Nu exclud deloc ca aceste realităţi ce ţin de formarea mea, realităţi pe care, iată, le recunosc, fără să sper o clipă că greşeala îmi va fi vreodată, nici măcar pe jumătate iertată de apostolii înnoirilor cu orice preţ ai limbajelor teatrale profund revoluţionare, ai relaţiilor contondente dintre spectatori şi scenă şi ai raporturilor preponderent fizice dintre spectator şi spectacol, de criticii care vor cu orice preţ ca spectatorul să fie agresat în multiple feluri, îndeosebi fizic, uitând că povestea aceasta e demult fumată în teatrul occidental, să fie la originea inapetenţei mele pentru acele montări care îţi cer să aştepţi ceva timp înainte de a intra în sală. Acolo unde actorii se află deja demult pe scenă. Cu rost sau fără. Şi să te împiedici mai apoi de ceilalţi spectatori care se luptă şi ei, în beznă, să îşi ocupe locurile.

O astfel de aşteptare şi un asemenea efort le cere tânărul regizor Bobi Pricop celor care au venit la Sala „Pictură” a Teatrului Naţional din Bucureşti spre a vedea spectacolul cu piesa O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii. Numai că Bobi Pricop nu face acest lucru de dragul unei modernităţi „cu retard”. O face pentru a marca încă de la început ideea piesei scrise de Simon Stephens, adaptând un roman de mare succes al lui Mark Haddon, dar şi ideea spectacolului său. Un spectacol despre alteritate, dar şi despre toleranţă. Despre cum e să fii altfel nu din voia ta, ci fiindcă aşa a vrut un accident genetic. Despre cum e să visezi împotriva opiniei celor care cred că nu eşti capabil de asta deoarece nu ai decât dimensiunea concretului şi aceea limitată. Despre cum e să faci la comandă şi fără nici un efort înmulţiri complicate, dar să nu ştii, spre stupefacţia multora, cum arată o gară, o staţie de metrou sau un card de credit. Despre cum e să fii om deşi des, foarte des ai tendinţa de a te delimita de oameni. Aşa cum e Christopher John Francis Boone, un adolescent victimă a sindromului Asperger şi a spectrului autist, fără a poza în victimă. Despre cum e să vorbeşti despre cei care, la urma urmei, sunt, măcar în linii mari, asemenea ţie, folosind formula „ei, oamenii” şi să te dovedeşti mai om decât mulţi, foarte mulţi dintre cei care te înconjoară.

Exact aşa începe spectacolul lui Bobi Pricop de la Naţionalul bucureştean. Cu Christopher John Francis Boone şi extraordinarul său interpret Ciprian Nicula, schiţând gesturi bizare, cu un câine ucis de nu se ştie cine şi pe care al cărui ucigaş Christopher e hotărât să îl găsească trecând peste toate obstacolele din lume, obstacole puse de lume sau inventate de prejudecăţile oamenilor, plasaţi în centru scenei. Cu celelalte personaje şi cu ceilalţi actori –Emilian Oprea, Carmen Ungureanu, Ana Ciontea şi Rodica Ionescu- pe laterale. Cu noi, spectatorii, în sală, aşezaţi pe scaune. Cerându-ne, cu ajutorul extraordinarei, atât de simplei însă atât de bogatei în efecte, sugestii şi idei, scenografii semnată de Adrian Damian, cu oglinzile care o compun şi efectele video datorate lui Dan Adrian Ionescu şi Mizdan care o completează să ne privim din când în când pe noi înşine. Pe noi, cei care nu suntem altfel. Altfel decât tânărul Christopher. Cel pentru care nu există minciuni, amânări, scuze, aşa cum există pentru oamenii obişnuiţi, pentru care cuvântul e cuvânt, care nu prea înţelege ce e aceea o metaforă şi cum anume o metaforă poate servi adesea drept pretext pentru o derobare.

Nu e pentru prima oară când piesa derivată de Simon Stephens din romanul lui Mark Haddon se joacă pe o scenă românească. Prima montare s-a produs la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea, cu admirabila trupă de actori tineri de acolo. În traducerea şi regia lui Vlad Massaci şi scenografia Irinei Chirilă, în completarea căreia veneau efectele video concepute de Andu Dumitrescu. Un spectacol care mi s-a părut a fi bun la prima vizionare, cea de la Râmnicu Vâlcea, foarte bun, cu ocazia prezenţei lui în Teen Fest- ul organizat toamna trecută de Teatrul „Excelsior”. Tocmai de aceea unii comentatori au făcut comparaţii şi au ajuns la concluzia că textul piesei ar permite un număr limitat de dezvoltări regizorale reale.

Nu cred că lucrurile ar sta defel aşa. O demonstrează chiar spectacolul de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Bobi Pricop preferă o prezentare concentrată a piesei. Renunţă la multe întâmplări colaterale, îngăduite de roman, întâmplări pe care probabil nici Simon Stephens, nici Vlad Massaci nu le-au considerat nesemnificative. Bobi Pricop o face diminuând acţiuni şi renunţând la o seamă de personaje. Şi în spectacolul de la Bucureşti, ca şi în cel de la Râmnicu Vâlcea, actorii din distribuţie (cea de la Naţional e mult mai concentrată) trebuie să joace mai multe roluri. Emilian Oprea, de pildă, interpretează vreo zece- douăsprezece şi o face foarte bine. Simplu, rafinat, elegant, emoţionant de-a dreptul în rolul Tatălui, cu necesare diferenţieri în celelalte personaje. Ana Ciontea are la rându-i multiple sarcini actoriceşti, toate duse con brio la bun sfârşit. Foarte bună e şi Rodica Ionescu, doar Carmen Ungureanu părându-mi ceva mai palidă în rolul Mamei. Se prea poate să fie doar o părere tot la fel cum e posibil să fie o chestiune legată de forma în care s-a aflat actriţa în seara reprezentaţiei. Ciprian Nicula, cel care a debutat strălucitor la Râmnicu Vâlcea în Eşti un animal, Wiskovitz!, e un Christopher deopotrivă fragil şi puternic, speriat şi hotărât, sensibil, agresiv şi încăpăţânat. Fără doar şi poate, Ciprian Nicula e foarte bun, e excepţional în rol. Pentru mine nu e însă o revelaţie. E bucuria confirmării încrederii investite în el la ora debutului. Că unii nu au avut ochi să vadă ceea ce trebuia văzut e doar treaba lor.

Spectacolul de la Râmnicu Vâlcea fiind mai amplu, având o durată mai mare, mi s-a părut, mai cu seamă atunci când l-am văzut prima oară, marcat de un anume „balzacianism”. Un „balzacianism” modern, desigur. Înţeleg prin aceasta că nu era tocmai greu să găseşti în el „scene ale vieţii de provincie” şi „scene ale vieţii londoneze”. Montarea lui Bobi Pricop e mai strânsă, mai concentrată pe uman şi ipostazele sale. Nu că cea a lui Vlad Massaci ar fi omis acest lucru. A făcut-o însă altfel. Mai ţintit. Ambele spectacole fiind foarte bune.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti- O ÎNTÂMPLARE CIUDATĂ CU UN CÂINE LA MIEZUL NOPŢII- după un roman de Mark Haddon; Adaptarea: Simon Stephens; Traducerea: Andrei Marinescu; Regia: Bobi Pricop; Decorul: Adrian Damian; Costumele: Liliana Cenean;  Video: Dan Adrian Ionescu& Mizdan; Muzica: Alexei Ţurcan; Lighting design: Andrei Florea; Cu: Ciprian Nicula, Emilian Oprea, Carmen Ungureanu, Rodica Ionescu, Ana Ciontea; Data reprezentaţiei: 2 aprilie 2016