Celor două deja menţionate alăturându-li-se montarea intitulată Cealaltă ţară, creată de Alexandru Istudor la Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ din Craiova.

Faptul în sine are semnificaţia lui, dincolo de aceea strict documentară, „contabilicească“, demonstrând că aducerea pe scenă a unor fragmente semnificative din scrierile romancierei de limbă germană născută în România nu este un fapt circumstanţial, o întâmplare sau o modă prilejuită de detaliul că avem de-a face  cu o laureată a atât de râvnitului premiu Nobel pentru literatură. Pentru care, la un moment dat, în spaţiul cultural românesc s-a dezvoltat o adevărată şi nu ştiu cât de productivă obsesie. Nu ştiu nici dacă şi pe deplin vindecată ori numai temporar temperată de faptul că, din motive care mie mi-au rămas neclare, Comitetul Nobel a decis ca respectivul premiu să nu se acorde în anul 2018.

Nici spectacolul de la Timişoara nu era, dacă îmi aduc bine aminte, conceput în cadre strict şi constrângător realiste. Aceasta în pofida faptului că acolo personajele aveau o identitate cât de cât precizată, iar decorul semnat de Helmut Stürmer, elementele de recuzită, costumele, ca şi inserturile filmate datorate lui Bogdan George Apetri te duceau ceva mai accentuat cu gândul la lumea aievea din Niţchidorful natal al Hertei Müller. În montarea ieşeană, una pe alocuri cu iz purcăretian, semnată regizoral de Mihaela Panainte (ei îi aparţine şi ceea ce eu aş numi mai curând scenariul dramatic decât dramatizarea, ca şi traducerea în limba română a fragmentelor selectate), personajele au un deliberat şi bine desenat caracter fantomatic. Subliniat de costume, dar şi de faptul că actorii sunt grimaţi. Aici spaţiul este mai puţin clar delimitat geografic, totul, aceasta însemnând că şi decorul esenţialmente alcătuit dintr-o serie de copaci, şi aceştia sugeraţi, şi o groapă mortuară invadată de apă ( îl semnează Dan Istrate) fiind rezultatul convocării unor fragmente de memorie amestecată. Oarecum terorizată de procesul dureros al rememorării.

Avem de-a face cu o suită de locuri de memorie, de biografeme, de ceea ce francezii numesc bribes de mémoire, avem de-a face, cum spuneam, de o memorie oarecum terorizată, care capătă consistenţă poematic, într-o succesiune de imagini  vizuale şi sonore. Trupuri contorsionate (coregrafia: Oana Sandu) iau în primire scena şi îşi spun povestea incompletă, fragmentată. Caracterul poematic, de evocare sublimată al spectacolului, nu exclude nicidecum  dramatismul, chiar dacă, pe alocuri, dramatismul este, în chip nu tocmai fericit, înlocuit cu o anume doză de demonstrativism ori cu tentaţia calofilă.

Nu doar faptul că în distribuţie figurează pe lângă actorii Horia Veriveş, Ionuţ Cornilă, Andrei Grigore Sava, Radu Homiceanu câţiva studenţi ai Facultăţii de Teatru de la Universitatea de Arte „George Enescu“ care, de altminteri lasă o impresie bună – e vorba despre Mălina Lazăr, Ştefania Sandu, Alexandru Guşă, Sara Tayari, Marian Alexandru Chiculiţă (lor alăturându-li-se percuţionistul Bogdan George Ionescu) face ca Ţinuturile joase, de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, să îţi creeze impresia că iei parte la o producţie studenţească, indubitabil de bună calitate.     

Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi - ŢINUTURILE JOASE – Traducere şi dramatizare de Mihaela Panainte după volumul omonim de proză al Hertei Müller; Regia: Mihaela Panainte; Scenografia: Dan Istrate; Coregrafia: Oana Sandu; Cu: Mălina Lazăr, Ştefania Sandu, Horia Veriveş, Ionuţ Cornilă, Andrei Grigore Sava, Radu Homiceanu, Alexandru Guşă, Sara Tayari, Marian Alexandru Chicululiţă, Bogdan George Ionescu (percuţie); Data reprezentaţiei: 5 ianuarie 2019