Îl cunoscusem îndeaproape, încă din anii cincizeci ai uceniciei mele ,,pedepsitoare’’ - pentru necontenita răzvrătire redacţională - la Teatrul Radiofonic, când era încă un tânăr fermecător, cu un dar al sociabilităţii miticiste ce izvora şi din propria lui şcolire actoricească în lumea boemei bucureşteane, celebră.

Încă de atunci, Ion Lucian avea să se dedice, surprinzător, universului copiilor, dincolo de patima pentru scena de scândură a actorimii cu un renume stabilit în teatrul de profil, însoţit de preţuirea regizorilor de radio şi televiziune, aflându-se mereu în distribuţiile unui repertoriu ales, dar mai ales în spaţiul satirei şi umorului, cu un glas special, uşor nazal, al actorilor din filmele comice de epocă, şi cu o înfăţişare cultivată de el anume, cu o mustăcioară tipică pentru Mitică bucureşteanul din Caragiale, dar şi trimiţând la Chaplin.

Trist, cum mai ziceam, s-a regăsit atunci când l-am invitat sub cupola Naţionalului, insistând orgolios să ne amintească tuturor că prima lui angajare pe prima scenă a ţării fusese sub autoritatea şi semnătura lui Liviu Rebreanu, adevăr ,,istoric’’ care pe mine mă flata, trebuie să recunosc, în ipostaza mea declarată de director al Naţionalului însufleţit de cultul marelui prozator şi om de teatru.

Şansa lui Ion Lucian fusese astfel aceia a ,,ucenicilor’’ Naţionalului, şcoală strălucită pe lângă marii meşteri în frunte cu acei corifei ai trupei Sică Alexandrescu. Suferea, în secret, că nu putea pune la bătaie, odată cu marele lui talent şi cu marea lui şcoală pe viu şi o diplomă măcar de... ,,conservator’’.

În vechiul regim, începând cu vârsta la care se dedicase teatrului pentru copii, exista o ,,dispensă’’, motivată de talentul său şi de recunoaşterea publică a acestui talent, şi nu fusese ,,ţinut’’ în loc de lipsa patalamalei cu care se justificau, numai cu ea, absolvenţii de Institut, altfel, cei mai mulţi, susţinuţi doar de justificarea de ,,corp ansamblu’’.

Dispariţia, după ’90, a spaţiului scenic propriu-zis al Teatrului pe care actorul Ion Lucian, directorul acestuia îl făcuse vestit pe multe meridiane, până în Japonia, apoi presiunea lipsei de diplomă, tot după ’90, îl îndureraseră şi suferea cumplit, cu o leafă sau pensie de ,,fără studii’’, penibilă pentru un nume atât de mare, mai mult un fel de ajutor umilitor, în timp ce se tot prelungea darea în funcţiune a Teatrului Excelsior care se construia pentru el, de către un investitor străin, la parterul unui bloc din centrul Bucureştilor (dar şi cu sprijinul, fireşte, dar nu hotărâtor, al administraţiei bucureştene) şi astfel se instala şi chinuitoarea depresie.

Iată de ce era atât de emoţionat de angajarea la Naţional şi, uneori, părea să uite umilinţa, dar ea răzbătea mereu şi rodea siguranţa septuagenarului.

Şi totuşi, insist, până prin ultimii ani ai vieţii el părea un învingător şi juca strălucit şi acest rol – dar spre final a căzut, şi ultimele lui pledoarii în favoarea respectului artei actorului au fost tulburătoare şi înecate în lacrimi.

La Naţional s-a bucurat de prezenţa onorantă în distribuţia unor spectacole care îi cultivau patima pentru teatru şi dăruirea unică. Era, apoi, colegul firesc şi de la egal la egal al marilor actori ai primei scene, era Acasă, în Casa unde fusese botezat de Liviu Rebreanu şi simţeam mândria lui înflorindu-l.

Prietenia noastră veche şi-a aflat la Naţional argumente noi şi a devenit mai strânsă, mai vie, mai dătătoare, pentru amândoi, de tinereţe, şi am fost, la rândul meu şi mai mândru în jilţul lui Ion Ghica.

Era un model, din stirpea celor vechi şi legendari actori, împătimit de cruzimea exigenţei la repetiţii şi spectacole; era un artist foarte cultivat şi susţinut de o vie curiozitate pentru progresul artei scenice.

Rar am văzut, după Beligan, un actor mai citit şi mai dăruit, apoi, cu arta scrisului, autor de teatru pentru copii strălucit, dar şi de texte satirice pentru scena mare a radioului şi televiziunii, pamfletar cu har, abia respirând sub prea plinul istoriei teatrului românesc şi nu numai, pe care o învia cuceritor; un domn în toată viaţa lui de fiecare zi, elegant, parfumat, cu o ţinută aristocratică, exact ca înaintaşii lui din şcoala lui Iancovescu, să zicem, a Mariei Filotti şi a lui Ion Manolescu.

Era un actor de rasă, cum se spunea pe timpuri: când intra în birou, n-apuca să  lase clanţa uşii din mână şi mă găsea în picioare, aşteptându-l; impunea cordial; ştia cine este; puţini artişti, dincolo de cei şapte-opt-nouă din trupa lui Sică Alexandrescu, am întâlnit mai convinşi ca aceştia de rangul lor actoricesc. Puneai ceasul după intrarea lor la repetiţii sau în rol, pe scenă, la replică, sau în biroul directorial, cum îşi amintesc şi cei care îl aplaudau pe Ion Lucian până de curând, cei care l-au văzut la televizor: avea o prestanţă cu adevărat rară.

A fost fericit în ultimele luni ale vieţii lui - căci nu au fost ani -, la conducerea Teatrului Excelsior.

Inaugurarea Teatrului Excelsior a fost ziua biruinţei de către el a tuturor suferinţelor, aşa cum poate că fusese şi ziua când a primit oficial, în Marele foaier al Naţionalului, la aniversarea celor 150 de ani de la aprinderea luminilor în Teatrul cel Mare, Diploma de Societar de onoare al Teatrului Naţional.

M-am gândit mereu la clipa când, director al Teatrului Excelsior, Ion Lucian a dat ordin să se ridice cortina, la premieră. A fost, sigur, o clipă a izbăvirii unei suferinţe şi a împlinirii unei recunoaşteri atât de meritate, chiar dacă a venit atât de târziu.

S-ar cuveni să se bată o medalie cu numele şi chipul său care să încununeze, anual, un fapt de artă actoricească în România!