Ultimele știri ⏱️România alege România la EURO 2024 Război în Ucraina Război în Israel Istoria zilei

Dragostea la temperaturi scăzute

0

Publicat: 07.03.2016 00:01

Ultima actualizare: 06.08.2022 10:21

Anul 2004 a fost, din câte se pare, unul foarte bun pentru omul de teatru american John Cariani. În calitate de actor, a obţinut o nominalizare la premiul Tony pentru rolul Motel din celebrul musical Scripcarul pe acoperiş. Nominalizării i s-a adăugat un premiu acordat de The Outer Critics Circle pentru acelaşi rol din musicalul jucat tocmai pe Broadway..

În acelaşi an, John Cariani a debutat ca scriitor de literatură dramatică scriind piesa Almost, Maine, jucată doi ani mai târziu la Darly Roth Theatre din New York. Piesa a fost tradusă în româneşte în anul 2011 de regizorul Cristi Juncu, cel care i-a asigurat şi o primă punere în scenă, săvârşită la Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea. Care a văzut luminile rampei în luna ianuarie a anului următor Textul vioi, elegant, aparent simplu, atrăgător fiindcă istoriseşte o seamă de poveşti de dragoste deopotrivă comice şi bizare, vesele şi triste, şi o face fără nici un fel de urmă de lacrimogen ori sentimentalism desuet, şi oferă şansa creării unor mici bijuterii interpretative actorilor tineri şi foarte tineri a avut parte de o apreciabilă carieră pe scenele româneşti. Indiferent că e vorba despre cele ale teatrelor zise „de stat” (Braşov şi Arad) ori „particulare” (Teatrul de Artă din Bucureşti sau o asociaţie independentă ce a jucat piesa într-un bar, undeva la Iaşi, cu doar doi actori în distribuţie).

Maine e localitatea nordică unde s-a născut John Cariani. Almost înseamnă în limba engleză aproape. Mai toţi cei ce au montat piesa s-au jucat cu titlul, cu oraşele, cu geografia reală, dar şi cu geografia sentimentelor. De pildă, pentru spectacolul de la Teatrul Clasic „Ioan Slavici”, regizoarea Antonella Cornici a preferat titlul uşor enigmatic Aproape de tine, încă, foarte convenabil matricei metaforice în care a optat regizoarea să toarne substanţa poveştilor de iubire de vineri seara pe care le istoriseşte piesa. În plus, în spectacolul arădean era exploatată creator şi cu miză metafora aurorei boreale, definitorie pentru spaţiul în care se petrec acţiunile din „tablourile” ce compun textul. Era, deopotrivă, valorat cu succes în aceeaşi montare motivul aşteptării. De unde o anume stranietate.

În montarea ceva mai frustă, mai realistă, mai ironică realizată la finele anului 2015 la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, regizorul Vlad Cristache are în vedere circularitatea textului. Scontează inteligent pe valorarea prologului şi a epilogului între copertele cărora sunt încadrate şase poveşti de dragoste care mai de care mai nostime. Dar şi pe aceea a Interlogului al cărui rost nu este exclusiv acela de a ne reaminti de unde a pornit totul, ci şi de a ne spune câtă nefericire aduce cu sine singurătatea.

Spectacolul devine tot mai insistent, dar deloc didactic ori obositor, o pledoarie pentru iubire şi pentru inimi calde. Aceasta, deşi mereu ni se reaminteşte că e frig şi că în Almost şi în Maine, la urma urmei nişte ciudăţenii geografice, ninge mereu. Unde mai pui că pe-acolo o parte dintre personaje cred a avea şi inimile fie îngheţate, fie sfărâmate din cauza unor decepţii amoroase anterioare, fie pe veci stricate şi fără posibilităţi de reparare, iar altele nu ştiu nici măcar ce înseamnă cuvântul dragoste. Şi cu toate că unii se tem de iubire fiindcă doare sau ar putea durea, iar alţii habar nu au, până la un moment, ce înseamnă cu adevărat nici iubirea şi nici durerea, în Aproape toată lumea iubeşte şi, în final, toată lumea va fi fericită.

Fiecare din cele şase secvenţe, ca şi Interlogul, de altfel, are individualitatea ei, stilul său propriu. Ceea ce e foarte bine. Încă şi mai bine e că fragmentarismul textual dobândeşte în montare organicitate şi unitate. Iar actorii din distribuţie dau semne că sunt convinşi de propunerile regizorale venite din partea lui Vlad Cristache. E vorba despre interpreţii Florin Hriţcu şi Alexandra Suciu, cei care îi joacă pe Pete şi Ginette, de la aventura cărora porneşte totul. Despre Daniel Beşleagă şi Sabina Brânduşe în secvenţa Inima. Despre Mircea Postelnicu, Alexandra Suciu şi Corina Grigoraş pe care îi vedem în tabloul Trist şi vesel. Despre Sabina Brânduşe şi Mircea Postelnicu, distribuiţi în Ţi-am dat un inel. Despre Florin Hriţcu care joacă în Interlog, acolo unde reapar povestitorii din Prolog, aceiaşi cu care ne vom întâlni şi în Epilog- adică Daniel Beşleagă, Sabina Brânduşe, Nora Covali, Corina Grigoraş, Dragoş Ionescu, Mircea Postelnicu. Mai e vorba deopotrivă despre Mircea Postelnicu şi Dragoş Ionescu, protagoniştii celei mai pipărate secvenţe intitulată Tronic. Despre Nora Covali şi Florin Hriţcu din Asta doare. Şi despre Corina Grigoraş şi Dragoş Ionescu în Chestia din tablou. Fiecare actor are în sarcină două-trei roluri, fiecare cu caratul lui propriu de originalitate. Ceea ce nu e deloc simplu.