1. O altfel de cerere în căsătorie

S-a încetăţenit în critica teatrală românească divizarea literaturii dramatice scrisă de Anton Pavlovici Cehov în două mari categorii. Se vorbeşte obsesiv şi astăzi despre momentul de răscruce reprezentat de Pescăruşul, piesa din 1895 care ar fi marcat începutul etapei cu adevărat cehoviene din creaţia marelui dramaturg.

Interesant e că, deşi tot mai mulţi exegeţi sunt gata să accepte că Anton Pavlovici este autorul unei operaţii de democratizare care aproape că a condus la ştergerea frontierelor dintre ceea ce înseamnă personaj principal şi personaj secundar, delimitarea cehovian/necehovian continuă să existe. Aceasta în pofida faptului că un număr semnificativ de comentatori au tot mai pronunţate îndoieli în privinţa necehovianismului unor scrieri precum Platonov sau Ivanov. Delimitarea respectivă, persistenţa ei, sunt cu atât mai bizare cu cât sunt deja decenii bune de când teoreticieni de mare anvergură au propus privirea literaturii ca un spaţiu continuu. O carte chiar aşa intitulată publica încă în 1972, la editura Univers, regretata Irina Mavrodin.

Într-o carte relativ recentă, teatrologul francez de origine română George Banu avansa ideea abordării scrierilor lui Cehov din perspectiva unui entre-deux continuu.

Cred că de la o astfel de poziţie a pornit Felix Alexa în montarea piesei scurte Ursul la Teatrul de Stat din Constanţa. Aşa ne lasă să înţelegem cele câteva cuvinte scrise de regizor pentru caietul de sală, cuvinte în care pledează în favoarea unei mai nuanţate percepţii a etichetelor farsă (pentru Ursul) respectiv comedie (pentru Cehov) propuse de însuşi Cehov. În opinia lui Felix Alexa, Ursul este o piesă despre stări extreme care prezintă oameni în criză, aflaţi la graniţa fragilă dintre ridicol şi tragic, excesiv de sensibili şi de o duritate inconştienţă.

Mai important este însă faptul că această declaraţie de intenţie se regăseşte integral transpusă în fapte în spectacolul montat pe scena Teatrului de Stat din Constanţa.

Totul începe lent, cu o ceremonie. Ceremonia comemorării a şapte luni de la moartea lui Nikolai. În acordurile celebrei Lacrimosa, Elena Ivanovna Popova (Dana Dumitrescu), în ţinută de doliu mare, şi extrem de stilatul argat Luka (Marian Adochiţei) aduc pe scenă lumânări şi fotografii ale decedatului. Totul se petrece în spaţiul în formula mise en abyme propus de scenografa Carmencita Brojboiu, la rându-i marcat de o fotografie a celui comemorat în lipsă de ceva mai bun. Există chiar aici, în această ceremonie, un prim semn al disperării, bine marcat de atitudinea Elenei în antiteză cu aceea a lui Luka. Însă mai disperat decât cei doi se arată Grigori Stepanovici Smirnov (Marius Bodochi), pe care după modelul propus de Jean-Pierre Richard l-aş numi un personnage-chaudière, venit să reclame plata unei datorii istorice. Din acest moment, spectacolul se transformă într-o bine gradată succesiune de stări contradictorii care fac ca piesa lui Cehov să se arate în toată splendoarea ei de tragi-comedie.

Găsim însă în spectacolul lui Felix Alexa şi comic în stare pură, şi absurd, şi note de grotesc, şi tragedie auto-conţinută. Şi, mai presus de toate, găsim actorie de foarte bună calitate, cu nuanţări precise, cu bune treceri de la poziţionări în defensivă la stări explozive. Extrem de bine realizată scena pregătirii duelului transformată într-o cerere de căsătorie. O răsturnare de situaţie bine marcată în cheia aproape cinematografică în care e conceput finalul, cu aplomb jucat de cei trei interpreţi- Marius Bodochi, Dana Dumitrescu, Marian Adochiţei. Un final care trimite comedia Ursul în zona unui absurdoid.

Teatrul de Stat din Constanţa- URSUL de A.P. Cehov- Traducerea- Maşa Dinescu- Regia, ilustraţia muzicală, light design- Felix Alexa- Scenografia- Carmencita Brojboiu- Cu- Marius Bodochi, Dana Dumitrescu, Marian Adochiţei- Data reprezentaţiei- 10 februarie 2017

2. Langlume şi toţi ai lui pe cale de a deveni killing machine

Crima din strada Lourcine (L’affaire de la rue Lourcine), scriere datând din anul 1857 a lui Eugène Labiche, este una dintre cele mai celebre mostre de vodevil. De comedie bulevardieră. Sau de ceea ce se mai numeşte, îndeosebi în spaţiul cultural francez, piesa bine făcută. În franţuzeşte, la pièce bien faite.

Despre acest gen de piese se tot repetă câteva poncife. Mai întâi că fiind bine făcute, regizorul care se hotărăşte să le monteze trebuie din start să renunţe la gândul că ar putea interveni în text. Că fiecare replică este aşa de importantă încât e cu desăvârşire interzis să o suprimi.

În al doilea rând, se spune că piesa bine făcută ar fi eminamente realistă. Drept pentru care este nu e nicidecum voie a fi schimbată perioada în care se desfăşoară acţiunea. Din aceste două afirmaţii rezultă, pe cale de consecinţă, cum spun juriştii, că regizorul care pune în scenă un vodevil este aproape legat de mâini şi de picioare. Că nu prea poate să lase să-i alerge fantezia, că trebuie să se concentreze pe întocmirea unei bune distribuţii, din actori de comedie numai unul şi unul, pe care, mai apoi, are obligaţia de a-i conduce cu mână de fier. Şi cam atât. Mult şi puţin.

Voi spune dintru început că Felix Alexa, regizorul spectacolului cu Crima din strada Lourcine de la Teatrul Naţional din Bucureşti, a respectat cu străşnicie ultimele condiţii. Începând cu distribuirea lui Marius Manole, în Langlumé, personajul obligat să fie vesel. Şi, Doamne, ce vesel şi ce zâmbet fermecător are dl. Langlume al lui Marius Manole când trebuie să inventeze tot felul de tertipuri spre a ascunde o teribilă presupusă crimă, comisă după o beţie cruntă. Continuând cu István Teglaş, în Mistingue, o vreme dublul lui Langlumé, care apoi îmbogăţeşte personajul cu detalii ce îi asigură o indiscutabilă proeminenţă. Raluca Aprodu, în Norine, este soţia ca la carte, femeia cu bani, perfect conştientă de importanţa ei şi a bogăţiei sale în ierarhia societăţii. De unde şi generozitatea marcată de o notă de superioritate cu care îndeplineşte solicitarea financiară formulată de vărul ei, domnul Potard. Din care Mihai Calotă face un om doar aparent umil, perfect învăţat să stea mereu la pânda spre a avea muniţia necesară atunci când ar putea obţine un avantaj personal oricât de mic. În fine, se cuvine lăudat tânărul actor Victor Ţăpeanu (Justin), valetul ca de manual, stilat, tras la patru ace, ireproşabil antrenat să joace pe serviciul stăpânilor săi. Ştiind că serviciul acesta poate fi oricând exploatat în folos propriu, printr-o ciupeală cât de mică. Justin dă semne că ar fi ştiut înaintea lui Pristanda că pe stăpâni e bine să-i pupi în bot ca să papi tot.

Mai departe însă spectacolul lui Felix Alexa nu mai respectă nici o regulă din cele recapitulate în partea de început a acestor însemnări. Regizorul concentrează la maximum piesa lui Eugène Labiche, taie replici, însă o face atât de bine că nu simţi că ar lipsi ceva, că mecanismul textului ar fi în vreun fel gripat. Din contră. Concentratul textual alcătuit de Felix Alexa funcţionează ireproşabil, acţiunea se accelerează progresiv, orice urmă de monotonie este alungată, ritmul este vioi, surprizele curg cu nemiluita. Există în montarea de la TNB scene întregi (cum e cea în prânzului în trei) care ilustrează perfect aserţiunea că vodevilul este unul dintre strămoşii cei mai siguri ai teatrului absurdului.

Spectacolul nu e nici pe departe unul realist. Dimpotrivă, are o tentă cvasi- onirică. De pildă. Scaunele şi sticlele de băuturi dintre cele mai fine apar ca din pământ, fără a fi aduse de nimeni. Decorul Andradei Chiriac exclude şi el realismul în stare pură. E viu, e colorat, bine potenţat de light-designul semnat de acelaşi Felix Alexa. E dominat de patul supradimensionat din care încep toate încurcăturile. Patul imens e mascat de o cortină minusculă. Alt detaliu ce te trimite cu gândul la absurd.

Face furori ilustraţia muzicală alcătuită din piese marca Tiger Lillies. Recursul la una dintre ele, refrenul I should have, I should have been a killing, killing, killing machine - asigură finalul în forţă şi aplauze de final pe măsură.

Teatrul Naţional I. L. Caragiale din Bucureşti- CRIMA DIN STRADA LOURCINE de Eugène Labiche- Traducerea- Violeta Popa- Regia, versiunea scenică, ilustraţia muzicală şi lighting design- Felix Alexa- Scenografia- Andrada Chiriac- Cu- Marius Manole, Istvan Teglas, Raluca Aprodu, Mihai Calotă, Victor Ţăpeanu- Data reprezentaţiei- 15 februarie 2017