cheful de a-şi lua viaţa? Pot fi oare aceste tendinţe suicidare contracarate? Şi dacă da, cum anume? Cu o îngheţată, cu o jucărie fermecată sau cu o melodie a lui Ray Charles?

În calitate de interpretă, Denisa Nicolae, ajutată de regia măsurată, eficientă a lui Nicolae Constantin Tănase şi de scenografia semnată de Adeline Bădescu, scenografie alcătuită din numai câteva elemente - o ladă, ladă a miracolelor, sipet al amintirilor şi obiectelor fermecate, un pick-up, un casetofon, alte câteva elemente de recuzită -, construieşte complexitatea sinusoidelor unei vieţi. A unei lumi periodic pusă la încercare. Silită să găsească noi şi noi motive ca să continue. Să meargă mai departe. Excelent a interacţionat, în reprezentaţia văzută de mine, Denisa Nicolae cu cei aflaţi în sală, îndeosebi cu spectatorii care s-au trezit pe neaşteptate că li se cere să devină actori. Să joace. Ba rolul tatălui fetiţei, ba pe acela al unui veterinar odios, ba rolul psihiatrei recalificate din angajata la serviciul de stomatologie al şcolii, ba pe acela al logodnicului şi soţului care are înţelepciunea de a şti cum să treacă peste un eşec de etapă.

P.S. Asupra unora dintre spectacolele prezentate în Festival voi reveni prin cronici separate în revista de specialitate yorick


FOTO Răzvan Micorici TOT CE-i MINUNAT PE LUME!