A reprezentat punctul culminant al contribuţiei Naţionalul sibian la extraordinarul eveniment Sibiu-Capitală culturală europeană. O contribuţie esenţială, constantă în evenimente de excepţie pe întreaga durată a anului în cauză. Contribuţie inaugurată, în 12 ianuarie, cu un alt spectacol remarcabil,cel cu Pescăruşul, în regia lui Andrei Şerban.

Premiera a avut loc într-un spaţiu inedit. Cel al dezafectatei hale industriale Simerom. De atunci, Faust, în regia lui Silviu Purcărete, face parte din repertoriul permanent al Teatrului sibian. Reprezintă un punct de maximă  atracţie al oricărei ediţii a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, chiar dacă, între timp, spaţiul de joc s-a mutat la Hala Balanţa. Montarea a avut parte de o recunoaştere naţională unanimă, în pofida faptului că, din motive din punctul meu de vedere inexplicabile, nu a fost recompensată la nivelul la care s-ar fi cuvenit să fie la Gala premiilor UNITER din primăvara anului 2008. Premiul pentru cel mai bun rol principal feminin acordat actriţei Ofelia Popii şi premiul pentru cea mai bună scenografie ce i-a revenit lui Helmut Stürmer a însemnat puţin în raport cu ceea ce a însemnat Faust în contextul anului teatral 2007.

Dar cum nu premiile fac valoarea unui spectacol, Faust, spectacol de anvergură europeană, a avut parte de o colosală carieră internaţională. După marele, imensul succes reprezentat de prezenţa spectacolului la Festivalul de la Edinburgh, Senatul UNITER a avut lăudabila iniţiativă de a-i acorda montării un premiu special.

Luni, 25 august 2014, Faustul sibian, înregistrat de Televiziunea Română cu prilejul ediţiei din anul 2008, a XV a, a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS), a putut fi urmărit pe micul ecran. Dincolo de observaţiile, de criticile ce pot fi formulate la adresa calităţii preluării, critici care, spre a fi cinstite şi juste trebuie să fie circumstaţiate condiţiilor de festival în care s-a făcut înregistrarea, condiţii care nu sunt întotdeauna dintre cele mai comode, pentru orice iubitor de teatru seara de 25 august 2014 rămâne una de referinţă.

Desigur, s-a putut observa cu ochiul liber că uneori unghiurile de filmare nu au fost cele mai potrivite. Camerele TVR nu au fost plasate în poziţiile cele mai favorabile, supunându-se condiţionalităţilor spectacolului cu public. Câteodată imaginea a fost “tremurată”. Montajul a fost departe de ideal. Sunetul nu a fost de maximă fidelitate. Ş.a.m.d.

Cu toate acestea, mie, care am avut şansa de a mă număra printre spectatorii premierei din 20 septembrie 2007, varianta televizată mi-a oferit şansa de a vedea mai bine o seamă de detalii, mai cu seamă din prima secvenţă a spectacolului. Detalii mai anevoie de perceput din imensitatea halei metamorfozată în sală de teatru. Cea mai spectaculoasă parte a montării- Noaptea Valpurgiei- nu a avut, asupra mea cel puţin, impactul, visceralitatea, emoţionalitatea  crudă resimţite în urmă cu şapte ani. Şi observaţiile ar putea continua. Inutil să le supraevaluez

După încheierea spectacolului de televiziune, am căutat prin arhive cronica scrisă la  două zile după premieră şi publicată în numărul 10-11-12/2007 al revistei Teatrul azi. Recitind-o, am avut impresia că nu m-am înşelat prea tare. Drept pentru care o transcriu integral.

2. Marele poet Ştefan Augustin Doinaş, cel care ne-a dăruit ceea ce majoritatea exegeţilor apreciază a fi cea mai bună versiune în limba română a impunătorului poem dramatic Faust de Goethe, şi-a însoţit traducerea de o prefaţă grăitor intitulată Faust ca homo europaeus. După ce observă că “prin multiplele şi variatele interpretări de care s-a bucurat figura protagonistului, ca şi prin audienţa pe care a cucerit-o în diverse arte în ultimele două secole, povestea lui Faust constituie, probabil, cel mai fascinant şi mai fertil mit al timpurilor  moderne” şi după ce subliniază că “e greu de spus dacă explicaţia proliferării temei faustice rezidă exclusiv în virtuţile proprii ale mitului (cum ar fi profilul complex de savant, filosof, mag şi şarlatan al eroului, pactul său cu diavolul sau incredibilele sale isprăvi datorate magiei, etc”, Doinaş notează cu îndreptăţire că “aproape nu există cultură europeană naţională în care acest erou să nu apară într-o ipostază”.

Fie şi numai pentru această impresionantă dimensiune europeană a mitului,  căruia Goethe i-a dat o expresie artistică apropiată perfecţiunii, apare de domeniul firescului ca Teatrul Naţional “Radu Stanca”, pilon fundamental al săvârşirii vastului program “Sibiu- Capitală Culturală Europeană 2007”, să fi dorit să îşi înscrie în repertoriu un spectacol grandios care să valoreze scenic acest text monumental. A apelat inspirat la regizorul Silviu Purcărete, el însuşi om cu o existenţă şi o carieră de anvergură europeană, personalitate artistică singulară şi copleşitoare.

Purcărete a întocmit propriul să scenariu dramatic, apt să-i susţină viziunea scenică originală, fundamentată pe o poetică teatrală proprie, mereu îmbogăţită, a alcătuit o echipă de colaboratori care, la rândul lor, în bună parte, îi seamănă prin destin european (decor şi light design: Helmut Stürmer, muzica originală: Vasile Şirli) ori care îşi urmează vocaţia europeană aici, în ţara natală, (costume: Lia Manţoc, orchestraţie: Doru Apreotesei, video: Andu Dumitrescu, asistent de scenografie: Daniel Răduţă) şi a mobilizat energiile artistice ale trupei- gazdă, actorilor de la Secţia română alăturându-li-se o seamă de colegi de la Secţia germană, dar şi studenţi, convins fiind că, în afara sprijinului necondiţionat al acestora, nimic valid esteticeşte nu poate fi realizat.

Rezultatul e ceea ce poate fi calificat drept un spectacol mare, nu doar grandios, ci mare în primul rând din perspectivă axiologică. O montare surprinzătoare, clară, dar cultivând cu folos o anume ambiguitate în absenţa căreia nu poate fi imaginat misterul teatrului. Faust e un spectacol mare şi important deopotrivă pentru Teatru şi pentru regizor, un spectacol care, cu toate imperfecţiunile sale, ori în pofida acestora, imperfecţiuni vizibile sau ascunse, stridente sau timide, rămâne unul fascinant, generat de un temperament artistic vulcanic, pantagruelic care, odată dezlănţuit, nu cruţă nimic, reuşind însă depăşirea primejdiei autoanihilării.

Textul goethean începe cu un Preludiu în teatru ce insistă asupra caracterului impur al poemului. Faust se arată deopotrivă, aşa cum a fost definit de Goethe, un poem dramatic, dar şi unul epic, “nu numai dramă, ci şi epopee” tocmai fiindcă “ideea genurilor literare şi norma clasică a purităţii erau o prejudecată perimată în care Goethe îşi scria poemul şi, astfel, Faust le întruneşte pe toate fiind, de fapt, o mare operă dramatică, epică, lirică şi satirică” (Tudor Vianu). Şi tot Tudor Vianu observa că “nici o altă operă literară a popoarelor moderne, poate cu excepţia Divinei Comedii a lui Dante, nu atinge aceeaşi varietate, aceeaşi forţă de expresie a genialităţii poetice în multiplicitatea manifestărilor ei”.

Sunt realităţi de care, fără doar şi poate, Silviu Purcărete a ţinut seama atunci când a alcătuit scenariul dramatic al spectacolului. Fireşte că, pentru un spectacol  făcut să dureze aproximativ două ore, regizorul s-a văzut nevoit să opereze o reducere drastică a textului. O mulţime de personaje s-au evaporat, tot la fel cum o seamă de episoade au rămas doar între paginile cărţii. În primul rând, nu apare povestea Elenei. Într-un anume fel, ceea ce propune Silviu Purcărete seamănă cu ceea ce libretiştii francezi Carré şi Barbier i-au oferit lui Charles Gounod pentru binecunoscuta sa operă. Nu toate experienţele eroului ajung să fie reprezentate pe scenă. E un risc asumat de orice reprezentare de azi a poemului. Cert e că scenariul îi oferă spectacolului un suport textual valid, aşa încât spectatorul din secolul al XXI lea înţelege că “poemul lui Goethe se apropie, ca formă dramatică, de misterele şi moralităţile Evului Mediu”.

De fapt, pe Silviu Purcărete l-au interesat lucrurile esenţiale şi din acest interes derivă marile calităţi, dar şi defectele spectacolului său. Un spectacol conceput dacă nu în trei părţi, oricum în trei timpi pe care i-aş numi Contractul, Noaptea Valpurgică şi Sfărşitul, completate de un epilog sui-generis ce îi conferă montării un final deschis. Un spectacol strâns şi dinamic, însuşiri ce se afirmă mai cu seamă în ultimii doi timpi ai săi, aici el dezvăluindu-şi monumentalitatea construcţiei, amploarea desfăşurării scenice, valoarea plastică, frumuseţea înzestrată cu o redutabilă forţă de impact, fluidul emoţional ce creşte de la un moment la altul. Concepţia lui îşi află, dincolo de orice îndoială, motivaţiile în text şi nu e nicidecum suprapusă acestuia. Iată, spre exemplu, următorul detaliu. În finalul Preludiului în teatru, Directorul glăsuieşte: “Destul cu atâtea fraze construite/ Aş vrea să văd odată rolul lor/În loc de complimente lustruite/Aştept acum ceva folositor./Cât despre inspiraţie, ce vreţi?/Şovăitorii nu-i cunosc beţia/Odată doar simţiţi-vă poeţi/Aşa se porunceşte poezia./Cunoaşteţi îndelunga noastră sete/Vrem băutură tare să ne-mbete/Deci, pregătiţi-vă fără răgaz/Nu-i gata mâine ce nu-ncepe azi/Şi nici o zi, din câte se ridică/Să n-o lăsaţi să treacă în zadar/Cu-o gravă hotărâre, fără frică/Să înfăşcaţi posibilul de chică/Să fiţi mereu activi, că-i necesar./ Pe scenele germane, bine ştiţi, Încearcă fiecare tot ce poate/De-aceea la decoruri şi –aparate/De data asta nu vă mai zgărciţi!/Lumini cereşti aprindeţi, mari şi mici/Risipă vreau, de pâlpâiri astrale/De apă, foc şi păsări, de stânci şi animale/Nu ducem lipsă nicidecum aici./Pe scenă-ngustă să mişcaţi din funii/Întreaga scara Creaţiunii/Plimbaţi-o lent, fulgere ce cad/Din cer prin lume până-n Iad ”.

Aflăm în aceste îndemnuri poetica însăşi a spectacolului pe care, deloc şovăitor şi nici zgărcit, Purcărete o dezvoltă într-o demonstraţie de multe ori seducătoare. “Plimbarea” la care ne invită spectacolul în copleşitoarea Noapte Valpurgică, timp gândit asemenea unei orgii de culori agresive, ca un dezmăţ al faptelor dar şi al formelor şi al materialelor sofisticate, ca un torent de imagini, e ieşită din comun, iar această magnanimitate, această prodigalitate vizuală solicită la maximum atenţia, mintea şi simţurile spectatorului.

Silviu Purcărete a optat pentru spaţiul vast, “neconvenţional” oferit de halele de la Simerom astfel încât cei trei timpi ai montării să se consume în două spaţii scenice diferite, cu folos şi inteligent gestionate atât de regizor cât şi de autorul decorurilor Helmut Stürmer şi de creatoarea de costume Lia Manţoc. Proiecţiile video concepute de Andu Dumitrescu îşi pierd, din păcate, impactul aproximat şi trec aproape neobservate, cu atât mai mult cu cât, folosite în timpul al doilea al spectacolului, când asistenţa e în picioare, o parte din aceasta se află în imposibilitatea de a le putea recepta. Există o relaţie contrapunctică între “sărăcia” voită a primului timp, între decorul în alb murdar al acestuia şi luxurianţa nu doar coloristică  din timpul al doilea.

Spaţiul acesta i-a îngăduit lui Silviu Purcărete ca tocmai în al doilea timp al spectacolului să îşi exercite admirabil autoritatea regizorală asupra uriaşei distribuţii ce numără, cu actori, cu corp ansamblu, cu mult peste cincizeci de persoane. De obicei, în astfel de situaţii performanţa individuală devine dificilă şi nici nu se contează neapărat pe ea. Faust-ul lui Purcărete face excepţie  de la regulă fiindcă regizorul are ştiinţa de a-i ordona şi de a-i pune în stare pe actori. De fapt, Faust-ul de la Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu face excepţie de la regula generală, supunându-se, în schimb, regulii regizorului. Sebastian-Vlad Popa  remarcă în cartea sa Despărţirea gemenilor (Editura Unitext, Bucureşti, 2006) că “la începutul anilor 2000, probabil cel mai autentic creator de teatru român postbelic, construieşte draamtic mizând pe reinvestirea actorului individual cu virtuţile sărbătoreşti ale teatrului. Interpreţii nu depun mărturie despre cazuri, ci dau corp funcţiilor vii şi cunoscătoare ale umanului… Scena cere concept şi carne, spune Purcărete, iar creatorul vede instituindu-se ordinea cu fiecare gest ordinar.”

Dacă primul timp, poate uşor cam lung, era susţinut  de Faust (Ilie Gheorghe) şi de Mefisto (rol în care Ofelia Popii susţine un veritabil, un excepţional recital actoricesc) şi dacă tot acolo rolurile secundare şi cele de figuraţie specială erau mai puţin precizate, pe alocuri insinuându-se chiar impresia că nu se văd, lucrurile se schimbă radical în al doilea şi se continuă ca atare în al treilea. În plus, dacă în timpul întâi era sesizabilă o lipsă de armonizare între stilurile de joc ale interpreţilor, ba chiar un decalaj valoric între ei (în avantaj evident situându-se tânăra Ofelia Popii), Ilie Gheorghe dă semne că îşi ia revanşa în următoarele două.

Nu pot să nu remarc chipul în care Silviu Purcărete a conceput ecuaţia Faust-Mefisto. Mefisto e cel care conduce jocul, e ubicuu, posedă modalităţi diverse de a se insinua, de a stimula, de a păcăli, de a direcţiona şi de a folosi insaţietatea lui Faust. Pe care, aşa după cum scria unul dintre monografii lui Goethe, Friedrich Gundolf, “nici o plăcere nu-l îndestula, nici o fericire nu-l satisfăcea”. Altcineva, tot o exegetă germană, Dorothea Lohmeyer, apreciază că “Mefisto e inventatorul spectacolelor, specialistul ocaziilor, furnizorul mijloacelor”, iar detaliile acestea de fineţe sunt admirabil evidenţiate de spectacol.

Dacă în primul timp al reprezentaţiei din seara premierei momentele de poezie autentică mi s-au părut zgărcit presărate, cel de-al treilea timp e incomparabil mai generos în acest sens, întru realizarea lui contribuind plusul de percutanţă pe care îl capătă jocul lui Ilie Gheorghe.

Comentatorii au observat că, bunăoară, în Phaedra sau în Orestia, două mari spectacole ale lui Silviu Purcărete, muzica e strecurată farmaceutic. Cu totul altfel stau lucrurile în Faust unde raportul dintre imagine şi sunet e de o violenţă extremă. Aşa încât coloana sonoră ajunge să fie nu doar o ilustrare a imaginii, ci, în primul rând, un discurs analog. Compozitorul Vasile Şirli a pus la dispoziţia grupului “Imperium Band” o muzică puternică, cu o monotonie voită, vibrantă, obsedantă, executată live, iar în Noaptea Valpurgică chiar la vedere. Ei i se asociază, cu accente contrapunctice, corurile provocatoare de poezie, cu versuri în limbile română şi germană.

Finalul spectacolului e impresionant şi generator de luare-aminte. După moartea lui Faust (căreia i se oferă echivalenţe vizuale absolut aparte, Faust fiind împins în sicriu de Mefisto), vedem un Mefisto înfrânt, trist, disperat. Numai că, aşa după cum scrie Dorothea Lohmeyer, “el este principiul temporalităţii şi al nestatorniciei, al lucrării artificiale şi al forţei”. Dar, înainte de orice, - şi aceasta e trăsătura lui cea mai caracteristică- “conştiinţa mefistofelică  se află cu totul în serviciul năzuinţei omeneşti: ea este îndreptată exclusiv spre aceasta, să ajute naturii umane să-şi satisfacă dorinţa ei’’.

Mefisto, din spectacolul lui Silviu Purcărete, interpretat- şi nu o voi sublinia niciodată îndeajuns- la înalte cote de profesionalitate de Ofelia Popii – e dornic să găsească printre noi, spectatorii, un nou, un viitor Faust căruia să îi ofere un contract. Căci, scria Ştefan Augustin Doinaş, şi spectacolul acesta îi confirmă ipoteza, “de la Ghilgameş la anonimul K al lui Kafka, Faustul goethean s-a impus exegezei ca prototip al omului în general”.


Teatrul Naţional “Radu Stanca” din Sibiu- FAUST după Goethe;

Scenariul şi regia: Silviu Purcărete;

Decor şi light design: Helmut Stürmer;

Costume: Lia Manţoc;

Muzica originală: Vasile Şirli;

Orchestraţie: Doru Apreotesei;

Video: Andu Dumitrescu;

Asistenţă de scenografie: Daniel Rădută;

Cu: Ilie Gheorghe, Ofelia Popii şi Johanna Adam, Maria Anuşca, Emöke Boldiszar, Loredana Bucholtzer, Irina Deak, Diana Fufezan, Raluca Iani, Laura Ilea, Diana Văcaru Lazăr, Dana Maria Lăzărescu, Rodica Mărgărit, Gabriela Neagu, Renate Müller Nica, Veronica Popescu, Eleonora Poşircă, Mariana Presecan, Cristina Ragos, Cristina Stoleriu, Dana Taloş, Codruţa Vasiu, Ema Veţean, Mihai Coman, Florin Coşuleţ, Dan Glasu, Tomohiko Kogi, Adrian Matioc, Adrian Neacşu, Cătălin Neghină, Eduard Pătrşcu, Cătălin Pătru, Doru Presecan, Viorel Raţă,  Adrian Vlad Robaş, Bogdan Sărătean, Ciprian Scurtea, Cristian Stanca, Pali Vecsei, Liviu Vlad, Steve Walter ş.a.

Cu participarea Imperium Band (Dorin Pitariu, Călin Filip, Lucian fabro, Ciprian Oancea, Gheorghe Stoica;

Coordonator de proiect: Aura Gaidarji;

Data premierei: 20 septembrie 2007


Televiziunea Română; Casa de producţie;

Regia artistică: Silviu Jicman;

Regia de montaj: Gini Ignat; 

Director de imagine: Viorel Sergovici;

Redactor: George Mladen; 

Înregistrare din anul 2008;

Data premierei tv: 25 august