În context a fost exploatată şi faimoasa deviză de presă a lui Pamfil Şeicaru, celebrul pamfletar interbelic: etajul şi şantajul. Mihail Sebastian, care nu e în nici un caz un scriitor pentru coafeze, cum îl consideră jignitor un gazetar ilustru din zilele noastre, a fost în acest caz mai degrabă vizionar, scriind despre ceea ce numim azi grup mafiot organizat, la fel de oneros pe vremea magnatului Bucşan. Aşa se face că subiectul tratat de intelectualul delicat şi sentimental care a fost Sebastian nu are accentele de pamflet meritate, eşuând într-o comedie lirică cum sunt şi celelalte lăsate nouă moştenire de preţiosul dramaturg. Mihail Sebastian nu e Caragiale, care i-a creat pe Rică Venturiano şi Caţavencu. A avut însă curajul să privească, fie şi numai cu amuzament, afacerile la care patronii de presă se pretau la cot cu marii industriaşi. În Ultima oră, figura lui I.D. Borcea, patronul Deşteptării, devine astfel la fel de reprobabilă ca a lui Grigore Bucşan, care cumpără tot, fabrici, oameni, conştiinţe. De altfel, în istoria montărilor cu această piesă există un moment de referinţă, respectiv spectacolul regizorului Valeriu Moisescu de la Teatrul Nottara, în care satira era virulentă şi unde cârdăşia venală dintre cei doi era senzaţional interpretată de George Constantin şi Ştefan Iordache. De-a dreptul periculoase cele două personaje deveneau emblematice pentru o societate coruptă şi fără scrupule. Cât despre stratagema pusă la cale de studenta profesorului de istorie Andronic, abil ticluită în jurul incidentului jurnalistic care declanşează intriga, evident că avem de-a face cu o construcţie artificială, dar verosimilă, aşa încât autorul să-şi poată dezvolta temele preferate vizându-i pe intelectualii visători. Cum singur mărturiseşte în Jurnal, piesa scrisă în 1942 şi reprezentată pentru prima oară în 1946 a rezultat din juxtapunerea a două acte, Alexandru cel Mare şi Ultima oră, puntea de legătură fiind redacţia ziarului unde descind la început personajele.

Reluând la distanţă de mulţi ani reprezentarea comediei lui Mihail Sebastian sub titlul Breaking news, acest slogan devenit obsesia noastră cotidiană, Teatrul de Comedie şi regizorul Mircea Cornişteanu au dat, cum s-ar spune, lovitura. Spre surpriza mea, publicul habar neavând de piesă, care e şi în manuale (sau era), aplaudă frenetic potriveala replicilor şi a acţiunii cu ceea ce vede şi aude la televizor şi în viaţă. Închipuiţi-vă un ministru chemat în miez de noapte în biroul afaceristului pentru a i se ordona scoaterea de la catedră a profesorului incomod. Sau descinderile abuzive din casa acestuia unde, rând pe rând, Bucşan şi Borcea scotocesc prin hârtii şi ameninţă.


FOTO Adi Bulboacă

Sigur, spectacolul nu te înfioară. E doar glumeţ, dar pune bine degetul pe rană. În centrul atenţiei, pe post de autoritate absolută şi mare maestru combinator, Grigore Bucşan, portretizat magistral şi diferit de alte anterioare interpretări prin distribuirea lui George Mihăiţă. Nu e prima dată când marele actor joacă în contra emploi un rol negativ. Bonomia lui proverbială şi hazul mucalit au fost lăsate la cabină şi când l-a întruchipat exemplar pe Primarul slugarnic din Revizorul. Acum însă, datele sale personale de temperament artistic sunt copios modelate pentru a ne livra o figură în acelaşi timp autoritară şi ridicolă. Încă de la prima apariţie în redacţia prăfuită a lui Borcea, cu ţinuta stas a bossului (loden negru, guler ridicat, mâinile în buzunar), simţi vulnerabilitatea personajului de carton, care, deşi bine înfipt în podea, pare că-i fuge pământul de sub picioare. Păşeşte cocoşeşte, are vorba rară, fals mieroasă, iar eforturile vizibile de a se impune trădează un soi de neputinţă a autorităţii lui financiare. Paradoxal, într-o frumoasă scenă cu Agopian (admirabil Eugen Racoţi), un prăpădit proprietar de tipografie jucat pe degete de Bucşan, umilitul e el, atotputernicul Bucşan, şi asta pentru că Mihăiţă are mereu rezerva de surpriză cu care ne-a obişnuit în îndelungata-i carieră de actor de comedie. Aducând rolul la el, Bucşan-Mihăiţă nu e vulcanic. Ci dimpotrivă, reţinut, insinuant, perfid, trăgând versat din toate poziţiile. Cu gloanţe oarbe evident, căci cu moralul lui şubred devine lesne perdant, mai ales în faţa celor doi visători idealişti, studenta şi profesorul. Un rol împlinit e şi cel al lui Borcea, pe care Alexandru Pop îl înzestrează şi cu ceva şmecherie dâmboviţeană de bun efect. Dragoş Huluba şi Andreea Samson acceptă poziţia de plan doi care le-o rezervă montarea, fiind exact ce trebuie, adică pioni pe o tablă de şah a puterii, până la momentul când Magda preia ostilităţile fără ca acest lucru să fie, din păcate, bine marcat de interpretă. Restul tipologiilor sunt corect redate cu o apreciere în plus pentru Marius Drogeanu, care-l joacă ataşant pe Ştefănescu. Un portret caricaturizat cu haz creează şi Dan Tudor în rolul ministrului chemat la apel. Soluţia finală aleasă de regizor, respectiv preluarea la televiziuni, în fel şi chip, a ştirii privind soluţionarea afacerii Protar, pune în lumină mesajul satiric al comediei privind manipulările şi fake-news-urile de care avem parte în epoca digitală, faţă de care eroii lui Sebastian sunt dulci copii.

P.S. Caietul program bine alcătuit citează, între altele, o apreciere la adresa presei făcută de Constantin Argetoianu, cunoscut om politic, din care spicuim: „Presa e vândută – ziarele primesc sume enorme din fondurile secrete ca să mai tacă asupra afacerilor regimului. Sunt plătite unele chiar şi de partidele de opoziţie care au parale. Recte de unul singur, căci unul singur are parale, Partidul Naţional Ţărănesc care le-a furat cât a fost la guvern“. (C. Argetoianu, Însemnări zilnice.)