Fals jurnal de ieri şi de azi: Ale vremii valuri...

Începând cu Premiera din 1983, spectacolele cu tragedia  ”Richard al III-lea” la Teatrul Mic,  au fost luate cu asalt, luni de zile la rând, de un public  imens, şi nu numai tânăr, acesta, în speranţa ”cuceririi” unui loc, instalându-se din viul nopţii, cu saci  de dormit şi chitare pe trotuarul  Sărindarului, de la Hotelul  Capitol din Calea Victoriei, până la Casa de bilete lipită de peretele Hotelului Palace care da în Brezoianu.

Reprezentaţia dura cinci ore, cu o pauză mare la mijloc, şi, spre a veni în sprijinul efortului şi fizic al actorilor şi în primul rând al lui Ştefan Iordache, care slăbea trei kilograme la propriu, în rolul protagonist, adusesem o Salvare cu tub de oxigen şi măştile necesare, la care se făcea apel în timpul spectacolului şi în scurtele pauze intermediare, iar Salvarea era instalată la intrarea actorilor, la vedere, desigur.  Se dusese, fireşte, vestea şi despre acest fapt şi lumea bloca bătrânul Săraindar, nu mai vorbesc că un comentariu la Europa Liberă, redactat şi citit de Nicolae C. Munteanu, care invita perfid spectatorii să vadă o trimitere subliniată la adresa totalitarismului, n-a făcut decât să atragă şi mai nefericit atenţia asupra reprezentaţiei şi, bineînţeles, am aflat că Tovarăşa s-ar fi supărat că pe Sărindar un spectacol ţine cinci ore, obosind publicul care a doua zi trebuia să fie la muncă, în deplinătatea forţelor şi nu vlăguit şi ”nu ăsta e rolul artei, să obosească publicul ce are în faţă atâtea obiective şi în primul rând să construiască socialismul”.

Despre comentariul postului de radio solidar pe dos, pentru mine, am aflat direct, la Slătioara, unde mă găseam în seara emisiunii, iar despre ce se spunea şi se mai spusese la Bucureşti, de la binevoitori de încredere, şi pentru că tot ne apropiam de finalul stagiunii m-am gândit să ,,menajez” actorii şi pe Ştefan Iordache în primul rând şi să închei seria de vară a reprezentaţiilor, anunţând motivaţia şi data când voi relua spectacolul în septembrie. Bineînţeles că s-a aflat şi această intenţie şi m-am şi trezit cu telefonul prim-adjunctului de la Cultură, Ion Traian Ştefănescu, acelaşi care mă şi alertase, într-o plimbare pe acoperişul Casei Scânteii, unde creştea iarba, apropiindu-se de cosit.

”-Dragă, reia urgent spectacolul şi pune-l, să zicem, joi, fiindcă vine să-l vadă tovarăşa Zoia. Admirabilul Om şi intelectual de rasă, profesorul universitar Ion Traian Ştefănescu, ”o rară pasăre a iluziei că se mai putea spera, pentru cine mai vrea să facă ceva, atunci, în ţara aceea -   parcă am fi azi, când am început să cred iar că nu se mai poate Spera, sau poate numai eu, la optzeci şi unu de ani –  mi-a cerut să o aşteptăm împreună, în acea joi, pe tovarăşa Zoia care nu venea întâmplător şi am aşteptat-o, plimbându-ne acum pe Sărindar, începând de la şaptesprezece fără un sfert, cortina ridicându-se la şaptesprezece, ca totul să se termine la 22.

La fără cinci , o Dacie albă care cobora încet pe Sărindarul pustiu,acum, de lume, s-a oprit în faţa restaurantului Berlin şi au coborât, de la volan soţul tovarăşei Zoia şi din dreapta lui, tovarăşa Zoia. Singuri. I-am întâmpinat în faţa intrării. Înaltul oaspete mi-a spus că ştie ca la Teatrul Mic nu dau voie să se fumeze nici în foaier şi mă roagă să o înţeleg că vrea să tragă, înainte de spectacol, căteva fumuri de ţigară. S-a intrat în  şi cortina s-a ridicat cronometric; două ore şi jumătate de aplauze până la pauză, susţinute frenetic de tovarăşa Zoia. La plecare:

-Transmiteţi cele mai fierbinţi felicitări actorilor şi lăsa-ţii să se odihnească, până la toamnă, cum v-aţi propus... Ion Traian Ştefănescu o informase cu adevărat solidar, şi îi mulţumesc şi acum.

Alt compromis al directorului Teatrului Mic care era normal, nu-i aşa,  să fie dat afară la 8 ianuarie 1990: ,,În sfârşit,  cu 88 de voturi pentru şi opt împotrivă, directorul TM a fost descăunat”, cum titra, în chenar, România liberă....

Printre dizidenţii abonaţi la răsplata jertfei patriotice imediat după descăunarea pomenită, şi care mi-a cerut şi el, de patru sau cinci ori Invitaţii să vadă şi să revadă ”Richard al III-lea” la Teatrul Mic, s-a aflat, atunci,  şi un vestit, ca şi azi, profesor universitar, cu cărţi şi rubrici, mai abitir ca şi azi, dar care ”după” şi-a propus înalte idealuri administrativ- politice, ba a fondat chiar şi un fel de partid, eşuate toate lamentabil, el rămânând ,de unul singur, parlamentar şi ministeriabil şi prezident, şi aşa mai departe: înainte, nu odată îl întâlneam în antecameră la Cornel Burtică, membru al comitetului politic executiv al CC al PCR, sau pe scările şi culoarele CC-ului. Ultima dată, atunci,  l-am întâlnit chiar în faţa Teatrului Mic, coborând, cu numai câteva zile înaintea declanşării evenimentelor acelui decembrie 89, din maşina tovarăşului Gogu Rădulescu, pe care îl însoţea, pe ,, Gogu”, cum îi şi spunea amical, ,,Gogule, am ajuns”... Veniseră să vadă spectacolul Valeriei Seciu, un spectacol de poezie înscris şi susţinut de direcţie, în repertoriu,  la cerea expresă a celebrei Artiste.

Nu ştiam, atunci, nici unul, nici altul, vreau să spun Profesorul şi eu, în mod sigur, eu nu, că strângându-mi mâna la reprezentaţia cu tragedia Richard, el mă încuraja, tacit nu-i aşa, adică mă încuraja şi mă şi firitisea, repet tacit,  că jucam acel Richard, domnia sa instalăndu-se în ianuarie 90 în fruntea dizidenţilor anticomunişti, eu, pus la locul meu,  în fruntea celor ce se cuveneau daţi afară...Cum s-a şi întâmplat.

Unul dintre puţinii intelectuali care, şi prin cărţile lui şi prin atitudinea lui, şi prin acţiunea lui a fost recunoscut, pe merit, dizident, Nicolae Breban, avea să scrie, mai târziu: ,,el a creat, cu Teatrul Mic, nu numai cea mai bună echipă teatrală, cel mai interesant repertoriu, dar şi unul dintre nuclele de rezistenţă spirituală – şi politică, de ce nu?! — ale Bucureştilor amorţiţi în penurie, frig şi disperare cetăţenească!”

P.S.  Pagini din cartea  ,,Dinu Săraru - Jurnalul unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian”, în curs de apariţie la Editura Adevărul, unde şi numele, aici, fireşte, elegant evitate publicistic, în carte vor putea fi găsite... la locul lor .  

Acest blog va apărea în fiecare vineri.