„The Family”, în viziune feministă

Fetele Pelican, din spectacolul Teatrului Nottara şi familia lor aferentă, vin dintr-o realitate britanică. Actuală ce-i drept, dar cu unele specificităţi marcante.

Preluând textul de la grupul independent The Wardrobe Ensemble, care l-a născut prin contribuţia colectivă a trupei, această mostră de familie cu ingredientele şi tipologia ei de la faţa locului ar putea totuşi să ne intereseze prin prisma problematicii degajate. Aşa a gândit probabil, şi regizorul Horia Suru care a mizat evident pe o potriveală în datele fundamentale ale chestiunilor în discuţie. Cu alte cuvinte nu contează,  poate,  atât că personajele şi mai ales aceste patru fete din centrul acţiunii s-au născut într-o casă din Londra, cu şemineu, portrete ale Fridei Kalo pe pereţi şi statui ale lui Buddha (motiv pentru care decorul sugerează  prin contrast un spaţiu mai degrabă neutru, desenat  ironic în joaca unor copii, cât mai degrabă faptul că acest loc de obârşie e guvernat de o mama omnipotentă şi omniprezentă care-i supraveghează pe copiii ei şi de dincolo de mormânt. Nu chiar la nivelul legendarelor fantome din castelele englezeşti, dar cu destulă convenţionalitate mistică.

 Dincolo de acest cadru, tema feminismului şi aceea generaţionistă cu consecinţele de rigoare, preocupă tineretul din lumea contemporană aproape obsesiv, pentru că mame ca frumoasa şi mândra  Iasmina există şi pe alte meridiane decât în Anglia regalistă.

De aceea cred că, împreună cu traducătoarea Monica Andronescu, regizorul şi întreaga distribuţie mizează pe actualitatea temei  care poate naşte interes în faţa oricărui public, dispus să asculte povestea, şi mai ales să-i înţeleagă subtextul.

Pentru că funcţionând prin paradox adevărul acesta subsidiar al spectacolului se insinueza discret dincolo de veselia aproape isterică de la petrecerea de familie organizată în amintirea Mamei, de ziua ei de naştere, care alcătuieşte cadrul acţiunii şi contaminează atmosfera. (Aici s-ar mai putea umbla la unele reglaje sonore eliminând ţipatul de la interpretele care nu ştiu să o facă artistic)

 Din Empireul ei alimentat artificial, o femeie mândră, sigură pe ea şi pe concepţiile ei tradiţionaliste,  îmbrăcată în mătăsuri şi culori regale de cine altcineva decât Doina Levintza, traversează sistematic scena producând întoarceri în timp, trăiri în trecut, flashback-uri cu scene emoţionante între mama şi copii. Victoria Cociaş cu rigurozitatea-i cunoscută reuşeşte performanţa unor momente, decupate elegant, care punctează ritmic dialogul trecut-prezent. Din aceste amintiri fetele Pelican aparent multumite şi împlinite în viaţa lor reală ies cam şifonate, devoalându-şi ipocrizia şi adevăratele  drame. Molipsite parcă de Cehov ele iubesc pe cine nu trebuie şi fug de mica fericire după himerele unui îndepărtat vis de... plecare, la aer, din ceea ce convenţional şi cu orgoliu s-ar numi the family. Fapt ce se şi produce simbolic într-o frumoasă secvenţă poetică când una dintre ele,  cea mai pragmatică dar şi habotnică fiică se lasă iubită de cel mai nonconformist personaj al grupului pe cale să intre în familie de mâna alteia. Scena se petrece prin decuparea în decorul cu pereţi rigizi roz bonbon, a unui spaţiu de seră, ferit de priviri indiscrete de o folie transparentă cam ponosită şi care împiedică, din păcate sunetul să ajungă la public. Poate că nici nu contează ce-şi spun cei doi, dar atunci mai bine se juca momentul fără vorbe.

Dincolo de asemenea mici stângăcii tehnice reparabile, spectacolul e coerent cu el însuşi şi cu mesajul pe care vrea să ni-l transmită referitor la diferenţele de mentalitate între generaţii, între gândirea conservatoare rigidă şi libertatea reclamată de tineri în faţa unor reguli de castă, cutume, numite uneori tradiţii. Totul e ca aceste deosebiri inerente până la un punct să nu devină sursa unor poziţii ireconciliabile, producătoare de conflicte ce merg până la crimă. (Într-un spectacol bucureştean despre acelaşi subiect replica servită la final spre deruta publicului e: Trebuie să-ţi omori mama ca să fii liber. Nici chiar aşa.)

Fetele Pelican sunt însă din alt aluat. Poate şi pentru că aceeaşi mamă excesivă dar mai ales o bunică descuiată la minte, vizionară (adorabilă în rol Anda Caropol) le-au înzestrat cu educaţie din care nu lipseşte respectul şi comportamentul civilizat. Cei autentici în a-l ignora par a fi  bărbaţii, rudele prin alianţă diferiţi de fetele crescute sub spectrul citatei  Simone de Beauvoir. Pe de o parte un viitor cumnat, ins blând şi generos, nesofisticat, pe care-l portretizează cu fineţe Alexandru Mike Gheorghiu, pe de alta fratele rătăcit, băiat de băiat, mereu cu pumnul strâns şi tonul ridicat (interpretat natural, fără efort de compoziţie de Răzvan Bănică). Şi, în fine, cel care-şi asumă concluziile, părăsind casa, rol în care Rareş Andrici văzut de subsemnata, mai are nevoie de unele clarificări (în rol e distribuit şi Serban Gomoi).

Cele patru fete care duc greul, responsabile de reuşita trecerii de la exuberanţă inconştientă, la luciditate şi reflexive sunt: Crenguţa Hariton, care-şi ascunde printr-un joc zgomotos şi excentric, mai sărind uneori calul, eşecul uman al  Letiţiei, Isabela Neamţu, al cărei glas de violoncel se potriveşte mai greu cu arivismul personajului şi ţinuta fals sobră pe care o afişează rochia neagră (sau poate în acest contrast stă cheia personajului) Sorina Ştefănescu punctând cu cochetărie expansivităţi juvenile, Alexandra Murăruş care are poate cea mai grea partitură generată de starea ei de gravidie nedorită şi frământările care decurg. Probabil că în timp rolul va căpăta şi alte nuanţări.

Una peste alta, spectacolul Fetele Pelican de la Teatrul Nottara, îmbrăcat într-o atmosferă muzicală bogată la care contribuie Petre Ancuţa (atenţie la decibeli!) combină dibaci intenţiile unei discuţii serioase pe o temă importantă, de actualitate cu  forma spectaculară agreabilă, antrenantă, bine ţinută în mână de regizor.