Experienţă şi experiment

Cu toate că una dintre piesele sale, mai exact chiar „Brad de Crăciun la familia Ivanov“, a fost tradusă şi inserată într-o antologie dedicată literaturii dramatice ruse avangardiste apărută în 2011, nu aş putea spune că numele lui Aleksandr Ivanovici Vvedenski îmi este foarte cunoscut.

Unele istorii literare îl plasează, din punct de vedere valoric, în vecinătatea lui Andrei Platonov. Altele ne înştiinţează că multe dintre poemele sale ar fi fost apreciate de Anna Ahmatova. Consultând sursele de documentare aflăm că Vvedenski a înfiinţat în 1926, împreună cu Daniil Harms şi Nikolai Zaboloski, colegii săi de generaţie şi de aspiraţii estetice, grupul OBERIU care nu prea avea cum să fie pe placul autorităţilor sovietice de la aceea vreme. Pe lângă poezie şi literatură dramatică, Vvedenski a mai scris şi literatură pentru copii care nici ea nu a fost considerată a fi conformă cu principiile leniniste şi cu normele pedagogice agreate de regimul lui Stalin. În 1930, Vvedenski a fost arestat de poliţia secretă pentru activităţi conspirative. A murit în condiţii suspecte în 1941, cu ocazia unei evacuări, unii presupunând că moartea i-a fost provocată de regimul bolşevic.

Cert e că scrierile lui Aleksandr Ivanovici Vvedenski au cam fost puse sub obroc, piesa menţionată mai sus ajungând să fie cunoscută de abia în 1978, graţie unei traduceri în limba olandeză. De abia apoi Brad de Crăciun la familia Ivanov va fi tradusă în limbi de circulaţie, va fi jucată mai peste tot în Europa, va fi apreciată ca o mostră a felului în care suprarealismul şi-a pus amprenta şi asupra scrisului pentru teatru.

Prima şi, deocamdată, singura montare pe o scenă din România a textului lui Vvedenski s-a produs la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, graţie spectacolului înscenat de Urbán András, în excelenta scenografie a Carmencitei Projboiu. Un spectacol despre care nu prea aş putea spune că mi-a plăcut, că am empatizat cu el, ci doar că m-a interesat. Ca experienţă estetică, ca modalitate de înţelegere a relaţiei dintre text şi spectacol, a evaluării libertăţilor pe care un anume regizor secondat de un dramaturg (în cazul de faţă Gyarmaty Cata) şi le poate asuma faţă de partitură, ca propunere scenografică (Carmencita Brojboiu) şi, în primul rând, ca performanţă actoricească. Care e una cât se poate de stimabilă.

Avem de-a face cu o performanţă mai degrabă de grup, deşi izbânzile individuale nu lipsesc nici ele. Cele mai meritorii purtând semnătura unor artişti de mâna întâi, cu statut de vedetă, ce fac cinste trupei Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Mă gândesc la Viola Gábor care trebuie să joace o doică, dar nu în chipul travestiului tradiţional, ci în răspărul specific suprarealismului. Îi am în vedere, de asemenea, pe Váta Loránd şi pe Albert Csilla, cărora le revine misiunea de a-i interpreta pe cei doi părinţi, la prima vedere şi citiţi în cheie primară realistă cum nu se poate mai inconştienţi şi iresponsabili. Părinţi denaturaţi care decid să sărbătorească Crăciunul, ba chiar să facă sex, deşi una dintre fiicele lor, cea în vârstă de 32 de ani, foarte bine jucată de Kézdi Imola, tocmai a fost ucisă de Doică.  Şi ca grozăvia să fie completă trupul acesteia, detaşat de cap, e expus pe un catafalc în livingul familiei. Mă gândesc, de asemenea, la Dimény Áron, interpretul merituos al unui copil de doar un an, născut şi nenăscut deopotrivă, investit cu bizare sarcini de narator. La Laczό Jύlia, care o joacă pe Varia Petrova, fiica cea mai şuie, îmbrăcată în negru şi tunsă aproape la zero a Ivanovilor. Alături de ei Imre Éva, Márosan Csaba, Farkas Loránd, Vass Zsuzsanna, cu toţii formând o echipă energică, profund sudată ce îi asigură spectacolului energia şi constantul tonus. O energie violentă, violenţa de acţiune, de limbaj, de ritm însemnând dominantele montării. La instituirea şi la conservarea acestor genuri de violenţă, la completarea şi potenţarea lor contribuie major muzica de scenă datorată lui Antál Attila.

Din ceea ce am scris până acum, s-a putut lesne înţelege că în piesa lui Vvedenski nu e vorba despre un Crăciun cald şi tandru ca-n poveşti. Că nici familia Ivanov nu este una defel ca în basme. Că familia în cauză e una altfel şi pentru motivul că are copii de vârste grotesc diferite. Şi de un an, şi de 8, şi de 17, dar şi de 76 şi 82 de ani. Că respectivii copii sunt crescuţi în cultul violenţei, costumele lor semănând frapant cu cele purtate de trupele de luptători de elită sau de anarhişti. Că anarhia e regulă în familie, dar şi că trecerea deloc confortabilă din mirare în mirare, din stupoare în stupoare reprezintă principiul coagulant al spectacolului. Şi pentru ca stupoarea în cascadă să fie receptată en pleine figure de spectator, e cum nu se poate de limpede că e imperios necesar să nu fie egală cu cea precedentă. Se impun, aşadar, gradaţii diferite şi mijloace de generare diverse. Pentru cea maximă- momentul în care capul despărţit de trup al Soniei vorbeşte cu Fiodor- dramaturgul spectacolului a operat modificări inspirate în textul piesei. Modificări care îşi găsesc echivalenţe vizuale şocante în interpretarea actoricească (duoul Viola Gábor şi Kézdi Imola), dar şi în scenografia montării.

O montare care pentru mine are semnificaţia unui experiment scenic, dar şi a unei experienţe de spectator la care merită să meditez. Poate că, până la urmă, îşi va face simţită prezenţa şi empatia.          

Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca- BRAD DE CRĂCIUN LA FAMILIA IVANOV de A.I. Vvedenski; Traducerea în limba maghiară: Baka István; Regia: Urbán András; Dramaturgia: Gyarmati Kata; Muzica: Antal Attila; Cu: Viola Gábor, Váta Loránd, Albert Csilla, Kézdi Imola, Dimény Áron, Imre Éva, Laczό Jύlia, Marosán Csaba, Farkás Loránd, Vass Zsuzsanna; Data reprezentaţiei: 17 octombrie 2014