Fals jurnal de ieri şi de azi: „Sindromul Sărindar“

Lansarea în urmă cu câteva zile, la Tel Aviv, sub auspiciile Institutului Cultural Român, a celei de a cinsprezecea ediţie „aniversară” a romanului Nişte Ţărani, la patru decenii de la apariţia acestuia, lansare susţinută de Asociaţia Scriitorilor de limbă română din Israel,

preşedinte octogenarul Mosari, a prilejuit un autentic eveniment cultural, la care şi-au adus contribuţia critici literari, prozatori şi poeţi. În încheiere, publicul a ascultat intervenţia surpriză a celebrului neurolog Jean Askenazy.

Sper să-mi fie îngăduit să vorbesc despre eveniment cu fireasca detaşare a autorului aflat în viaţă la această împlinire a celor 40 de ani ce au trecut de la apariţia romanului, caz întâlnit mai rar în literatură căci nu sunt prea mulţi scriitorii cărora le este dat să-şi privească o carte după patru decenii de la ieşirea acesteia în lume. De altfel, cum bine se ştie, romanul a inspirat un film, Vânătoarea de vulpi, în regia lui Mircea Daneliuc, o reprezentare radiofonică şi un mare spectacol pe scena Teatrului Mic, în regia Cătălinei Buzoianu, care s-a jucat nouă ani cu casa închisă şi pe scândura Naţionalelor din Timişoara, Cluj şi Iaşi, cu teatrele înconjurate de cordoane de miliţie, menite să asigure, cât se putea, numai prezenţa numărului de spectatori egal cu acela al fotoliilor şi lojilor cunoscute.

Ce m-a impresionat, şi nu numai pe mine, în mod deosebit a fost intervenţia savantului neurolog Askenazi, octogenar şi el şi în plină activitate pe multe meridiane. Întâmplarea a făcut ca întâlnirea de la Tel Aviv să se petreacă la trei săptămâni de la aniversarea Teatrului Mic - 50 de ani de existenţă, dintre aceştia treisprezece cuprinzând perioada care a fost recunoscută ca fiind în epocă o oază de libertate, de spirit civic şi de curaj artistic sub raportul esteticii spectacolului şi al repertoriului, într-o geografie spirituală în care totalitarismul a atins perioada lui de vârf în România de după 1950. Doctorul Askenazi s-a referit, aşadar, şi la roman şi la transpunerea lui în film şi în teatru, invitând asistenţa să acorde atenţie contextului social-politic dictatorial şi contrastulului dintre acesta şi tragedia descrisă în roman. Am fost şi eu cucerit, cum spuneam, de acuitatea şi originalitatea comentariului deopotrivă estetic, dar şi sociologic, care a culminat cu lansarea formulei „Sindromul Sărindar”, pe care mi-am permis s-o socotesc potrivită pentru titlul acestui blog.

Aşadar, cu acordul prof.univ.dr. Jean Askenazy, reproduc aici finalul intervenţiei sale.

„Invit onorata audienţă să se transpună, împreună cu mine în anul de graţie 1977. Au trecut patru ani de dictatură comunistă; cetăţeanul român trăieşte între ciocanul secretarului de partid şi secera ofiţerului de securitate. Proletcultismul aduce slavă semizeului Carpaţilor în poezie şi proză. Nimic nu dă de bănuit că peste 12 ani, semizeul va fi împuşcat la zid, cu mâinile legate la spate.

D.S.  este numit directorul Teatrului Mic şi fondează Teatrul Foarte Mic.

- se înconjoară de o elită actoricească: Ştefan Iordache, Leopoldina Bălănuţă, Olga Tudorache, Carmen Galin, Valeria Seciu, Ioana Pavelescu, Tatiana Iechel, Rodica Negrea, Rodica Tapalagă, Mitică Popescu, Dan Condurache, Gheorghe Visu,etc.

- regizori de talent, Cătălina Buzoianu şi Purcărete

- repertoriul teatrului consemnează Cehov, Moliere, Ibsen, Shakespeare, Luigi Pirandello, Mihail Bulgakov şi Alexandre Dumas, Sartre, Gombrovicz. Realizează turnee cu aceste piese în Elveţia,  Rusia şi Israel. Oare D.S. contracarează numai oportunismul regimului comunist, cum îl consideră Raportul Tismăneanu, sau îi scoate în evidenţă şi ororile?

Teatrul Mic aduce o altă viziune în regimul comunist al vremii, pe care numai un om de partid şi-o putea permite, bineînţeles riscându-şi libertatea. Inteligenţa, talentul şi umanismul lui Dinu Săraru, împreună cu emblematica sa ironie şi cu sarcasmul său, cu o şurubărie partinică de suprafaţă, oferă spectatorului, în plină perioadă de dictatură proletară, iluzia unei desprinderi de realitate, un moment de deconstruire în sensul lui Derrida, o breşă în proletcultism, în care spectatorul plonjează într-o altă lume, o lume imaginară, în care secretarul de partid se spulberă pentru 95 de minute. D.S. deschide prin Teatrul Mic şi Teatrul Foarte Mic supapa prin care aburii produşi de nemulţumirea colectivă ies în văzduhul neperceput de securitate şi comitetul de partid. D.S. se dovedeşte a fi social-democrat şi nu un doctrinar exponent al dictaturii comuniste.

Sociologia perioadei comuniste 1980 înregistrează Sindromul Sărindar. Acest fenomen social se caracterizează prin lipsa de bilete de teatru, prin cozile care începeau la Capşa, de-a lungul întregii străzi Sărindar. Oamenii se instalau la coadă la 12 noaptea, unii veneau cu chitara, alţii cu umbrele, cei mai întreprinzători cu corturi, şi ascultau chitaristul până noaptea târziu şi moţăiau până la 6 dimineaţa, când venea casiera. ”