Eşuata dorinţă de nemoarte

Ionesco a scris Regele moare în anul 1962. Avea la acea vreme 51 de ani. A făcut-o, declarând că a dorit să se pregătească pentru moarte, după o lungă şi grea boală, situându-se din acest punct de vedere la antipodul personajului său, Bérenger.

Regele sau, mai degrabă, omul care, atunci când i se face cunoscută sentinţa în conformitate cu care mai are de trăit doar o oră şi treizeci de minute şi că pentru el totul se va încheia odată cu sfârşitul spectacolului – un spectacol la puterea a doua fiindcă el coincide  cu spectacolul jucat în faţa lui Bérenger de toţi cei care îl înconjoară, dar şi cu cel pe care îl vedem noi, spectatorii aflaţi în sală- începe să cerşească timp. Formula teatrului în teatru este evidentă. Spre deosebire de Ionesco, cel ce a început a se gândi la moarte încă de pe vremea când avea frageda vârstă de numai  patru ani (a se vedea mărturiile din atât de des invocatele Notes et contre-notes), care a meditat la momentul sfârşitului, stimulat fiind şi de lectura Cărţii Tibetane a morţilor pe care a cunoscut-o la îndemnul lui Mircea Eliade, acest Bérenger, ar mai avea nevoie - şi aici începe licitaţia, licitaţia vieţii/morţii- de cel puţin încă 100 de ani. Iar dacă nu se poate, dacă nu îi mai fi îngăduit veacul, la o adică, el, cel care a trăit atâtea sute de ani, nefăcând decât să tot recurgă la amânări din ce în ce mai consistente, s-ar mulţumi să retrăiască fie şi numai ziua de ieri. Ori să mai primească un plus de viaţă de numai cinci minute. De abia atunci, din momentul în care Marguerite începe să se confunde cu un cronometru, să anunţe dur, cu satisfacţie, cinic, scurgerea implacabilă a fiecărui minut, a fiecărei secunde (o face completată de Doctorul chirurg, bacteriolog şi astrolog deopotrivă) Bérenger descoperă, în fine, timpul. În clipa în care Juliette îi enumeră poverile vieţii sale zilnice acelaşi Bérenger trăieşte revelaţia descoperirii a ceea ce francezii numesc les menus plaisirs quotidiens.

Dacă este adevărat că un spectacol bun este acela care te îndeamnă la rememorări şi asociaţii, unele de-a dreptul insolite, fie-mi îngăduit să spun că cel cu Regele moare de la Naţionalul bucureştean, în regia Andreei şi lui Andrei Grosu, m-a dus cu gândul la alte două texte ionesciene. În primul rând, la Scaunele, piesa din 1952, în care doi bătrâni sfidează ceea ce Ionesco socotea cel mai mare scandal al existenţei, şi anume faptul că Dumnezeu i-a hărăzit omului finitudinea (ideea apare ca atare şi într-unul dintre superbele, cutremurătoarele monologuri ale acestui Bérenger din Regele moare ce şi-ar dori nemoartea, dar şi într-o scrisoare pe care Ionesco i-a adresat-o Papei Ioan Paul al II-lea), ca şi propria micime existenţială, organizând un tragi-comic spectacol cu invitaţi imaginari şi cu un Mesaj pe care ar urma să îl transmită Oratorul Mut. În al doilea rând, mi-a revenit în minte cutremurătoarea elegie a sfârşitului pe care o reprezintă ultimul text scris de marele Ionesco, cu foarte puţină vreme înaintea morţii. Survenită în luna martie a anului 1994.

Mi-am reamintit aceste două texte, poate că şi fiind la început intrigat de formula de spectacol în favoarea căreia au optat Andrei şi Andreea Grosu.

Aparent, şi impresia persistă o lungă bucată de vreme, semnatarii montării parcă s-au ferit să se folosească de tot ceea ce le oferă imensa scenă, scenotehnica specială pe care le-ar fi putut-o oferi Sala Mare a Teatrului Naţional. Parcă ar fi preferat prudenţa, miniatura obişnuită a minunatelor lor spectacole de la Unteatru. Da, suntem foarte departe de formula de spectacol adoptată, de pildă, de Victor Ioan Frunză şi de Adriana Grand în memorabila lor creaţie din anul 2002 de la Theatrum Mundi, acolo unde vedeam pe scenă un palat masiv aievea ori de aceea în favoarea căreia a optat Silviu Purcărete pentru montarea lui din Luxemburg, în care transferase totul într-un spital care amintea de celebrele clinici de la Salpetrière. Cea mai mare parte a reprezentaţiei se consumă pe o platformă căreia Juliette îi spune sufragerie şi pe care Marguerite o socoteşte, o numeşte apăsat Sala Tronului. Pe respectiva platformă (scenografia îi aparţine lui Vladimir Turturica) sunt înghesuite mobile învechite- fotoliul în care doarme Bérenger, scaunele pe care stau Marguerite, Marie, Doctorul, Juliette, Guardul, o masă la care se serveşte prânzul, un aparat de radio care nu funcţionează niciodată (nu, nici un fel de muzică în spectacol), un bufet unde sunt reunite laolaltă veselă, pahare şi o colecţie de coroane de hârtie. La fel cum poartă Bérenger şi Marguerite. Tot la fel cum este coroana mult mai mică de care se foloseşte ultra- emoţionala, plângăcioasa Marie. Numai în minutele finale ale spectacolului de pe respectiva platformă coboară Bérenger şi Marguerite spre a parcurge împreună, el cufundat în negru, ea învăluită într-o lumină stranie, drumul spre moarte. De aplaudat light designul lui Chris Jaegger. Pentru ca pe urmă totul să se scufunde în fosa peste care se aşează scârţâit un imens capac. Piatra tombală. Tragedia morţii fiind una generalizată,ea neocolind nici capetele încoronate, nici familiile mărunte, mic burgheze, aşa cum pare aceea a lui Bérenger. Care tocmai spre a se minţi că ar putea fi altfel, se poate presupune că s-a autoimaginat drept una princiară. Spectacolul mizează pe un cuantum de ambiguitate generată, culmea!, de matricea şi de elementele de decor cum nu se poate mai realiste. Mai oarecare, mai comune.

Regele moare de la Teatrul Naţional din Bucureşti dispune de o distribuţie excepţională. În frunte cu Victor Rebengiuc, în mare formă, creând un Bérenger, puternic şi vulnerabil, deopotrivă. Ridicol prin sarabanda iluziilor care se destramă implacabil, la fel cum se fisurează invizibilele ziduri ale palatului, falsa fortăreaţă văzută ca un garant al nemuririi, copilăros, speriat,infantil de-a dreptul, neputincios când este confruntat cu propria lui neputinţă progresivă. Excepţionale cele câteva monologuri ale personajului, fantastic felul în care Bérenger-Rebengiuc susţine dialogul cu Juliette-Florentina Ţilea. Mariana Mihuţ “predând” o lecţie de actorie pe tema contrapunctului în actorie. Rece, rea, în antiteză evidentă cu Marie-lacrimogena, impecabil jucată de Ana Ciontea, Marguerite a Marianei Mihuţ devine parcă alta atunci când îşi asumă rolul de profesor, de călăuzitor, de însoţitor în moarte. Buni, foarte buni deopotrivă Şerban Pavlu (Doctorul) şi Richard Bovnoczki (Guardul).

Teatrul Naţional din Bucureşti - REGELE MOARE de Eugene Ionesco; Traducerea - Vlad Zografi şi Vlad Russo; Regia: Andrei şi Andreea Grosu; Scenografia: Vladimir Turturica; Light design: Chris Jaegger; Cu: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Ana Ciontea, Şerban Pavlu, Florentina Ţilea, Richard Bovnoczki; Data reprezentaţiei: 19 noiembrie 2017