spectacol antologic, încă neegalat, cu o trupă, „trupa lui Sică Alexandrescu”, în care străluceau Marcel Anghelescu, Finteşteanu, Alexandru Giugaru, Vasiliu Birlic, Costache Antoniu, Ion Manu, Radu Beligan, aceştia trei, pe rând, în Agamiţă Dandanache, ipostaze unice, inconfundabile. Toată trupa alcătuită astfel din Artişti ai Poporului, doar Niki Atanasiu, artist emerit, şi într-o zi anume a istoriei reprezentaţiei surpriză, un tânăr, Dem RădulescuElvira Godeanu fireşte, fascinantă ca întotdeauna şi de la început în Coana Joiţica, după ce refuzase rolul propus de Camil Petrescu, uimit de a se pomeni el, directorul general al Teatrului Naţional, cu acest răspuns venit din partea unei, totuşi, debutante pe Prima Scenă:

„ - Şi, dragă Sărarule, m-a pedepsit, luându-mi o lună din salariu. În vacanţă venind cu trenul la Bucureşti de la Târgovişte, în compartiment doi deputaţi tinerei, unul ţărănist, altul liberal, vorbăreţi, în concurenţă cu poveştile lor electorale.

Şi mi-am dat seama că mă aflam în faţa personajelor celebre, Farfuridi şi Brânzovenescu.

Toamna, la Bucureşti, la Naţional, mă duc la Direcţie:

- Camil, joc!...

Doamna Barton mă roagă să vorbesc despre Elvira.

- Aţi cunoscut-o atât de bine, aţi fost din tânăra generaţie de critici de teatru un foarte apropiat prieten al Doamnei Elvira.

Era adevărat! Timpul, însă, nu-mi îngăduia să ajung la inspirata evocare pusă la cale de Doamna Barton.

Am fost, în ultimii ani ai vieţii Elvirei Godeanu foarte aproapiat de marea actriţă care în pragul celor optzeci de ani era, nu frumoasă, foarte frumoasă – elegantă tot timpul, parfumată, de un optimism debordant. Se bucurase la bătrâneţe de o tulburătoate dragoste, ca soţie a marelui inginer Prager, care, şi el, la nouăzeci de ani era cel mai vârstnic salariat al statului român. Şi el un mare domn.

Elvira întreagă era un poem viu al Artistei din stirpea cea mai aleasă, de o ţinută aristocratică tulburătoare: nu puteai crede că această frumuseţe, această strălucită reprezentantă a scenei naţionale era, când a plecat spre Teatru, fiica unei biete croitorese din Ruşii de Vede şi apoi din Târgu Jiu.

Am fost onorat să o invit la Teatrul Mic adesea şi trebuie să spun că, din nefericire, era uitată de mai toată lumea la premiere. A fost şi la premiera Scrisorii pierdute la Teatrul Mic, prezenţa ei fiind sărbătorită de publicul care sufoca sala din Sărindar. Au îmbrăţişat-o salve de aplauze mai ales la final, când Rodica Negrea, atunci ea Joiţica, i-a înmânat sărutându-i mâna un buchet de trandafiri din partea Teatrului Mic.

Se lupta cu o boală cumplită cu o rară demnitate şi învingea boala cu frumuseţea şi farmecul şi eleganţa ei, cu aristocratismul ţinutei de fiecare zi.

În primăvara ultimului an de viaţă, am invitat-o la o plimbare cu maşina în afara Bucureştiului de atunci şi am oprit în faţa unui câmp acoperit de grâul tânăr şi verde şi fraged, cotropit de o pădure roşie de maci în mijlocul cărora am condus-o şi nu voi uita bucuria contagioasă, cuceritoare până la lacrimi cu care a ridicat mâinile să îmbrăţişeze toţi macii roşii din jurul ei. Am crezut, o secundă, că o văd fericită şi cred şi azi când scriu că a fost în acea secundă îmbrăţişată de lampioanele macilor roşii, fericită şi tânără. Se bucura, octogenară, ca o adolescentă.  

La Foto Julieta, în vitrina de pe Calea Victoriei, lipită de Capşa, fotografia ei se afla între fotografiile surorilor Tanţi şi Dina Cocea şi a lui Mimi Botta şi a Marietei Deculescu, toate frumoasele parfumate ale Naţionalului dintr-o epocă glorioasă. Şi fotografia ei o înfăţişa pe drept cea mai frumoasă!