Aşadar, am plecat din Televiziune în urma unor neînţelegeri directe cu Dumitru Popescu-Dumnezeu care, la un moment dat, era şeful suprem al Radio-Televiziunii, iar eu eram redactorul şef pe segmentul cultură– teatru – import şi programare film al malaxorului Radio-Tv. Dumitru Popescu a fost numit, în locul lui Cornel Burtică, într-o după-amiază şi cum a venit, în prima jumătate de oră m-a retrogradat redactor şef adjunct, fără să–mi dea nici o explicaţie şi fără să numească pe altcineva şef, era vorba numai de umilirea mea după nişte discuţii în contradictoriu în biroul lui Cornel Burtică atunci când el a considerat că argumentele mele privind politica culturală la Radio-Tv reprezintă o lipsă de respect faţă de un secretar al Comitetului Central, iar Burtică nu s-a desolidarizat de mine, discuţia fiind una care privea  un program idelogic şi eu nu trebuia să mă scol în picioare şi să-i cer voie să vorbesc şi, eventual, să şi stau în picioare când vorbesc cu Domnia sa care nu dialoga ci consacra legi, eu rămânând, eventual, să-i cer aprobarea să notez, dar eu chiar creasem Teatrul Tv căruia îi şi dădusem numele, Teatrul Naţional Tv, ca de altfel şi Teatrului Radiofonic, Teatrul Naţional Radiofonic.

Sigur că am fost surprins, m-am enervat, m-am simţit jignit, în sfârşit, şi i-am replicat. El a părăsit biroul lui Burtică furios, indignat că Burtică i-a lăsat sentimentul că mi-a permis să vorbesc de la egal la egal, cu el care tocmai de aceea îşi şi binemeritase porecla de Dumnezeu. Am continuat să-mi văd de treabă. Am avut câteva întâlniri la Comitetul Central, în legătură cu programul teatrului de televiziune pe care l-am făcut cu sufletul şi care funcţiona, după părerea mea excepţional. Făcusem şi prima Expoziţie de scenografie de televiziune din lume, de teatru-tv, în fiecare marţi seara la ora 8 era o premieră tv cu distribuţii care se doreau cele mai bune  pentru că invitam cei mai buni actori din toate teatrele din ţară, eram foarte legat de acest teatru, şi aveam şi o revistă literar artistică săptămânală, pe care o realizam împreună cu Adrian Păunescu, aveam şi transmisiuni directe, o dată pe lună, dintr-un judeţ al ţării unde erau teatre şi instutiţii culturale reprezentative pentru viaţa spirituală a ţării şi a judeţului. În sfârşit, era o stare culturală tv, după părerea mea, bună, făceam transmisiuni ale unor evenimente culturale din trei oraşe în acelaşi timp, direct, transmiteam direct din librării, din expoziţii, de la premiere, de pe stradă, din foaierele sălilor de concerte  şi teatre. Era în 1976, 77, dar începuse un proces de degradare a libertăţii redactorilor de televiziune care nu aşteptau viza mea, vorbeau direct, aflam şi eu odată cu ei şi cu telespectatorii despre ce e vorba, fireşte fiind transmise  în direct fapte, fapte de cultură sau opinia publicului.  Dumitru Popescu se arăta mereu nemulţumit şi de programul teatrului tv, şi de serialele tv, de filme, tot timpul era nemulţumit, cerea mereu propuneri de repertoriu şi de noi seriale tv, şi eu tot timpul şi nu numai eu, aveam impesia că el nu vroia nimic, decât să ne ţină sub presiune, avea o plăcere secretă care îl îndulcea ca mierea să ne umilească şi să ne înfricoşeze ca un Dumnezeu atotputernic dar rău, iar noi eram nişte credincioşi neisprăviţi, bicisnici, mici, mărunţi, şi cred că se bucura să ne vadă cum ne tremură nu minţile ci genunchii şi picioarele şi se mira că nu cădeam dracu în genunchi. La discuţiile de la Comitetul Central îl chema, odată cu mine, şi pe preşedintele Radio tv, care era un activist cuminte, bun gospodar la judeţ de unde şi fusese adus aici, unde nu înţelegea nimic, absolut nimic faţă de devotamentul lui care era orb. La origine fusese ţapinar şi plutaş pe plutele Bistriţei, un ţăran moldo-bucovinean înalt, cu un cap pleşuv şi o frunte mică şi cu nişte ochi mici ca nişte mărgele albastre, şi fruntea aceia mică ieşind din pleşuvia blondă se încreţea şi se tăia de linii mărunte şi dese şi se îmbrobonea de un efort inutil dar sincer al lui de a vrea să înţeleagă despre ce e vorba, fiindcă n-avea, săracul, nici un fel de informaţie culturală şi suferea îngrozitor iar Dumitru Popescu îl tot chema şi îl chestiona cu privire la  filmele şi serialele  după marile opere literare ruseşti. La un moment dat a venit în discuţie un film după Idiotul şi Dumitru Popescu l-a întrebat dacă există şi vreun serial după Fraţii Karamazov, iar Potop, aşa îl chema pe preşedintele Radio-tv, nu ştia nimic nici despre Idiotul nici despre Fraţii Karamazov, zicea Fraţii Karamaţok. Şi Popescu:

Karamaţok, dragă, n-ai nimic cu Karamaţok?

- Nu! zice Potop şi fruntea mică i se făcuse ca fideaua din supa ardelenească, taiată cu laserul. Şi noi, care venisem cu Potop, îngheţasem, vedeam cum se face fruntea lui Potop lac de broboanele sudorii.

- Nu!, zice iar Potop cu  disperarea soldatului aflat în tranşee şi prins şi fără puşcă şi fără baionetă şi fără nimic.

- Se poate, tovarăşe, să n-ai nimic cu Fraţii Karamaţoc?

- N-am, zicea, săracul Potop disperat.

Omul nu ştia dacă nu-l umileşte, deşi simţea  că ceva nu e în regulă, dar n-avea nici un argument prin care să se convingă cât îl umileşte Dumitru Popescu.

A rămas pentru mine, în amintire, o situaţie cu totul specială, simbolică,  am asistat cum s-a declanşat drama acestui om cinstit, cumsecade, nefericit de faptul că ocupa o funcţie pentru care nu era chemat şi nici nu era vinovat că o ocupă…

Cum vă spuneam, în fiecare seară, marţea, la ora 20,00 era o premieră tv. Aveam atunci 17-18 premiere, în portofoliu, ocupasem toatea studiourile, adică le transformasem ca fiind de teatru, eram chiar urât în televiziune pentru că ocupasem toate spaţiile de producţie şi le umplusem cu decoruri de teatru, în afara celor două mari în care se înregistra serialul Mihai Viteazul în regia lui Nae Cosmescu iar acesta construise toată Alba Iulia în platou.

Era într-o zi de marţi, zi sau mai exact seară de premieră şi am plecat acasă târziu, vizionasem pelicula unei noi premiere. Înainte de emisiuunea Teatrală, cu o oră înainte, la şapte seara, am fost chemat urgent la cabinetul preşedintelui, la Vasile Potop, care mă aştepta în biroiul lui de la etajul unsprezece care da cu ferestrele spre sediul Comitelui Central din Calea Victoriei. Şi el, înalt, spătos, ca un ţapinar, într-o cămaşă albă pe care continua să o mototolească frecăndu-se pe pieptul larg cu palmele ca nişte lopeţi, cu degetele tăiate în carne. Pe un scaun în faţa biroului, Tudor Vornicu, directorul programelor televiziunii, cu o înfăţişare în care se citea disperarea cea mai cumplită.

-Dragă, începe Potop din secunda intrarii mele pe uşă, ce dăm astă seară în locul piesei de teatru ?

-Tovarăşe Preşedinte, astă seară nu se poate da altceva, e marţi, e seară de teatru, e premieră, am anunţat-o, chiar acum o jumătate de oră a fost pe post reclama ei… cu nume, cu autor, cu distribuţia toată, regizorul, e o premieră absolută cu autor român  actual, vorba aceia , în viaţă.

-Dă-mi altceva în locul piesei de teatru.!

-Nu se poate tovarăşe preşedinte, ăsta-i programul, nu există aşa ceva!

Vreau să vă spun că atunci se respectau cu stricteţe programele cu loc fix în schemă. Ca ora exactă. Azi nici ora exactă nu mai este exactă. Era, să recunoaştem, o mare rigoare şi nu se putea să anunţi un program şi să nu fie, era o tragedie.. Peste un an, doi, trei a început şi la Televiziunea Naţională brambureala cu care ne-am obşinuit azi la mai toate televiziunile..

VARTAN Arachelian :-Un redactor şef a fost schimbat atunci pentru că a omis să pună Imul naţional la închidereaa programului: Victor Crăciun!

Dinu Săraru:-Da, Victor Crăciun.Ei bine, vreau să spun că Potop a început să ţipe :

-Nu sunteţi în stare să înţelegeţi! Nu înţelegi?! Un film! Un film!

Tudor Vornicu,adus la  exasperare, a început şi el să ţipe:

-Dă-i domnule, un film, spune şi tu un film!

-“Ghepardul”!, am zis eu, fără să-l mai întreb pe preşedinte de ce vrea să schimbe piesa de teatru. “Ghepardul”! Mă uitam la el şi vedeam pustiul! Lampedusa, autorul! Nimic! Ce să-i spună lui Lampedusa?  Nimic!

-Tovarăşe Potop, Alain Delon în rolul principal, nu înţelegeţi? Oscarul! Nimic! Pe faţa lui Potop nu se vedea nimic. “Ce-mi spun ăştia, Oscarul!”

-Domnule, zic eu, filmul este făcut de Visconti!

-Ce Visconti? Pustiu!

-Este unul din marile filme, zic eu, are nu ştiu câte Oscaruri. Este o mare creaţie a lui Alain Delon. Se lansează, de fapt, într-un rol extraordinar. Lampedusa a scris o capodopera.

Nimic! S-a întors cu spatele la noi şi cu faţa spre fereastra care da spre Comitetul Central şi a zis: “Dumnezeul mamii ei de viaţă cu cine m-a trimis pe mine aici!”

Era disperat. Nu stiam despre ce e vorba şi până la sfârşit l-am făcut să-mi spună de ce vrea să schimbe premiera teatrală.

-Ce este astă-seară, tovarăşe Săraru, la teatru?

-Premieră de teatru!

-Ce premiera de teatru? a izbucnit el.

-“Întoarcerea tatălui risipitorde I.D. Sârbu, un spectacol de excepţie. “Întoarcerea tatălui risipitor”.

-Astă-seara vrei dumneata să dai “Întoarcerea tatălui risipitor”?

-Păi, astă-seara e zi de teatru!

-La ce oră?

-La 8!

-Cine vine astă-seară la ora 8, tovarăşe Săraru, în gara Băneasa?!

Se întorcea Ceauşescu din Iugoslavia, dintr-o vizită şi lui Potop i s-a părut că nu putem da o piesă cu titlul “Întoarcerea tatălui risipitor”.

Nu ştiu cu ce film am înlocuit piesa, mi se pare că a acceptat Cei şapte magnifici.

Aşa am plecat din televiziune. Numit de conducerea partidului, mi-am dat demisia. M-a apărat Cornel Burtică. El m-a întrebat, apoi, unde vreau să mă duc. Şi i-am răspuns că vreau să mă duc la Teatrul Mic. Era cel mai prost teatru din ţară. Se suspendau spectacolele în fiecare seară.

PS:

Cu Dumitru Popescu m-am reconciliat nu foarte târziu. Nu mai era Dumnezeu. A venit la o premieră la Teatru Mic şi Cătălina Buzoianu i-a cerut aprobarea să se joace la Teatrul Mic o piesă de teatru scrisă de ea după romanul “Nişte Ţărani”. Celebrul spectacol care s-a jucat cu casa închisă nouă ani, pe Sărindar şi la Teatrele nationale din Timişoara, Cluj, Tg. Mureş şi Iaşi, cu cordoane de miliţie în jurul teatrelor. Dumitru Popescu a susţinut-o pe Cătălina Buzoianu, fiindcă eu mă opusesem din decenţă. Dumitru Popescu rămâne un scriitor autentic, un romancier important şi un martor important al istoriei noastre, prin romanele lui.