Discriminare

Tudor Chirilă în “O, tată, sărmane tată, mama te-a spânzurat în dulap, iar eu sunt foarte trist” FOTO: Arhivă personală

Teatrul  independent nu îl fac doar tinerii, ci toţi cei pasionaţi de teatru care nu pot sta cu mâinile încrucişate.

Pur şi simplu nu pot să stau cu mâinile încrucişate. Pur şi simplu nu pot trăi fără teatru. Scena este singurul loc în care mă simt eu însămi, singurul loc în care durerea, tristeţea şi zgomotele infernale răman în urmă. Mi-ar plăcea să scriu pe ziduri, pe caldarâm, pe ferestre, pe oglinzi, pe scările de la metrou, cuvintele „artă” şi „artişti”. Ar trebui să le reamintim celor care conduc instituţiile de cultură că artistul trebuie să fie pe scenă, nu aiurea, şi să-şi recapete autoritatea în faţa publicului. Momentul mi se pare întodeauna potrivit pentru a face teatru, cu orice sacrificiu, cu orice preţ! Din păcate dreptul unui artist la exercitarea profesiei sale a devenit un lux.

Scriam aceste rânduri în anul 2000, în jurnalul de bord al unui spectacol, când, fără voia mea, printr-o întâmplare neobişnuită, aproape fascinantă, am devenit regizor. Piesa despre care vorbesc se numea: „O, tată, sărmane tată, mama te-a spânzurat în dulap, iar eu sunt foarte trist”, de Arthur Kopit, o parodie grotescă despre dorinţa nebunească de posesiune, un text foarte dificil care are în el ceva din forţa teatrului renascentist.

Trec peste felul în care m-am trezit cu piesa în braţe, fără regizor, cu o distribuţie gata făcută, protagonista unui rol la care visează orice actriţă. Mă aflam cu siguranţă într-unul din cele mai grele momente ale vieţii mele. Atât eu, cât şi personajul meu, eram în doliu.

După ce am epuizat o lungă listă de regizori dintre cei mai buni, fără nicio şansă, am decis să fac singură spectacolul. Găsisem un producător şi nu puteam renunţa atât de uşor. Am lucrat în condiţii aproape infernale, cu colaboratori care veneau şi plecau, cu patru zile de repetiţie în medie pe săptămană, cu veşnice întreruperi, cu o direcţie ostilă şi cu multe perechi de ochi care mă priveau sceptic. În teatru nu se întampla nimic.

Imaginea sicriului din piesă cu care jucam şi pe care îl aveam tot timpul în faţa ochilor se suprapunea peste un alt sicriu, cel din viaţă, pe care nu puteam să mi-l scot din minte. Chiar şi aşa, lucrurile începeau să prindă contur, iar eu devenisem una cu personajul: tiranică, posesivă, dominatoare, hotărând pentru toţi cei din jurul meu. Eram când în sală, să-mi fac mişcarea la spectacol, când pe scenă, să-mi construiesc personajul.

Cu două zile înaintea premierei, într-o vineri  la ora 21, când mă întorceam de la una din ultimele repetiţii, atât de obosită încat nu mai distingeam feţele oamenilor, un bărbat m-a atacat în lift încercând să mă stranguleze. Am reuşit sa scap cu mari dificultăţi apăsând cu spatele  butonul ce ducea la parter. Nebunul a fugit speriat, nu înainte de a-mi  lua toţi banii pe care îi aveam la mine. Suma nu era deloc neglijabilă fiindcă urma să onorez munca scenografului cu ea.

Nu mai puteam inghiţi şi nici vorbi din cauza unui edem. Aveam dureri mari si senzaţia că am înghiţit o minge de ping-pong, doar pe jumătate. La urgenţă doctorul de gardă mi-a prescris o reţetă şi pauză vocală o săptămână.

M-am gândit că această întâmplare ar putea fi un semn, dar nu ştiam cum să-l interpretez. Eram extrem de vulnerabilă. Singurul lucru care mi-a venit în minte a fost să dau premiera,  oricare ar fi preţul. Desigur preţul urma să fiu chiar eu, să-mi sacrific sănătatea, rolul şi, odată cu el, o muncă titanică. Dar nu am stat pe gânduri.

Seara premierei, care nu credeam că va mai veni, s-a derulat ca într-un film color. Parcă eram cu toţii dirijaţi de nişte sfori nevăzute, trase de un păpuşar care spunea o rugaciune. Nu am să uit niciodată seara aceea şi tot ce a urmat: banchetul, florile şi  admiraţia nedisimulată din ochii tuturor, chiar şi ai scepticilor. Eram într-o stare de imponderabilitate. Mi se părea că nu mai am nici picioare, nici mâini, nici cap. Doar inima îmi dădea semne că trăiesc.

Atunci am avut o revelaţie. Orice mi s-ar  mai întâmpla de acum înainte, oricât de greu mi-ar fi, îmi va rămane totuşi o bucurie de care mă pot agăţa cu toată fiinţa mea: Teatrul!

Cronicile care au urmat au fost, parte din ele, bijuterii literare. 

Aproape incredibilă este povestea acestui spectacol fascinant care pare să anuleze graniţa dintre realitate şi ficţiune, dintre comedie şi tragedie, dintre viaţă şi moarte. La capătul multor luni de trudă, seara premierei avea să descopere o bijuterie perfect şlefuită.

Irina Coroiu

O garnitură de adevăraţi profesionişti au tratat munca şi spectacolul meu la modul cel mai serios: cu respect, cu obiectivitate, fară snobism, fără discriminare. A fost şansa mea! Mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă premiera piesei lui Arthur Kopit, ar fi avut loc cu treisprezece ani mai tarziu, adică astazi? Probabil nu aş mai fi devenit regizor!

Piesa “O, tată, sărmane tată, mama te-a spânzurat în dulap, iar eu sunt foarte trist” s-a jucat pe scena Teatrului de Comedie, dar a fost un spectacol sută la sută independent. Am invaţat atunci ce înseamnă sa-ţi asumi nu doar greşelile tale, ci pe ale tuturor, începând de la o replică rostită prost, pâna la un nasture pierdut dintr-un costum, de la un decor care nu apare la timp, până la un reflector  care nu se aprinde, de la un pahar care se sparge în scenă, până la un scenograf care trebuie plătit fiindcă şi-a terminat munca.

Este foarte greu să-i convingi pe cei care dau banii că teatrul nu este doar o fabrică de iluzii, dar şi una de obiecte care apar şi dispar în timpul repetiţiilor, în funcţie de necesităţi, de inspiratie, de creativitate.

Tot atunci am învăţat că pe actori trebuie să-i respecţi, să nu-i jigneşti. Trebuie să scoţi din ei tot ce au fiecare mai bun. Să ai rabdare cu toţi deopotrivă. Să nu faci nicio discriminare între ei, sunt ca nişte copii.

Am căutat o definiţie pentru cuvântul discriminare şi am găsit mai multe.

Ştim că nu trăim într-o societate ideală! Diferenţierea dintre oameni este cea mai răspândită formă de discriminare.

Distincţia făcută unor indivizi sau unor grupuri, în aşa fel încât unul are puterea de ai trata pe ceilalţi în mod nefavorabil.

Discriminarea  în funcţie de merite este de cele mai multe ori tolerată de sistemele legislative, fiind redată ca o formă de diferenţiere între performanţele mai multor persoane.

Iată câteva exemple de discriminare foarte răspândite, care ar trebui să ne îngrijoreze .

Nu sunt dezamăgită, ca alţii, fiindcă spectacolele mele nu au fost selecţionate niciodată în FNT. Nu stiu de ce sunt atât de relaxată când spun asta. Probabil pentru că am vazut  spectacole slabe în festivaluri, probabil pentru că ştacheta nu mai este atât de sus, ci a coborât undeva în derizoriu, probabil pentru că sunt foarte mulţi cei care, având putere, îşi impun părerile şi gusturile.

Scriu toate astea cu detaşare, dar nu pot să nu constat că este o discriminare. Cum poţi avea discernământul calităţii dacă, în cazul de faţă, selectia nu se face din toate spectacolele unei stagiuni sau dacă pâna şi criticul este subordonat de multe ori, unor forţe oculte.

În juriile festivalurilor, dar şi în anumite „scaune” întâlneşti de ani de zile aceleaşi persoane, ca şi cum timpul ar fi rămas în loc! Este foarte interesant că există multă toleranţă pentru spectacole slabe făcute cu bani publici. Şi  foarte multă indiferenţă pentru spectacole bune şi uneori foarte bune, care nu au nici cel mai mic ajutor de la stat. Dacă un teatru de stat primeşte o subvenţie  importantă în fiecare an şi funcţionează într-o sală proprie în care poate să-şi desfăşoare proiectele după bunul plac, în timp ce un teatru independent nu primeşte nicio subvenţie de nicăieri, nu are sediu, iar ca să inchirieze sala pentru o singură reprezentaţie trebuie să achite o sumă uriaşa de bani cred că este o discriminare.

Sălile de teatru sunt în proprietatea statului deocamdată, dar se dispune de ele după bunul plac. Ostilitatea şi rapacitatea celor care le au in folosinţă sunt nejustificate.

Ar trebui ca fiecare teatru de stat să fie obligat prin lege să ofere sala în fiecare zi de luni, prin rotaţie, unui spectacol independent, fără să perceapă vreo chirie şi fără drept la încasările din bilete. În felul ăsta s-ar mai stopa traficul de influenţă, iar cei care le conduc ar reveni cu picioarele pe pământ.

Dacă un critic a fost invitat de trei ori la un spectacol şi nu şi-a onorat invitaţia, deşi a promis că o va face, în schimb merge la multe alte spectacole, cred că este o discriminare! Există critici care adoptă tot ce este la modă în materie de actori sau de regizori. Dacă un spectacol nu are una sau mai multe vedete in distribuţie, ci doar  actori buni, dar mai puţin cunoscuţi, cei mai multi critici nu sunt interesati sa vină să vadă spectacolul, cu atat mai putin sa scrie despre el. Se  întamplă  însă destul de des să vezi sala plină de critici la un spectacol  în care joacă o vedetă.

Personalitatea criticului este deseori ştirbită de subiectivism. La randul lor, unii regizori au învăţat că publicul nu vine la teatru decât pentru vedete şi deseori distribuie un actor într-un rol doar fiindcă este mai cunoscut decât alţii, sperând  ca în acest fel să aducă mai multă lume în sala de spectacol. Există întodeauna un public inteligent şi responsabil pe care trebuie să ne bazăm şi în care trebuie să avem încredere, un public care vine la teatru pentru un spectacol bun fie că este jucat sau nu de o vedetă a momentului şi care respinge compromisul.

În teatrele de stat, şansa de a urca pe scara valorilor este din ce in ce mai mică. Dacă nu eşti pe scenă, dacă nu ţi se dau nişte roluri pe măsură, dacă nu ai ritmicitate, dacă nu te place directorul, nu ai cum să devii un actor important, să-ţi consolidezi statutul, chiar dacă te-ai născut cu aptitudini excepţionale.

Există tineri actori care au fost selecţionaţi de către un regizor în vederea unui spectacol, dar au fost respinşi de către direcţia teatrului doar pentru că aveau agent. Cei doi mi-au mărturisit că ar fi fost fericiţi doar să treacă prin scenă. 

Teatrul independent este singura soluţie a celor care nu au un loc de muncă şi care nu au posibilitatea să se exprime în niciun fel fie că sunt sau nu tineri. Oricum, a face teatru independent înseamnă uneori şi câte doi sau trei ani între proiecte până când reuşeşti să convingi nişte oameni sa-ţi dea bani. Atunci te intrebi de ce atâta discriminare când este vorba de cei curajoşi care au ales libertatea?

Libertatea care este mai mult amară decat dulce în conditiile în care nu ai bani şi nici funcţie. Trebuie oare mai întâi să ne căutăm o funcţie ca să avem dreptul să facem teatru?

Criticul de teatru trebuie să fie un raportor al umanităţii şi nu un reporter al oportunităţii.

G.Călinescu