„Nu există nimic mai îngrozitor decât un bărbat şi o femeie care se urăsc“, este citatul din August Strindberg (totodată, prima replică din textul de scenă), sub semnul căruia este pus întregul spectacol. La Bergman, însă, lucrurile nu veneau din senin: există o întreagă tradiţie nordică, scandinavă, de sorginte protestantă, a „luptei dintre sexe“, la Ibsen, Strindberg („Domnişoara Iulia“ şi multe altele, scriitorul punându-şi aici propria viaţă), pe care regizorul suedez nu face decât s-o actualizeze, aici şi în alte filme ale sale („Atingerea“, „Faţă în faţă“, „Saraband“ – continuarea din 2003 a filmului „Scene din viaţa conjugală“). Mai nou, danezul Lars von Trier nu a făcut decât să preia ştafeta de la aceşti cineaşti nordici (Dreyer, în primul rând); doar forma diferă, fondul este acelaşi.

Dragostea durează câţi ani?

La început, cei doi protagonişti par a fi departe de încărcătura dramatică profundă a frazei lui Strindberg, aruncată de Marianne (Alina Ilea) într-o doară, atunci când intră pe uşă împreună cu Johan (Ion Rizea), în prima dintre „scenele din viaţa conjugală“. Johan şi Marianne, proaspăt căsătoriţi, dau impresia că se înţeleg perfect, au dialoguri pline de drăgălăşenii şi, în general, o abordare cu totul superficială a vieţii. Pentru spectatorul familiarizat cât de cât cu universul bergmanian, este contrariant: nimic din teribila intensitate şi profunzime a replicilor scrise de celebrul regizor, acel mecanism bergmanian – greu de decelat în articulaţiile sale – responsabil de catharsisul emoţional pe care-l produc, ca nimic altceva, marile filme ale suedezului. Johan şi Marianne par mai degrabă doi compatrioţi contemporani, cu enervantele noastre mărunţişuri conjugale cu tot. Lucrurile nu vor sta însă mult timp aşa.

Prima „umbră de nor“ survine în relaţia celor doi atunci când (având deja două fetiţe) decid ca Marianne să facă un avort (deşi, după interminabila discuţie indecisă din prima scenă, păreau a se fi hotărât la altceva). Experienţa este traumatizantă pentru tânără şi, deşi textul nu comentează în niciun fel acest lucru, este posibil ca degradarea ulterioară a relaţiei dintre ei să fi avut drept origine precisă tocmai acest moment dramatic. Primul care clachează şi nu mai suportă rutina conjugală ajunsă, după propria replică, mai rea decât singurătatea este Johan. Într-o seară, el o anunţă ferm pe Marianne că are de mai multă vreme o relaţie cu o apreciabil mai tânără Paula şi că părăseşte domiciliul conjugal. Reacţia Mariannei este furibundă, de o disperare animalică, incapabilă să accepte faptul că este părăsită de Johan.

Amor Vincit Omnia

Pentru următoarele „scene“, însă, Radu Jude are inspiraţia să schimbe actriţa din rolul Mariannei cu Claudia Ieremia (foto sus), interpretă puternică, de o factură diferită. Pe măsura trecerii timpului, femeia îşi regăseşte libertatea şi devine din ce în ce mai puternică şi sigură pe ea, ba chiar îşi chestionează propriile faze ale copilăriei şi căsniciei, în care nu a făcut altceva decât să se supună, să nu fie ea – supunerea datorată părinţilor, soţului, părinţilor acestuia şi chiar lui Dumnezeu (doar aici, şi în alte câteva paragrafe dinspre final, intervine dimensiunea confruntaţional-religioasă a personajelor, esenţială la Bergman, dar pe care Jude o neglijează, pare a o pune între paranteze, probabil pentru a universaliza mesajul şi situaţiile textului). Inevitabil, Johan intră cu Paula într-un mecanism distructiv şi mai meschin, mai lipsit de iubire, devenind din ce în ce mai slab şi mai nesigur, însă întoarcerea reală acasă îi este acum interzisă de Marianne, care încearcă să-şi refacă viaţa.

„Scena“ semnării actelor de divorţ este un veritabil carusel al binomului dragoste-ură, personajele trecând aproape insesizabil de la una la alta şi până la urmă ajungând, pentru prima oară, şi la lupta efectiv fizică, la bătaia reciprocă. Finalul îi găseşte însă pe amândoi împreună (deşi au fiecare alt soţ şi soţie legali), senini şi împăcaţi, dormind în acelaşi pat, reamintindu-şi trecutul şi îngrijindu-şi beteşugurile (aici Alina Ilea - foto jos - reia partitura Mariannei). Furia sexuală s-a dus (de fiecare dată când se întâlneau post-separare, cei doi încercau şi chiar făceau sex împreună), furia sentimentală la fel, şi ne dăm seama acum că, într-un fel, Johan şi Marianne s-au iubit toată viaţa, că ea a fost femeia vieţii lui şi el bărbatul vieţii ei. Pentru cunoscători, se poate spune că, dacă la început nu aveau impresia că-i văd pe Erland Josephson şi Liv Ullmann (interpreţii originali), la sfârşit îşi dau seama că i-au văzut pe Rizea şi Ilea/Ieremia.

Patul conjugal ca o capcană

Cu alte cuvinte, Radu Jude – cel care a venit cu propunerea montării acestei adaptări către teatrul timişorean – a reuşit să creeze un mecanism scenic autonom, evident translând tot ceea ce trebuia din limbajul filmic în cel teatral (să nu uităm că Bergman a fost şi regizor de teatru şi un mare regizor de actori). Este ajutat aici de cei trei excelenţi actori, piese de bază ale echipei de la Timişoara, aleşi însă în urma unui casting la faţa locului. „Scene dintr-o căsnicie“ este un debut scenic interesant pentru un important regizor de film, care a trebuit acum să înveţe un vocabular cu totul diferit. Scenografia ingenioasă a talentatei Iuliana Vâlsan (care a lucrat şi cu Andrei Şerban, la recentul „Omul cel bun din Seciuan“) potenţează sugestiile lui Jude: este vorba de dormitorul comun, cu tavanul înclinat însă, astfel încât patul conjugal dă impresia claustrofobă a unei capcane în care sunt prinşi partenerii, iar tavanul este tapetat cu material reflectorizant, ca o oglindă (puternic motiv bergmanian) aflată permanent la dispoziţia celor doi.

Info

„Scene dintr-o căsnicie“, după Ingmar Bergman, la Teatrul Naţional Timişoara
Regia: Radu Jude
Cu: Ion Rizea, Alina Ilea şi Claudia Ieremia
Scenografia: Iuliana Vâlsan

4 stele

Citeşte şi: „Nu am urmat mimetic viziunea lui Bergman“ – interviul meu cu regizorul Radu Jude despre spectacol